1  

Haide

E ca-ntr-o noapte când sari gardul,

Ești aproape de țintă,

la fel e și ogarul...

Haide!

E ca pe mare când vezi țărmul,

Ești singurel pe plută,

putrezit de-o săptămână...

Haide!

E chiar mai simplu, mai ușor,

Ca atunci când ești în zbor,

și strigi tare: ,,eu azi nu mor!"

Haide!

E aproape, e ca o pretinsă sete,

Bei din sticlă și pășești pe alee,

și de la lumină-ți iei la revedere,

Haide!

E ca o călătorie lungă și pustie,

Nu te teme, căci eu sunt lângă tine,

și vei ajunge să-ți fie mult mai bine,

Haide!

 

...

 

Nu sunt eu sau m-am păcălit?

Pe marginea de lemn e greu să rezist,

poate că nu, sigur e-un vis!

,,Haide!"

Dar acum se aude mai tare?

Nu, nu, sigur doar mi se pare,

Și drumul până jos parc-a devenit mai mare...

,,Haide!"

Și dacă totuși ajung unde-mi zice?

Pe o pajiște arsă în funingine...

sau parcă a zis că acolo mereu ninge?

,,Haide!"

Sunt la fel de aproape să cad acum pe spate,

Și sigur nu-i la fel de departe,

dar nu mai renunț... speranțe deșarte!

,,Haide!"

Închid ochii și n-aud mai nimic,

Cad printre nori de praf înroșit,

e ca un sentiment ce m-a părăsit...

 

...

 

E altfel când te vezi deasupra,

Să simți că și soarele-i de fapt tot una,

până ce-am simțit zdravăn căzătura...

,,Haide!"

Acum nu mai visez,

E un fel de gol fără miez,

și mă cheamă ca să-l urmez...

,,..."

Nu se mai repetă, nu-mi zâmbește,

E ca atunci când prinzi un pește,

și pescarul sigur nu mai zăbovește...

 

 

 

 


Categoria: Poezii despre moarte

Toate poeziile autorului: Rei poezii.online Haide

#capcană #moarte #sfârșit #viață

Data postării: 19 martie

Vizualizări: 144

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

O ultimă noapte

O ultimă noapte de iubire,

O ultimă noapte de amor,

Căci simt cum inima-negrește...

Și încetul cu încetul mor.

 

Miroase încă a fum de țigară,

Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...

Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,

O moarte îți aduce-n dar.

 

Și iarăși s-a întunecat afară

Încentul cu încetul câte-un pic,

Eu mă sufoc cu o dragoste amară...

Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.

 

Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,

E chiar ultima noapte a mea...

Se aude mama cum afară plânge,

Iar noaptea asta mă va îngheța.

 

E tristă viața,e tristă această viață,

Mă sting cu fiecare minuțel...

Iar fumul de țigară nu mai trece,

Și noapte va rămâne,la fel.

 

Micul Poet 

Mai mult...

Lupta suprema

Un mort frumos cu ochii vii 

E-n noi,in fiecare, 

Când încercăm ,trist,a privi 

Mai dincolo de zare...

Când adânciți în sinele 

Ce tremura și doare 

Știm ca-ntr-o zi ne vom lupta 

Cu cavalerul morții negre 

Ce ne va sta in cale..

Și va fi lupta cea mai grea,

Mai teribilă,mai mare .

El ne va împinge spre tenebre,

Și sufletul doar are 

Puterea de-a le-nvinge 

Prin alba arip-a speranței 

La liniștea eterna,la pacea aceea mare...

Mai mult...

Cum este?

Cum este sa te intrebi in fiecare dimineată :

Cat va mai dura ?

Cand peste orasul pustiu se aseaza nemiloasa ceată,

Nu se simte lovitura.

 

Cum este sa te intrebi in fiecare amiază :

De ce ma aflu aici, acuma ?

Dupa ce norii scrumează,

Toti pot sa inceapa a fuma.

 

Cum este sa te intrebi in fiecare seară:

De ce mi am irosit ziua ?

Tot ce ai facut ii dezgustară,

Dar la fel va fi si maine, nu vei evolua.

 

Cum este sa te intrebi in fiecare noapte :

Cum pot scapa de probleme ?

Din intuneric raspund niste soapte:

- Doar franghia pune capat la dileme.

Mai mult...

Sfarsitul

Moartea

Moartea îmi sta înainte 

Cu a sa secera îngrozitoare

Argint turnat în topitorule infernului

Vin și prin a tendoanelor țesut trec

Și despart cele unite 

La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei

Privind ma mir de contrast 

Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții 

În dreapta ,o fata de lumina 

Angelica ,suava ,fără de materia

Inteligenta pura venita din eon

Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută 

Ma incanta nespus

La stânga în schimb

O făptură fără chip 

Stramba, cocoșata

E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?

Cu foc negru ce iese din gura

Duhneste a infern 

Venit și el din alte timpuri 

Damnat la veșnică temniță

Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el

Privesc în fata

Un catafalc cu un trandafir pe trânsul 

Trandafir rupt din gradina raiului

A cărui petele cad pe lemnul noi case 

Purtând pe spini sânge de strigare 

Privesc dinnou în spate

Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă

Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic

Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului 

Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult

Aud glasul îngerului 

Cu coroana într o mana 

Și cu sceptrul în cealaltă 

,,Coroana va învinge "

Iar un glas demonic 

Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate

,,Ești al nostru "

O imprejurare mortala ,și cutremurătoare

Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare 

Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc 

Catafalc ce poarta în el

Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui

Mai mult...

Sunt femeie

Te-am privit cu sufletul,

Si m-ai urat. 

Mi-am deschis ochii, 

Si m-ai învinețit.

Sunt femeie, vreau o cheie,

În schimb primesc doar curele.

Sunt femeie, vreau scăpare,

În schimb e moarte fără îngropare.

Privesc moartea cu alți ochi

Moartea ce mi-a devenit deochi,

Este noua mea îndreptare

Spre o noua așteptare.

 

Mai mult...

Despre mine

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

 

 

Mai mult...

O ultimă noapte

O ultimă noapte de iubire,

O ultimă noapte de amor,

Căci simt cum inima-negrește...

Și încetul cu încetul mor.

 

Miroase încă a fum de țigară,

Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...

Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,

O moarte îți aduce-n dar.

 

Și iarăși s-a întunecat afară

Încentul cu încetul câte-un pic,

Eu mă sufoc cu o dragoste amară...

Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.

 

Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,

E chiar ultima noapte a mea...

Se aude mama cum afară plânge,

Iar noaptea asta mă va îngheța.

 

E tristă viața,e tristă această viață,

Mă sting cu fiecare minuțel...

Iar fumul de țigară nu mai trece,

Și noapte va rămâne,la fel.

 

Micul Poet 

Mai mult...

Lupta suprema

Un mort frumos cu ochii vii 

E-n noi,in fiecare, 

Când încercăm ,trist,a privi 

Mai dincolo de zare...

Când adânciți în sinele 

Ce tremura și doare 

Știm ca-ntr-o zi ne vom lupta 

Cu cavalerul morții negre 

Ce ne va sta in cale..

Și va fi lupta cea mai grea,

Mai teribilă,mai mare .

El ne va împinge spre tenebre,

Și sufletul doar are 

Puterea de-a le-nvinge 

Prin alba arip-a speranței 

La liniștea eterna,la pacea aceea mare...

Mai mult...

Cum este?

Cum este sa te intrebi in fiecare dimineată :

Cat va mai dura ?

Cand peste orasul pustiu se aseaza nemiloasa ceată,

Nu se simte lovitura.

 

Cum este sa te intrebi in fiecare amiază :

De ce ma aflu aici, acuma ?

Dupa ce norii scrumează,

Toti pot sa inceapa a fuma.

 

Cum este sa te intrebi in fiecare seară:

De ce mi am irosit ziua ?

Tot ce ai facut ii dezgustară,

Dar la fel va fi si maine, nu vei evolua.

 

Cum este sa te intrebi in fiecare noapte :

Cum pot scapa de probleme ?

Din intuneric raspund niste soapte:

- Doar franghia pune capat la dileme.

Mai mult...

Sfarsitul

Moartea

Moartea îmi sta înainte 

Cu a sa secera îngrozitoare

Argint turnat în topitorule infernului

Vin și prin a tendoanelor țesut trec

Și despart cele unite 

La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei

Privind ma mir de contrast 

Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții 

În dreapta ,o fata de lumina 

Angelica ,suava ,fără de materia

Inteligenta pura venita din eon

Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută 

Ma incanta nespus

La stânga în schimb

O făptură fără chip 

Stramba, cocoșata

E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?

Cu foc negru ce iese din gura

Duhneste a infern 

Venit și el din alte timpuri 

Damnat la veșnică temniță

Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el

Privesc în fata

Un catafalc cu un trandafir pe trânsul 

Trandafir rupt din gradina raiului

A cărui petele cad pe lemnul noi case 

Purtând pe spini sânge de strigare 

Privesc dinnou în spate

Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă

Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic

Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului 

Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult

Aud glasul îngerului 

Cu coroana într o mana 

Și cu sceptrul în cealaltă 

,,Coroana va învinge "

Iar un glas demonic 

Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate

,,Ești al nostru "

O imprejurare mortala ,și cutremurătoare

Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare 

Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc 

Catafalc ce poarta în el

Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui

Mai mult...

Sunt femeie

Te-am privit cu sufletul,

Si m-ai urat. 

Mi-am deschis ochii, 

Si m-ai învinețit.

Sunt femeie, vreau o cheie,

În schimb primesc doar curele.

Sunt femeie, vreau scăpare,

În schimb e moarte fără îngropare.

Privesc moartea cu alți ochi

Moartea ce mi-a devenit deochi,

Este noua mea îndreptare

Spre o noua așteptare.

 

Mai mult...

Despre mine

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

 

 

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

Printre crăpături

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

 

Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

 

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

 

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

 

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

 

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

 

 

Mai mult...

Iartă-mă

 

Tu, cel care mă privești de sus,

iartă-mă pe mine...

și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...

 

Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,

scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...

Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,

știi că simt că pier pe acest pământ...

 

Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,

vina ce o port e ca zbătaia-n somn...

Plâng și după tine, plâng și după mine,

mare e povara când te uiți la mine.

 

Mă sperie un gând, mă sperie aparte,

doar tu știi să le-aranjezi pe toate.

Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,

chiar dacă și tu necazul mi-l porți...

 

Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,

și stinge-mi focul aprins la inimă.

Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,

și fă-mă să aleg doar ce este corect.

 

Tu, cel care mă privești de sus,

salvează-mă pe mine, 

și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...

 

 

 

 

Mai mult...

Orbire

(Avem să credem că timpul se oprește–

pentru niște clipe,

ființa nu crede că îmbătrânește–

apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)

 

Printre adunătura de capete proaste–

colcăie misterul;

pățania trăită de comunitățile noastre–

refuză să-și poarte colierul...

Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–

lumina din el tot nu licărește;

și-n neagra închisoare umplută cu pietre–

 mai caută altele, caută prostește...

Să fie mai mult decât întăia dată–

și tot așa și înainte;

într-o zi adaugă, într-alta se pierde–

nici lumina nu se mai vede...

Se adună apoi la statuia cea mare–

a unui posibil creator;

își întind mâinile fără rușine–

spre a se îndeplini dorința unui muritor...

Se desprinde uscată și rămurica dulce–

borcanul refuză să se umple,

culese au fost aromele mai bune–

și efectul lor plăcut va trece...

 

(Îi chinuie să treacă și de viața asta–

mai grea sau mai ușoară,

nu mai contează fapta lumii bune,

e demult uitată... îngropată...)

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

🎤 Risipă

 În mijlocul somnului, parcă după moarte;

vreau să deschid ochii și nu se mai poate...

Aud cum pășesc și simt toată povara,

nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...

Și pășesc timid, merg spre destinație,

până când golul pierde din intonație...

Atunci mă opresc și urlu în neant,

gândul mă lasă, nici urmă de liant...

Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,

dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...

Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,

sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...

Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?

ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...

Peste o vreme mă opresc din mers,

mă tem c-o să am amintiri de șters...

Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,

un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...

Dac-am murit atunci sau mai târziu,

am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...

 

 

 

 

Mai mult...

Evadare

Am târât un sac cu greutate mare,

și mă opream, și mă gândeam...

apoi,

în distanță am zărit un izvor,

curgea mai lent pe lângă mergător.

Mă dureau brațele așa de tare;

cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!

și auzeam,

auzeam în depărtare un urlet, și nu era–

decât sufletul meu sătul, fără răbdare.

Am privit adânc la diavolul din plasă,

nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–

și mă înșelam singur,

simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–

mă ardeau puternic cele două palme.

M-am gândit atunci să-l car în spate,

și nu mă opream în a mea disperare,

și sus,

l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,

cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.

L-am tot cărat și mă uitam în zare,

să găsesc o umbră, un loc de iertare;

și-am plâns,

când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,

și le-am dat jos înainte de moarte.

Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,

dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–

și-am obosit,

am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,

lângă un morman înfășurat de gheare.

Am privit înaintea mea să găsesc alinare,

să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,

și-am râs,

am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,

și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.

Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,

au prins viteză spintecătoare ferocele javre–

și-am căzut,

am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,

iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare

și mai mare...

Mai mult...

Tot înainte!

 

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

 

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

 

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

 

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

 

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

 

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

 

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

 

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

 

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

 

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

    

    

 

 

   

    

 

 

 

 

 

 

 

   

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Printre crăpături

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

 

Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

 

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

 

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

 

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

 

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

 

 

Mai mult...

Iartă-mă

 

Tu, cel care mă privești de sus,

iartă-mă pe mine...

și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...

 

Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,

scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...

Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,

știi că simt că pier pe acest pământ...

 

Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,

vina ce o port e ca zbătaia-n somn...

Plâng și după tine, plâng și după mine,

mare e povara când te uiți la mine.

 

Mă sperie un gând, mă sperie aparte,

doar tu știi să le-aranjezi pe toate.

Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,

chiar dacă și tu necazul mi-l porți...

 

Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,

și stinge-mi focul aprins la inimă.

Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,

și fă-mă să aleg doar ce este corect.

 

Tu, cel care mă privești de sus,

salvează-mă pe mine, 

și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...

 

 

 

 

Mai mult...

Orbire

(Avem să credem că timpul se oprește–

pentru niște clipe,

ființa nu crede că îmbătrânește–

apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)

 

Printre adunătura de capete proaste–

colcăie misterul;

pățania trăită de comunitățile noastre–

refuză să-și poarte colierul...

Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–

lumina din el tot nu licărește;

și-n neagra închisoare umplută cu pietre–

 mai caută altele, caută prostește...

Să fie mai mult decât întăia dată–

și tot așa și înainte;

într-o zi adaugă, într-alta se pierde–

nici lumina nu se mai vede...

Se adună apoi la statuia cea mare–

a unui posibil creator;

își întind mâinile fără rușine–

spre a se îndeplini dorința unui muritor...

Se desprinde uscată și rămurica dulce–

borcanul refuză să se umple,

culese au fost aromele mai bune–

și efectul lor plăcut va trece...

 

(Îi chinuie să treacă și de viața asta–

mai grea sau mai ușoară,

nu mai contează fapta lumii bune,

e demult uitată... îngropată...)

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

🎤 Risipă

 În mijlocul somnului, parcă după moarte;

vreau să deschid ochii și nu se mai poate...

Aud cum pășesc și simt toată povara,

nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...

Și pășesc timid, merg spre destinație,

până când golul pierde din intonație...

Atunci mă opresc și urlu în neant,

gândul mă lasă, nici urmă de liant...

Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,

dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...

Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,

sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...

Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?

ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...

Peste o vreme mă opresc din mers,

mă tem c-o să am amintiri de șters...

Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,

un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...

Dac-am murit atunci sau mai târziu,

am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...

 

 

 

 

Mai mult...

Evadare

Am târât un sac cu greutate mare,

și mă opream, și mă gândeam...

apoi,

în distanță am zărit un izvor,

curgea mai lent pe lângă mergător.

Mă dureau brațele așa de tare;

cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!

și auzeam,

auzeam în depărtare un urlet, și nu era–

decât sufletul meu sătul, fără răbdare.

Am privit adânc la diavolul din plasă,

nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–

și mă înșelam singur,

simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–

mă ardeau puternic cele două palme.

M-am gândit atunci să-l car în spate,

și nu mă opream în a mea disperare,

și sus,

l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,

cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.

L-am tot cărat și mă uitam în zare,

să găsesc o umbră, un loc de iertare;

și-am plâns,

când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,

și le-am dat jos înainte de moarte.

Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,

dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–

și-am obosit,

am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,

lângă un morman înfășurat de gheare.

Am privit înaintea mea să găsesc alinare,

să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,

și-am râs,

am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,

și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.

Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,

au prins viteză spintecătoare ferocele javre–

și-am căzut,

am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,

iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare

și mai mare...

Mai mult...

Tot înainte!

 

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

 

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

 

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

 

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

 

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

 

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

 

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

 

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

 

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

 

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

    

    

 

 

   

    

 

 

 

 

 

 

 

   

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...
prev
next