Haide
E ca-ntr-o noapte când sari gardul,
Ești aproape de țintă,
la fel e și ogarul...
Haide!
E ca pe mare când vezi țărmul,
Ești singurel pe plută,
putrezit de-o săptămână...
Haide!
E chiar mai simplu, mai ușor,
Ca atunci când ești în zbor,
și strigi tare: ,,eu azi nu mor!"
Haide!
E aproape, e ca o pretinsă sete,
Bei din sticlă și pășești pe alee,
și de la lumină-ți iei la revedere,
Haide!
E ca o călătorie lungă și pustie,
Nu te teme, căci eu sunt lângă tine,
și vei ajunge să-ți fie mult mai bine,
Haide!
...
Nu sunt eu sau m-am păcălit?
Pe marginea de lemn e greu să rezist,
poate că nu, sigur e-un vis!
,,Haide!"
Dar acum se aude mai tare?
Nu, nu, sigur doar mi se pare,
Și drumul până jos parc-a devenit mai mare...
,,Haide!"
Și dacă totuși ajung unde-mi zice?
Pe o pajiște arsă în funingine...
sau parcă a zis că acolo mereu ninge?
,,Haide!"
Sunt la fel de aproape să cad acum pe spate,
Și sigur nu-i la fel de departe,
dar nu mai renunț... speranțe deșarte!
,,Haide!"
Închid ochii și n-aud mai nimic,
Cad printre nori de praf înroșit,
e ca un sentiment ce m-a părăsit...
...
E altfel când te vezi deasupra,
Să simți că și soarele-i de fapt tot una,
până ce-am simțit zdravăn căzătura...
,,Haide!"
Acum nu mai visez,
E un fel de gol fără miez,
și mă cheamă ca să-l urmez...
,,..."
Nu se mai repetă, nu-mi zâmbește,
E ca atunci când prinzi un pește,
și pescarul sigur nu mai zăbovește...
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Rei
#capcană #moarte #sfârșit #viață
Data postării: 19 martie
Vizualizări: 144
Poezii din aceiaşi categorie
O ultimă noapte
O ultimă noapte de iubire,
O ultimă noapte de amor,
Căci simt cum inima-negrește...
Și încetul cu încetul mor.
Miroase încă a fum de țigară,
Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...
Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,
O moarte îți aduce-n dar.
Și iarăși s-a întunecat afară
Încentul cu încetul câte-un pic,
Eu mă sufoc cu o dragoste amară...
Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.
Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,
E chiar ultima noapte a mea...
Se aude mama cum afară plânge,
Iar noaptea asta mă va îngheța.
E tristă viața,e tristă această viață,
Mă sting cu fiecare minuțel...
Iar fumul de țigară nu mai trece,
Și noapte va rămâne,la fel.
Micul Poet
Lupta suprema
Un mort frumos cu ochii vii
E-n noi,in fiecare,
Când încercăm ,trist,a privi
Mai dincolo de zare...
Când adânciți în sinele
Ce tremura și doare
Știm ca-ntr-o zi ne vom lupta
Cu cavalerul morții negre
Ce ne va sta in cale..
Și va fi lupta cea mai grea,
Mai teribilă,mai mare .
El ne va împinge spre tenebre,
Și sufletul doar are
Puterea de-a le-nvinge
Prin alba arip-a speranței
La liniștea eterna,la pacea aceea mare...
Cum este?
Cum este sa te intrebi in fiecare dimineată :
Cat va mai dura ?
Cand peste orasul pustiu se aseaza nemiloasa ceată,
Nu se simte lovitura.
Cum este sa te intrebi in fiecare amiază :
De ce ma aflu aici, acuma ?
Dupa ce norii scrumează,
Toti pot sa inceapa a fuma.
Cum este sa te intrebi in fiecare seară:
De ce mi am irosit ziua ?
Tot ce ai facut ii dezgustară,
Dar la fel va fi si maine, nu vei evolua.
Cum este sa te intrebi in fiecare noapte :
Cum pot scapa de probleme ?
Din intuneric raspund niste soapte:
- Doar franghia pune capat la dileme.
Sfarsitul
Moartea
Moartea îmi sta înainte
Cu a sa secera îngrozitoare
Argint turnat în topitorule infernului
Vin și prin a tendoanelor țesut trec
Și despart cele unite
La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei
Privind ma mir de contrast
Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții
În dreapta ,o fata de lumina
Angelica ,suava ,fără de materia
Inteligenta pura venita din eon
Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută
Ma incanta nespus
La stânga în schimb
O făptură fără chip
Stramba, cocoșata
E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?
Cu foc negru ce iese din gura
Duhneste a infern
Venit și el din alte timpuri
Damnat la veșnică temniță
Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el
Privesc în fata
Un catafalc cu un trandafir pe trânsul
Trandafir rupt din gradina raiului
A cărui petele cad pe lemnul noi case
Purtând pe spini sânge de strigare
Privesc dinnou în spate
Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă
Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic
Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului
Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult
Aud glasul îngerului
Cu coroana într o mana
Și cu sceptrul în cealaltă
,,Coroana va învinge "
Iar un glas demonic
Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate
,,Ești al nostru "
O imprejurare mortala ,și cutremurătoare
Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare
Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc
Catafalc ce poarta în el
Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui
Sunt femeie
Te-am privit cu sufletul,
Si m-ai urat.
Mi-am deschis ochii,
Si m-ai învinețit.
Sunt femeie, vreau o cheie,
În schimb primesc doar curele.
Sunt femeie, vreau scăpare,
În schimb e moarte fără îngropare.
Privesc moartea cu alți ochi
Moartea ce mi-a devenit deochi,
Este noua mea îndreptare
Spre o noua așteptare.
Despre mine
Detest țelurile.
Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate,
de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință
și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real.
Speranța este în van.
Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede.
Omul care nu are mâncare, dar are speranță,
moare mult mai încet și moare prost.
Prost, pentru că a trăit mințindu-se că
va exista o zi în care să-i fie mai bine.
Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,
doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.
În final, ceea ce ne face oameni este moartea
Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?
Acela este singurul nostru destin comun.
Deseori mă gândesc la mine
Ca la o floare ce a reușit să înflorească
Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului
O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte
Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.
Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă
Poate că nu e cu nimic specială
Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj
Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?
De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța
și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?
De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?
O ultimă noapte
O ultimă noapte de iubire,
O ultimă noapte de amor,
Căci simt cum inima-negrește...
Și încetul cu încetul mor.
Miroase încă a fum de țigară,
Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...
Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,
O moarte îți aduce-n dar.
Și iarăși s-a întunecat afară
Încentul cu încetul câte-un pic,
Eu mă sufoc cu o dragoste amară...
Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.
Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,
E chiar ultima noapte a mea...
Se aude mama cum afară plânge,
Iar noaptea asta mă va îngheța.
E tristă viața,e tristă această viață,
Mă sting cu fiecare minuțel...
Iar fumul de țigară nu mai trece,
Și noapte va rămâne,la fel.
Micul Poet
Lupta suprema
Un mort frumos cu ochii vii
E-n noi,in fiecare,
Când încercăm ,trist,a privi
Mai dincolo de zare...
Când adânciți în sinele
Ce tremura și doare
Știm ca-ntr-o zi ne vom lupta
Cu cavalerul morții negre
Ce ne va sta in cale..
Și va fi lupta cea mai grea,
Mai teribilă,mai mare .
El ne va împinge spre tenebre,
Și sufletul doar are
Puterea de-a le-nvinge
Prin alba arip-a speranței
La liniștea eterna,la pacea aceea mare...
Cum este?
Cum este sa te intrebi in fiecare dimineată :
Cat va mai dura ?
Cand peste orasul pustiu se aseaza nemiloasa ceată,
Nu se simte lovitura.
Cum este sa te intrebi in fiecare amiază :
De ce ma aflu aici, acuma ?
Dupa ce norii scrumează,
Toti pot sa inceapa a fuma.
Cum este sa te intrebi in fiecare seară:
De ce mi am irosit ziua ?
Tot ce ai facut ii dezgustară,
Dar la fel va fi si maine, nu vei evolua.
Cum este sa te intrebi in fiecare noapte :
Cum pot scapa de probleme ?
Din intuneric raspund niste soapte:
- Doar franghia pune capat la dileme.
Sfarsitul
Moartea
Moartea îmi sta înainte
Cu a sa secera îngrozitoare
Argint turnat în topitorule infernului
Vin și prin a tendoanelor țesut trec
Și despart cele unite
La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei
Privind ma mir de contrast
Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții
În dreapta ,o fata de lumina
Angelica ,suava ,fără de materia
Inteligenta pura venita din eon
Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută
Ma incanta nespus
La stânga în schimb
O făptură fără chip
Stramba, cocoșata
E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?
Cu foc negru ce iese din gura
Duhneste a infern
Venit și el din alte timpuri
Damnat la veșnică temniță
Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el
Privesc în fata
Un catafalc cu un trandafir pe trânsul
Trandafir rupt din gradina raiului
A cărui petele cad pe lemnul noi case
Purtând pe spini sânge de strigare
Privesc dinnou în spate
Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă
Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic
Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului
Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult
Aud glasul îngerului
Cu coroana într o mana
Și cu sceptrul în cealaltă
,,Coroana va învinge "
Iar un glas demonic
Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate
,,Ești al nostru "
O imprejurare mortala ,și cutremurătoare
Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare
Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc
Catafalc ce poarta în el
Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui
Sunt femeie
Te-am privit cu sufletul,
Si m-ai urat.
Mi-am deschis ochii,
Si m-ai învinețit.
Sunt femeie, vreau o cheie,
În schimb primesc doar curele.
Sunt femeie, vreau scăpare,
În schimb e moarte fără îngropare.
Privesc moartea cu alți ochi
Moartea ce mi-a devenit deochi,
Este noua mea îndreptare
Spre o noua așteptare.
Despre mine
Detest țelurile.
Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate,
de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință
și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real.
Speranța este în van.
Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede.
Omul care nu are mâncare, dar are speranță,
moare mult mai încet și moare prost.
Prost, pentru că a trăit mințindu-se că
va exista o zi în care să-i fie mai bine.
Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,
doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.
În final, ceea ce ne face oameni este moartea
Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?
Acela este singurul nostru destin comun.
Deseori mă gândesc la mine
Ca la o floare ce a reușit să înflorească
Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului
O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte
Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.
Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă
Poate că nu e cu nimic specială
Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj
Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?
De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța
și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?
De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?
Alte poezii ale autorului
Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Iartă-mă
Tu, cel care mă privești de sus,
iartă-mă pe mine...
și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...
Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,
scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...
Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,
știi că simt că pier pe acest pământ...
Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,
vina ce o port e ca zbătaia-n somn...
Plâng și după tine, plâng și după mine,
mare e povara când te uiți la mine.
Mă sperie un gând, mă sperie aparte,
doar tu știi să le-aranjezi pe toate.
Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,
chiar dacă și tu necazul mi-l porți...
Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,
și stinge-mi focul aprins la inimă.
Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,
și fă-mă să aleg doar ce este corect.
Tu, cel care mă privești de sus,
salvează-mă pe mine,
și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...
Orbire
(Avem să credem că timpul se oprește–
pentru niște clipe,
ființa nu crede că îmbătrânește–
apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)
Printre adunătura de capete proaste–
colcăie misterul;
pățania trăită de comunitățile noastre–
refuză să-și poarte colierul...
Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–
lumina din el tot nu licărește;
și-n neagra închisoare umplută cu pietre–
mai caută altele, caută prostește...
Să fie mai mult decât întăia dată–
și tot așa și înainte;
într-o zi adaugă, într-alta se pierde–
nici lumina nu se mai vede...
Se adună apoi la statuia cea mare–
a unui posibil creator;
își întind mâinile fără rușine–
spre a se îndeplini dorința unui muritor...
Se desprinde uscată și rămurica dulce–
borcanul refuză să se umple,
culese au fost aromele mai bune–
și efectul lor plăcut va trece...
(Îi chinuie să treacă și de viața asta–
mai grea sau mai ușoară,
nu mai contează fapta lumii bune,
e demult uitată... îngropată...)
🎤 Risipă
În mijlocul somnului, parcă după moarte;
vreau să deschid ochii și nu se mai poate...
Aud cum pășesc și simt toată povara,
nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...
Și pășesc timid, merg spre destinație,
până când golul pierde din intonație...
Atunci mă opresc și urlu în neant,
gândul mă lasă, nici urmă de liant...
Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,
dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...
Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,
sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...
Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?
ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...
Peste o vreme mă opresc din mers,
mă tem c-o să am amintiri de șters...
Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,
un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...
Dac-am murit atunci sau mai târziu,
am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...
Evadare
Am târât un sac cu greutate mare,
și mă opream, și mă gândeam...
apoi,
în distanță am zărit un izvor,
curgea mai lent pe lângă mergător.
Mă dureau brațele așa de tare;
cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!
și auzeam,
auzeam în depărtare un urlet, și nu era–
decât sufletul meu sătul, fără răbdare.
Am privit adânc la diavolul din plasă,
nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–
și mă înșelam singur,
simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–
mă ardeau puternic cele două palme.
M-am gândit atunci să-l car în spate,
și nu mă opream în a mea disperare,
și sus,
l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,
cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.
L-am tot cărat și mă uitam în zare,
să găsesc o umbră, un loc de iertare;
și-am plâns,
când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,
și le-am dat jos înainte de moarte.
Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,
dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–
și-am obosit,
am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,
lângă un morman înfășurat de gheare.
Am privit înaintea mea să găsesc alinare,
să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,
și-am râs,
am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,
și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.
Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,
au prins viteză spintecătoare ferocele javre–
și-am căzut,
am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,
iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare
și mai mare...
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Iartă-mă
Tu, cel care mă privești de sus,
iartă-mă pe mine...
și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...
Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,
scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...
Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,
știi că simt că pier pe acest pământ...
Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,
vina ce o port e ca zbătaia-n somn...
Plâng și după tine, plâng și după mine,
mare e povara când te uiți la mine.
Mă sperie un gând, mă sperie aparte,
doar tu știi să le-aranjezi pe toate.
Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,
chiar dacă și tu necazul mi-l porți...
Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,
și stinge-mi focul aprins la inimă.
Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,
și fă-mă să aleg doar ce este corect.
Tu, cel care mă privești de sus,
salvează-mă pe mine,
și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...
Orbire
(Avem să credem că timpul se oprește–
pentru niște clipe,
ființa nu crede că îmbătrânește–
apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)
Printre adunătura de capete proaste–
colcăie misterul;
pățania trăită de comunitățile noastre–
refuză să-și poarte colierul...
Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–
lumina din el tot nu licărește;
și-n neagra închisoare umplută cu pietre–
mai caută altele, caută prostește...
Să fie mai mult decât întăia dată–
și tot așa și înainte;
într-o zi adaugă, într-alta se pierde–
nici lumina nu se mai vede...
Se adună apoi la statuia cea mare–
a unui posibil creator;
își întind mâinile fără rușine–
spre a se îndeplini dorința unui muritor...
Se desprinde uscată și rămurica dulce–
borcanul refuză să se umple,
culese au fost aromele mai bune–
și efectul lor plăcut va trece...
(Îi chinuie să treacă și de viața asta–
mai grea sau mai ușoară,
nu mai contează fapta lumii bune,
e demult uitată... îngropată...)
🎤 Risipă
În mijlocul somnului, parcă după moarte;
vreau să deschid ochii și nu se mai poate...
Aud cum pășesc și simt toată povara,
nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...
Și pășesc timid, merg spre destinație,
până când golul pierde din intonație...
Atunci mă opresc și urlu în neant,
gândul mă lasă, nici urmă de liant...
Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,
dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...
Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,
sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...
Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?
ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...
Peste o vreme mă opresc din mers,
mă tem c-o să am amintiri de șters...
Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,
un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...
Dac-am murit atunci sau mai târziu,
am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...
Evadare
Am târât un sac cu greutate mare,
și mă opream, și mă gândeam...
apoi,
în distanță am zărit un izvor,
curgea mai lent pe lângă mergător.
Mă dureau brațele așa de tare;
cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!
și auzeam,
auzeam în depărtare un urlet, și nu era–
decât sufletul meu sătul, fără răbdare.
Am privit adânc la diavolul din plasă,
nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–
și mă înșelam singur,
simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–
mă ardeau puternic cele două palme.
M-am gândit atunci să-l car în spate,
și nu mă opream în a mea disperare,
și sus,
l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,
cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.
L-am tot cărat și mă uitam în zare,
să găsesc o umbră, un loc de iertare;
și-am plâns,
când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,
și le-am dat jos înainte de moarte.
Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,
dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–
și-am obosit,
am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,
lângă un morman înfășurat de gheare.
Am privit înaintea mea să găsesc alinare,
să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,
și-am râs,
am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,
și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.
Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,
au prins viteză spintecătoare ferocele javre–
și-am căzut,
am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,
iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare
și mai mare...
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."