Tată!

Pe nori ce stau încremeniți, al tău chip mândru apare, 

Privind cu ochi pătimași a lumii mișcătoare, 

Ochii tăi — porți către rai — cu-atâta drag mă cheamă, 

Când firea-n ceasul serii de-a ta umbră prinde teamă.

Buzele-ți vineți, umbrite de-al lumii lung liman, 

Sub soarele ce-apune ca aprins și roș mărgean, 

În urma lui, oștire, stele-ncep în roi să urce,

Ca prin părul tău de aur, tremurând, să se încurce.

În seri înghețate-n brumă, când lucesc în ochi-ți astre, 

Peste câmpii rătăcit-ai prin fâșii de zări albastre, 

Tulburat de-a mea lipsă, peste munți și peste stâncă, 

M-ai căutat în noaptea oarbă, în singurătatea-adâncă.

Iară eu, pradă orei lungi, am visat o altă viață, 

Plămădind o altă lume, de pământ și ceruri iartă, 

Să te găsesc la umbra deasă, sub al pomului dintâi, 

Ca iubirea noastră sfântă să ne fie căpătâi.

Dar cum noaptea piere-n dansul sferelor ce se tot mută, 

Cerul chipul tău și-l pierde, iarăși fața-i e tăcută, 

Eu, ieșind în zori afară, văd pe iarbă-n lung și-n lat, 

Lacrimile ce din ochi-ți peste lume-au picurat.

Zadarnic reci dovezi aduni 

Să stingi al dragostei jar viu,

Îmi dai motive și minuni —

Eu nu le vreau, nu vreau să știu.

Nu chipul tău de azi îl chem, 

Altar străin, pustiu și mut, 

Ce poartă-al umbrei greu blestem 

Și harul vechi iubit și vrut.

Iubesc icoana de-altădată, 

Ce-n suflet tainic o mai poartă 

O amintire-n veci curată: 

Un templu vechi... zeița-i moartă.

Ești pânza ce-n fâșii se curmă, 

Un haos mut, făr' de hotar, 

O ramă ce-și dă lupta-n urmă,

Doar umbra unui vechi altar.

Din câte lumi s-au zămislit

Și-n hăul orb se vor topi,

Ce-i timpul meu, abia șoptit,

Pe lângă-acest etern „a fi”?

Sunt scânteierea din amnar

Ce prinde viață pentru-un ceas,

Ca-n universul solitar

Să pier, de parcă n-am rămas.

Câți oare-n lume au pășit,

Și câți din urmă or să vie?

Sunt sub privirea lor un mit,

Străin în marea simfonie.

Nici chip, nici nume nu-mi ghicesc,

Nu știu de plânsul meu pustiu,

Acești drumeți ce nu privesc

Spre umbra mea, pân' la sicriu.

Să numeri toate câte sunt,

Ar cere vieți fără hotar;

Să le-nțelegi e-un chin mărunt,

Un zbor himeric și-n zadar.

Privind la universul mut și greu,

Ce-i mai rămâne omului al său?

Pierdut sub bolta făr' de temelii...

Ce mai e omul, dacă nu doar a iubi?

Podul tălpii tale-nalte, 

Înălțându-l, să-l așezi 

Peste-al feței mele moale, 

Umbră-n ea să îi sculptezi.

Sărut călcâiul tău suav, 

Ce se sprijină pe vise, 

Peste buze-n toc puhav 

Amprenta-ți pecetuidu-se.

Calcă-mi lacrima-n deget, 

Ridicându-te pe unghii; 

Poartă-mi cugetul cu freamăt 

Spre ceruri ce le-njunghii.

De piele când te desprinzi, 

Sărut talpa-n ultim salt, 

Setea muzelor s-o stingi 

Când iubi-vei pe-un-ălalt.

Iară eu, picând în urma ta, 

Scufundat în mări de țuci, 

Buzele-mi vor fi săgeata 

Ce-o să cauți s-o seduci.

De-aș ști că-n slovele-mi pribege 

Găsi-vei, poate, un alint, 

Le-aș scrie-n vers, ca pe o lege, 

În haine sfinte de argint.

Le-aș așeza cu grea răbdare, 

Le-aș tot rescrie ne-ncetat, 

Pân' n-ar mai fi sub sfântul soare 

Nici foi, nici spațiu de lăsat.

Dar în zadar m-apasă gândul 

Și truda paginii, în van, 

Când nu vrei să-mi auzi cuvântul 

Pierdut în al vremii ocean.

De-aș scrie-n neagra veșnicie

La slove fără de hotar, 

Ți-ar fi străină-a mea solie 

Și chinul meu... un vis amar.

Am zis când va să-ntâlnesc 

-n cale sufletul ce mi-este ales 

am să mă împiedic, pasul moale, 

să mă văd în fața-i a sa cale. 

Dar de-atunci o grijă am 

pe unde merg, neîmpiedicat,

nimeni nu m-a-ngenunchiat. 

În drumul meu spre stele stinse, 

singur în pas de noapte, neatinse, 

iar când voi cădea din cerul sfânt 

nimeni n-o să mă iubească săltând. 

Mereu am vrut să scriu,

Un rând, poate o strofă,

Prin vers eu s-o descriu,

Pe-a noastra, iubită profă

Te-am întâlnit în liceu,

Unde româna ne predai,

Erai pentru noi un zeu,

Când de români vorbeai

Ora era atât de scurtă,

Când poezii ne recitai,

Aveam cu toții gura mută,

Pentru că tu ne captivai

Ne-ai spus să iubim limba,

În care-au scris poeții noștri,

Și bine să ne alegem vorba,

Să ne-nțeleagă chiar și proștii

Și ne-ai mai spus să nu uităm,

Când mari în viață vom ajunge,

De adevăr să nu ne-ndepărtăm,

Chiar atunci când ochiul plânge

Privirea blândă ne-a însoțit,

Pe drumul greu spre afirmare,

Și de povața ta ne-am amintit,

Cuvântul dat să fie de onoare

..........................

Când astăzi scriu, demult tu ai plecat,

Româna s-o predai în Cer cu grai curat,

Eu voi rămâne pe veci elevu-ndurerat,

Ce versul tău cu drag...cândva l-a ascultat!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Vinum pollicitum, silentium redditum. Veritas in poesi efflorescit.

(Vinul a fost promis, tăcerea a fost oferită în schimb. Adevărul înflorește în poezie.)

N-ai vrut să-mi simți poemul, l-ai tratat cu aroganță,

În timp ce eu scriam despre vin și despre noi,

Ți-am dăruit rodul lui, în răvașe pline de speranță,

Când m-ai lăsat în urmă, pierdută printre ploi.

Mi-ai dăruit din pasiunea gustului tău,

Promițând că licoarea viitoru-mi va lumina,

Dar când viața ți-a cerut un tribut mai greu,

Ai închis și vin, și promisiuni, sub tăcerea grea.

Azi, versurile mele sunt singura recoltă,

Le ții în gând tăcut, uitat îți este al lor rod,

Iar eu rămân în postgustul unei revolte,

Al paharului care știe cât a costat acest gol.

Nu mai e loc de rugi și nici de așteptare,

Licoarea promisă e-al amintirii parfum,

Și poezia-i liberă, n-are nevoie de onoare

Din partea celui care s-a vrut a fi doar fum.

Rămân darul ce iartă, lumina fără tribut,

Ce caută sens în al tăcerii imens tezaur,

Iar faptul că n-ai pus preț, alegând să uiți

Rămâne o umbră peste promisiuni de aur.

Rămâi... un nume scris cu degetul pe apă,

O amintire mută în matca unui vis,

Iar dacă neputința în tine o să sape,

Eu voi fi cerul liber ce-n tine... a apus.

Ai fost ca valurile mării, noaptea...

O umbră caldă-n pieptul meu ascuns,

Săpând adânc în stânca serii mele,

Fără să-mi lași vinul... un ultim sărut.

Veneai tăcut, în haine de spumă,

Bărbat din umbre și din mister,

Lăsai pe buze gust de sare,

Apoi piereai sub linii de cer.

În pahar n-a rămas acel vin promis,

Doar o licoare amară de dor și trecut,

Și nici o ultimă strânsă îmbrățișare,

Doar speranțe ce-n ploi de lacrimi au zăcut..

Un postgust de sec și de amăgire,

Se-așază pe buze ca praful de stele,

E gustul de vin și de stranie mare,

Ce curge acum prin venele mele.

E aspru și dens acest postgust al serii,

Așa cum e vinul băut în tăcere,

O dâră de vechi, de târziu, de odinioară 

Ce-mbină otrava cu-a sa mângâiere.

Mă arde și-acum acel pierdut vis,

Parfumul tău demidulce, amestec de val,

Căci cupa e goală, și vraja s-a stins,

Iar spuma s-a spart definitiv de mal.

Te-ai dus cum pleacă marea în zori,

Lăsând în urmă un țărm pustiu,

Dar nu mai plâng, am intors paharul

Și am înțeles că e prea târziu....

Destinul ne-a unit Ne-am unit destinele într-un miez de toamnă. Când frunzele cad alene de pe ram, Când fierbe vinul în butoaie Și soarele răsare din ce în ce mai rar la geam. Ne-am unit destinele într-o seară de toamnă, Într-o seară ca din povești. Mi -ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă... Și veșnic o să mă iubești. Trec anii peste mine, peste noi, Dar nu o să uit ziua cea de toamnă. Când am jurat să fim în doi Și tu mi- ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă. Ştiu că nu avem tot ce ne-am dorit, Dar dragostea noastră ne ține împreună. Poate destinul ne-a unit, Ca să facem lumea puțin mai bună! Poezie de Vladimir Potlog

Mă privea, zâmbind sfios 

De sub streașina plouată

Cititorul blănd ,pios

De pe bancheta izolată. 

Din zori până n asfințit 

Rumega zelos din carte

Fraze n șir,amănunțit ,

Animăndu le cu șoapte. 

Parcă prinse rădăcină

Printre literele n scoarță, 

Ce ncolțeau din el tulpină

Și l brăzdau pe față. 

Și crescu pe loc statuie 

Din cărturarul fără nume,

Ce din veșmantul de hârtie, 

Își ticluise un renume. 

-   Doctore, din motive elocvente,
te rog,  schimbă-mi bolile existente
luându-mi  durerea de-a visa
îmbolnăvește-mă cu fericirea
de-a ști, de-a învăța ce este viața.

-   Viața-i  minunea ce ți se dăruiește
nu poți să o refuzi, sau să o schimbi
dar nici s-o lași în  consignație…

-   Doctore, dar fericirea are leac?
Mă îngrijorează, îmi este frică
de bolile ce nu se vindecă,
de  trandafirul cu spinul ce doare,
când fericirea-i și ea o visare…
Din motive elocvente.