soffocamento

Am târât un sac cu greutate mare,

și mă opream, și mă gândeam...

apoi,

în distanță am zărit un izvor,

curgea mai lent pe lângă mergător.

Mă dureau brațele așa de tare;

cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!

și auzeam,

auzeam în depărtare un urlet, și nu era–

decât sufletul meu sătul, fără răbdare.

Am privit adânc la diavolul din plasă,

nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–

și mă înșelam singur,

simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–

mă ardeau puternic cele două palme.

M-am gândit atunci să-l car în spate,

și nu mă opream în a mea disperare,

și sus,

l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,

cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.

L-am tot cărat și mă uitam în zare,

să găsesc o umbră, un loc de iertare;

și-am plâns,

când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,

și le-am dat jos înainte de moarte.

Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,

dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–

și-am obosit,

am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,

lângă un morman înfășurat de gheare.

Am privit înaintea mea să găsesc alinare,

să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,

și-am râs,

am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,

și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.

Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,

au prins viteză spintecătoare ferocele javre–

și-am căzut,

am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,

iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare

și mai mare...

De mare am vrut să fiu copil
Să nu trăiesc o viață în zadar
Mereu să fiu util
Dar mi se rup filele din calendar

Am să mor și eu odată
În cămară singuratic
Viața îmi este înnodată
Și sufletul sălbatic

Doar un singur paragraf
Din tot ceea ce-am avut
Voi lăsa doar praf
Și nimic mai mult

Atâta durere simt

Și mă întreb oare cât mă mai mint

Că o sa fie bine

Și că o să mă gândesc la mine

Nu înțeleg unde am greșit

Când eram bine însfârșit

Parcă simt că am obosit

Simt că timpul mi-a sosit

Stau pe geam și mă uit in gol

Și îmi dau seama cât aș vrea sa mor

Din cauza unor cuvinte care dor

Nici planeta nu o mai văd color

Nu înteleg de ce mă simt așa

Când lumea era in favoarea mea

Parcă viața devine tot mai grea

Doamne,măcar de nu m-ar mai durea...

intro zi de toamna cand 

aveam doar saрte anisori

nu stieam ca asa va fi

va рleca de рrintre noi

a рlecat taticul meu

intro groaрa intunecata

linga gard la cimitir 

fara sa scoata o soaрta

mama mia zis ca tata doarme 

si se va trezi curind

eu рe mama o redeam

si asteрtam langa mormint

asteрtam sa se trezeasca

sami mai sрue vorbe dulci

nimeni no sa ne desрarta

asa credeam eu рe atunci

au trecut doar noua ani

da рarca a trecut o vesnicie

nam reusit atunci

sai sрun sa mai ramie

acum el e un inger

un inger рazitor

care ma invatat de toate

si no sal uit chiar daca mor

sinuciderea-moartea mea dorita 

moartea-ziua mea linistita

de asi putea asi muri

de asi putea,nu asi mai trai 

sentimentul de dragoste nu-mi poate fi redat 

deoarece consecintele acestuia sunt de neredat 

nu inteleg dece tot timpul eu?

nu inteleg ce leam făcut la toți mereu...

nu am vrut nimic mai mult decât sa te iubesc 

teasi fi iubit pana eu obosesc 

tiasi fi dat sansa sa îmi fii dragostea mea 

dar nemultumitului darul i se ia 

sunt ucisa mental, nu mai pot suporta

pana acum credeam ca durerea îmi va trecea 

insa ea se ascunde și iese la iveala 

și când ea iese, nu vreau sa trăiesc iara

înainte durerea ce o simțeam era una foarte mica 

dar cu timpul, aceasta din ce in ce mai tare se complica

vârstă ma face sa imbatranesc

și sentimentele sa nu mi le impartasesc

cea mai mare durere e ca tu ma lasi 

cea mai mare durerea e creata de ai tai pasi

intruchiparea perfectiunii tu poți fi 

insa și tu cel mai tare ma poți umili 

îmi curge o lacrima ca semn de durere 

te iubesc mult, insa iubirea nu ți-o pot cere 

ne destramam ca aţa ce e arsa 

nodul ei se arde, funinginea i se revarsa 

moartea e singura mea scapare 

moartea este singura mea alinare 

nu te pot vedea in ochi fără îmi aminti 

cum credeam ca tu ma vei iubi 

naivitatea mea devine din ce in ce mai mare 

tot ce e fals, realitate îmi pare 

o zi vorbesc de tine parca-mi ești speranta 

următoarea vorbesc de parca miai distrus viata 

nu rog pe nimeni nimic, dar pe tine da

fama ca să nu-mi pierd iubirea

nam iubit demult și chiar aveam nevoie de acest sentiment 

dar acum ca dispare, totul merge atat de lent

pe zi ce trece singuratatea ma consuma 

la început credeam ca prezenta ta nu va lasa nici o urma 

dar acum realizez, pe tine te vreau in acest vers 

insa am atat pana la tine de mers 

universul ne destrama, dragostea nui rea 

insa tot ce se strica, e din cauza la dragostea mea 

ma uit la cer și ma rog la cel de sus 

macar odata de o dragoste normala să-mi fie sufletul rapus

Ai veni la mine 

În această seară? 

Fără a te reține

Și fără ați face viața mai ușoară.

În vene,

Să ne injectăm cu păcătoasa cafeină

Împreună am face scene italiene,

Poate pentru că eu sunt libertină.

Să dansăm sub cerul veșnic înstelat,

Și sub patul dantelat.

La tine am apelat,

Chiar dacă am anulat...

Culoarea ta preferată era roșu, 

Buzele mele pentru tine erau roși 

Îți făceam obraji roși, 

Te iubeam...

Culoarea ta preferată este roșu 

Buzele mele din cauza ta sunt roși 

Obrajii mei sunt roșii, și ochii la fel. 

Te iubesc...

Iubirea pe care o port, 

Acestui trup muritor,

Care din cenușă se naște

Și cenușă devenind.

Azi, 

Cea mai mare gălăgie, 

A sufletului meu

Pe al meu pat,

Cu o ultimă suflare 

Ești tu.

Inima îmi bate încet,

Afară se suspină 

Pentru că am fost îndrăgită 

Dar nu de tine...

Luminile se reflectau  

Pe chipul său tânăr 

Stelele se intersectau 

Când auzeau săracul gemăt rupt din zor

Mărgelele cădeau 

Pe de-a lungul dealului 

Iar, greutatea metalului 

Trupul fetei îngrămădeau.

Lebedele dansau 

Pe lângă fata îmbujorată 

Penele lor își luă avansu' 

În ziua cea înnorată...

Liniștea dealului

Sfârșitul spectacolului 

Momentul de odihnă terminat,

Momentul de calmitate exterminat...

Mereu zâmbeai 

Ca un copil râdeai

Zâmbetul tău păcătos

Pe care-l credeam frumos...

Mă credeam religioasă

Când îngerul din tine cânta 

Tu-mi erai prețioasă 

Și tu păreai încântată...

Modul frumos,

În care-mi ziceai

Că sunt al tău cosmos...

Dar,tu tot în jur nimiceai.

Întârzierea fiecărei emoție,

De parcă, ar fi fost o boală

A fost o hoție...

Iar eu cădeam în ea,ca o petală.

Căderea la îndoială 

Adevărată greșeală

Totul iese la iveală,

Ea nu era reală...

Detest cafeaua, 

Cu gustul ei acrișor

Plin de amor și regrete 

De visuri și amărăciuni,

Cu ore de somn pierdute,

Înecate în cafeaua amară 

Aroma îmi stă mereu în gând, 

Și-n inimă

Cafeaua, ca un râu de amintiri 

La fel de amare, 

Dar, la fel de dependente de ele...

Cafeaua...

Aroma buzelor tale.

(Mulțumesc de sfat și de susținere 🫶🏼)