🎤 Haide!

(Avem să credem că timpul se oprește–

pentru niște clipe,

ființa nu crede că îmbătrânește–

apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)

Printre adunătura de capete proaste–

colcăie misterul;

pățania trăită de comunitățile noastre–

refuză să-și poarte colierul...

Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–

lumina din el tot nu licărește;

și-n neagra închisoare umplută cu pietre–

 mai caută altele, caută prostește...

Să fie mai mult decât întăia dată–

și tot așa și înainte;

într-o zi adaugă, într-alta se pierde–

nici lumina nu se mai vede...

Se adună apoi la statuia cea mare–

a unui posibil creator;

își întind mâinile fără rușine–

spre a se îndeplini dorința unui muritor...

Se desprinde uscată și rămurica dulce–

borcanul refuză să se umple,

culese au fost aromele mai bune–

și efectul lor plăcut va trece...

(Îi chinuie să treacă și de viața asta–

mai grea sau mai ușoară,

nu mai contează fapta lumii bune,

e demult uitată... îngropată...)

Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,

Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...

Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,

Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!

Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...

Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!

Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...

Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,

Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...

Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!

Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,

Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...

Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,

și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"

Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,

cum mă ridicam, el nu se mișcă.

Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,

apărea și dispărea ca aburi din ibric.

O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,

cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...

Pierită forma ce-a avut-o cândva,

tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...

Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,

iar împrejur tot vinul se vărsă...

N-am să mai asist la a lor ignoranță,

lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...

Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,

pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.

De plânsete și milă să se descotorosească,

nu-i alinare pentru moartea prostească.

Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,

continui până voi zări lumina în treacăt.

...

M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,

păcat că eu nu voi putea să le aud.

Aștept să răsari din văile apuse,

Să ne dai căldura demult râvnită

Înainte ca privirile ascunse,

Să înainteze spre poarta cea greșită.

Semnul cerului nu se mai arată,

Se ascunde dup-un colțișor,

Și bunicii care mereu ne iartă

Se prăpădesc, pe rând, încetișor.

Întreg altarul de cununi cu poamă

Va rugini și el la rândul lui,

Iar lângă capătul de la lopată

Vor fi citite nume sub un cui.

În jurul a mii de grădini cu buburuze,

Se va înălța un zid cu iarbă deasă,

Și care vor asculta de frumoasele muze,

Scufundați vor fi până la amiază.

Stoluri de păsări călătoare,

Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.

Și gândul că ne părăsesc mă doare,

Milă de ele fie-vă că mor!

În pături găurite de molii,

Se adăpostește al meu popor,

Dar cârma de la marile corăbii,

Nu își mai revine după un ocol.

Încet se va stinge și lumina,

Păstrată în sufletul aprins de fiară,

Și-odată ce e trasă și cortina,

Nu mai întind mâna ca să ceară.

Nu mai au timp decât să se gândească,

Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,

Așa cum e și plăcerea trupească,

Dacă nu era, mai bine mureau.

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,

nu,

El râde când o rază îl lovește și pe loc–

arsura e ceea ce-și dorește,

numai să fie...

Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul

de îl înfingi în spate și să cadă,

însă nu prea departe...

Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,

rămâne până se oprește și mai vrea:

nu se potolește...

Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,

să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,

să-l vadă ca pe o salvare...

Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,

să stingă din scânteie, să o lase să plece,

dar nu mă părăsește...

Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,

să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,

și se chinuie prin fum și multă gheață...

Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,

focul pornește mai repede până ce crește,

mă arde mai tare și nu se oprește...

A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,

și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–

și de flăcările de la frunte...

Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,

căutam să nu plec fără nicio părere,

și m-am rugat în serile infernale...

Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,

să nu m-audă nimeni că urlu de durere,

să nu mă vadă nicio privire...

Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,

căutam să scap și de surzenie și de noua durere,

     apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...

Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,

dar focul tot rămâne,

nu dispare...

Sub somn de veghe,

blande bestii!

Baze cardinale pe taramurile

Akashe.

Lei ce pazesc ale

intunericului fantezii,

Creaturi ce se dovedesc

in suflete sihastre.

Sculptati prin maini de

artisti si cavaleri,

Cu coama de baroc,sunt

soarele ce doarme!

Ei pazesc trecutul,a insusi

timpului averi,

Demoni cruciali,a

intunericului coarne!

Incalecat-am prea iubita

bestie de nord,

Puternica zare peste

istorie se asterne.

Pune in balanta al

meu sange,suflet,cord.

Tainic al meu destin,spre

piramida lasa semne.

Morbida carare un

drum secret arata,

Oculte cunostinte,pentru

suflet ca nectar.

Intreb de a mea menire

in soarta,

In jurul oglinzii apoi facu’ altar.

M-am reintors la bestie ce doarme,

In sud era Lilith,ca si un 

sarpe in jur copac.

Intreaba de familie,

al meu nume…

Sau dragostea e doar 

forma de atac?

-Nu ma regasesc in

cine am fost!

-Si timpul bate pe

incheietura-mi slaba.

-Nu il voi petrece intr-un

cotidian anost,

-Ma innec in durere,in lacrimi,

sunt calma.

Se deschid subtil portile

ale unui paradis macabru..

Pe cer rasare soare stralucind 

cu raza de eclipsa!

Romanta isi face carare in cadru,

Esenta timpului de melancolie

fiind cuprinsa.

Spinarea bestiei injunghie

a mea inima,

Prima dragoste imi da tarcoale...

Pentru cateva secunde

leul se anima,

Coloana-i sangerie,sculptata

in oroare.

Rani si cicatrici ce doar

fantezia-mi le vindeca,

Regele damnatilor aici sa-ti

fie somnul vesnic?

Numai amintirea,ce dusmani

iti spinteca!

Contur demonic...

sculptat atat de strasnic.

Iubirea acoperise sudul,

e gri si rece!

Nectar de sentimente,

lacrimi timpurii.

Primesc ciuperca din os,

magie ce imi face!

Ritmul incetineste printre

batai a inimii.

E o sete ce doar poezia

o astampara!

Pasi intunecati si acvilini

cauta continuare.

Tulpina neagra,trandafir,in

conturu-i crancena,

Dau la schimb icoana pentru

dulce a ei grandoare.

Incalec bestie de Est sa ma

intrebe de avere,

Ma citeste in suflet,lectie dura,

vrea sa invete...

-Aici mormantul lui Valentino

e in putere!

-Moneda e a intunericului

chiar pe ambe fete!

Morman de pamant macabru

in curtea leilor...

Misterios mormant fara

nume si fara flori.

Acest monument e inchinat

a intunericului,a zeilor!

Vampirice ganduri ce dau

si demonilor fiori..

Intelepti gardieni croit-au

al meu drum,

Si multa speranta in

inima a incoltit.

Trecutul e un cosmar,il

prefacu-i in scrum.

Raman doar cicatrici ce le

port pan' la asfintit.

Ceata isi impinge corpul in zare...

Mistica aratare 

acesti copaci ( oameni)fara frunze in care

salasluiesc seminte de iluzii.

...si-n primavara viitoare

vor fi in amintiri confuzii 

sau slabe licariri in lampa 

care ma -ntreaba sau ma cheama

...si- mi pari ca  esti actor la rampa

sau numai firav fir de iarba

...sau frunze povestind de toamna

ai fost iubirea vietii Doamna.

Trag de porți și se deschid greoi,

Câini bătrâni lătrând pustiul,

De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi

C-am rămas doar eu "fiul". 

Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,

Ai uitat de toți, de noi, 

Cei ce-ți plâng pe urmă roi

Căci n-ai să te-ntorci înapoi. 

Am râs cu tine, cât am stat

Nici o vorbă n-ai suflat.

Ochii împăcat ți-ai închis, 

Zâmbetul-ți trădează un vis. 

Am blestemat tradiții vechi

Și crucea eu am purtat-o la priveghi.

Toți se grăbeau pe lângă mine,

Dar crucea tot în față vine. 

Clipa-n care te-am atins

Toată viața-n mine s-a stins,

Chinul tău de ani strâns 

S-a eliberat prin al meu plâns. 

Am înălțat crucea la cer

Și-a căzut grea ca un fier

Trăgându-mă-n genunchi sub ea,

Arătându-mi cum te scapă-n groapă, 

Slăbind, mai mult ea mă ținea. 

Simțeam cum pe mine mă sapă, 

Victimă a prietenei Morți, 

Să te uite, să nu plângă toți, 

Ci doar eu, singur și sfânt,

Să astup al tău mormânt. 

Am plâns cum n-am crezut vreodată, 

Că până și Moartea s-a ascuns furioasă

Crezând c-a mea dragoste-i trădată 

Și n-am s-o mai vreau mireasă. 

Dar mai bine așa i-a fost,

Decât să chinuie fără rost... 

Poarta-n urmă îi se închide,

Ea încă speră că mai vine...

Sa te liniștesc sa adormi in vesnicie,

 Sa te alint sa uiți de timpuri infantile.

Sa ma ierți ca nu am fost cum sunt,

Prin paginile trecutului nici tu

nu ai fost un sfânt!

Vreau sa îmi amintesc de tine,

sa nu uit ca te-am iubit.

M-am decis sa șterg cuvintele care

știu ca te-ar fi rănit.

Te voi elibera de trecut și voi

pleca și eu departe,

Sa lăsam timpul sa ne șteargă

amintirile deșarte. 

Se aprind lumânări pe tărâmul

celor adormiți, 

Linistea e asurzitoare și cei

plecați sunt amintiți.

Portalul dintre lumi se deschide

in sărbătoare sumbra,

Amintirea celor dragi va eclipsa

și a morții umbra.

Trecuti in neființa,unii demoni,

alții îngeri credincioși

Sfarsitul vieții separa sufletele

curate de cei păcătoși.

Statuia unei femei, un înger plângând

lacrimi împietrite,

Pazeste intrarea cu ochii ei triști

spre pământ ațintite.

Atmosfera e rece,pana și păsările

sunt negre!

Trei cărări de drum separa mormintele

prea sumbre.

Orasul morților e luminat de

candele și lumânări,

Sunt și flori ce alina a

despărțirii supărări. 

Ierarhie morbidă,cripte și

morminte fără nume.

Familii înstărite,alții uitați

deja de lume.

Drumuri parcurse,vieți trecute

prin clepsidra timpului.

Suflete sculptate de o dimensiune

a simțului. 

Soldatii martiri aliniati in dreptul

unei statui militare,

Sunt amintiți și onorați după

a vietii realizare!

Patrioti ce par sa servească

țara și după moarte,

Coroane bogate sunt așezate

la fiecare in parte.

Cladindu-și umbra de-a lungul vieții,

călători spre necunoscut!

Credinciosi in voia sortii,

neînfricați de la început!

Plecați după rasplata,promisiunea

lui Dumnezeu.

Valoarea sufletului o va

decide doar un zeu.

 Odihnind sub poze dragi,cei

iubiți sunt amintiti

Cu iubirea eterna a familiei

ei sunt răsplătiți.

Lumânări melancolice licăresc

pe langa flori,

Acum îngeri ai cerului,

prin viață trecători.

Un mormânt misterios aproape

de cei dragi,

O fata tânăra se odihnește

printre amintirile vagi.

Plecată prea devreme,

pedepsindu-ne cu dor!

Julieta din cer veghează,

drag înger păzitor.

Îngropați adânc in fantezie si

peisajele-i de vis,

Vesnicie au cunoscut prin rândurile

ce le-au au scris.

Somnul cel mai dulce aparține

de autori,

Prin eleganta si rafinament,

de adevăr grăitori!

O clădire asemenea unei biserici

se vede din depărtare,

Ingardind morminte vechi,a

goticului alinare.

Preotii se odihnesc sub pietre

inscripționate in limbi străine,

Cunoștințe bisericești străvechi,

ale misterului morfine.

Aleea vrăjitoarelor e acum

in plină ceata!

Stafii misterioase se fac

simțite in viața.

Ciudate obiecte se ascund

printre morminte,

Lucrari ce țin departe de

toate cele sfinte!

 In dreptul piramidei,

o criptată sub semnul imortalității.

Un trandafir alb amintea de

puterea unității.

Doua surori ajunse la un capăt de drum,

părăsesc a vieții soarta.

In cautare de raspunsuri deschid

a spiritualului poarta.

Într-un colțișor ascuns ,vara e la

adăpost in întuneric.

Peisaj din umbra gri,aer cald

veșnic eteric.

Fragmente dintr-un rai unde îngerii

încă veghează

Timpul nu se opune pentru

cei care creeaza.

O harta macabra dar cat se

poate de reala,

Odihna veșnica după a vieții

înțeleapta morala.

Dumnezeu sa va lumineze calea,

spre cer sa va îndreptați!

Sa fi-ți curați in suflet,

de ingeri preferați!

Bate un vânt aspru peste mortăciune,

se simte jenat, se miră în larg...

căci durerea ființei o știe și-o simte,

cască măcinat; urlă-nfuriat...

Mi-e milă de zilele de mâine,

mă îngrozesc fețe muribunde...

căci sub suspinul oricărei furtuni–

se cumulează terori și minuni...

Moartea-ntr-un final este un odor,

emanând vapori de toxine care mor...

căci și ele ca și celelalte–

răspândesc dureri și provoacă moarte...

Viața ce-i până la urmă?–

un convoi de ființe ce murmură...

căci de n-ar exista alternative–

omul ar fi singur, ci nu o mulțime...

Mă așteaptă o călătorie mută,

vor trece anotimpuri și eu mă voi frânge...

căci timpul s-a convins cine nu mai plânge–

țărâna mi-e-ngropată; vântul nu mai urlă...

   Pădurea neagră sub iarna albă,

   Ne prevestește o mare boală.

   Puncte cenușii se ivesc în zare

   Și trăsare mortul de la raza fierbinte de soare.

   Era rece zăpada,iar acum s-a topit,

   Și a spălat apa oasele de câine

   Ce a murit subit la începutul iernii,

   Iar lângă el un tablou miraculos -

   O cioară pictată pe asfalt

   Pe drumul noroios în apusul serii .