Tată!

Plâng și se consumă, înduplecate, 

Existențele își duc uscate

Gândurile în altă parte,

Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte. 

Viața plânge, plânge și Moartea,

Dumnezeu își blestemă soarta,

Cu toții plâng și se jupoaie,

Le curg lacrimi de sânge șiroaie. 

Dar ei râd, cauza suferinței, 

Fără nume, fii umilinței, 

Copiii uitați prin cimitire,

Fără cruce, fără amintire. 

Se învârt în jurul Tatălui, 

Doar El lumină le-a mai fost,

De-ar știi copii viața omului

N-ar mai cere un rost. 

Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde 

Întrebând cu glasuri morbide:

"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?

Nu asta toți oamenii or fi vrând?" 

Dar Dumnezeu nu le răspunde, 

El din cimitire le aude

Trosnetele oaselor uscate

În pământ afundate si uitate. 

Se simte de parcă l-aș avea în față,

Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,

Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață, 

Dansând pe cruci de adieri purtate. 

Aș vrea să fug cât mai departe

Să uit a oaselor trosnete ecou

Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate, 

Prunci uitați sub un cavou. 

Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El

Să plângem amândoi, înălțând o lumânare

Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,

Pentru râsul sufletelor care nu mor....

În urmă oasele se macină 

și pulberi albe ca zăpezi 

se lasă pe izvoare reci 

ce-ngheață pân' a naște.

Cresc continuu, neîncetat, 

ca dinții peste unghii, 

dar se sfarmă în orice pas;

purtând pe ele chinul 

omului din veac 

- orice gând e o suflare

- sângele e abur cald 

ce se scurge ca o urmă 

și dezgheață cum atinge 

recele pământ călcat. 

De mii de ani pășește 

spre o groapă de odihnă, 

dar tot sângele ce-a curs

se grăbește s-o închidă.

Văzând că pasu îi este milă

S-au grăbit a sângera,

Nori, prăpastii și-o albină, 

groapa să i-o închidă. 

În zări de mii de ani 

vedea arca ce-a scăpat 

plutind pe sângele închegat.

În calea lui opri un pas 

în fața gropii de odihnă 

ce plutea într-o lumină 

și în ea s-a scufundat...

Oasele s-au măcinat, iar

în praful lor s-a cuibărit 

sângele ca abur cald

spre o ultimă suflare...

Se-ntunecă orizontul,

Adierea se răcește, 

Viața face pe mortul,

Speranța se răstignește.

Se-aud munții prăbușindu-se, 

Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,

Arbori sfinți trosnesc ca oase,

Fluvii uscate de sânge umflate, 

Strigăt de moarte animalele-și cântă, 

Orice moarte-i lacrimă de sfântă

Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.

În jur se face-ntuneric și n-aud,

Cicatrici de ger pe trupul nud,

Aerul îngheață și devine greu,

Pot să uit de orice empireu.

Sub mine pământul se crapă și cad,

Se vede o rază blândă de Iad

Ce m-așteaptă anevoie cu drag,

Ponoase pentru bine să trag.

Demoni amuzați îmi ies în cale

S-am parte de căderi infernale,

Dar iute-ncremenesc pe loc,

Să mă vadă, pe mine!,-n foc?

Din respect, dinții-și scrâșnesc,

Asupra-mi se năpustesc:

Oasele-mi zdrobesc,

Carnea mi-o jupoaie, 

Sângele-mi beau,

Pasiunea mi-o vedeau.

Și cad atât de-nfipt-n Iad

Încât îl pustiesc și-l destram,

Dovedind Celui Divin cât pot să decad

Și El tot să rămână mai infam.

Clopotele bat în disperare,

cerul sângeriu se scurge-n

pământul crăpat; a Iadului-liberare...

Demonii se-nalță și aleargă,

oamenii cerșesc o clipă viața:

În noroi-și topesc speranța...

Adulți a căror viață-i muncă,

Copiii ce vor să crească și

Bătrâni plictisiți de viață...

Moartea se-nalță pe munți;

ei imploră-o amânare:

n-au știut trăi atare...

Dar Moartea-o lege are

și-o limbă înțeleasă de viață,

netrăită de oameni...

La umbra pomului arzând privesc

cum totu-n jur se-ncheie

și-un nou drum se-ivește...

Surprinsă, Moartea-ntreabă:

”Viață de la mine nu ceri?

Muritor ingrat ce ești!”

„Nu, răspunsei aumuzat;

Te-aștept de mult să vii,

Căci mi-am consumat viața trăind!”

Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;

iar eu mor râzând

c-am știut ce-i viața!

Fie timpul cât de lung, 

Înapoi de l-aș străbate, 

Doar o clipă să ajung 

Lângă tine, peste toate.

Orice vieți când le-om trăi 

Ori și cât de-ndepărtate, 

Steaua iar ne-o logodi 

Peste vremi și lumi uitate.

Orice floare de vei crește 

Eu, luceafăr, voi veghea

Peste zi și peste noapte

Să te văd de-a pururea.

Podul tălpii tale-nalte, 

Înălțându-l, să-l așezi 

Peste-al feței mele moale, 

Umbră-n ea să îi sculptezi.

Sărut călcâiul tău suav, 

Ce se sprijină pe vise, 

Peste buze-n toc puhav 

Amprenta-ți pecetuidu-se.

Calcă-mi lacrima-n deget, 

Ridicându-te pe unghii; 

Poartă-mi cugetul cu freamăt 

Spre ceruri ce le-njunghii.

De piele când te desprinzi, 

Sărut talpa-n ultim salt, 

Setea muzelor s-o stingi 

Când iubi-vei pe-un-ălalt.

Iară eu, picând în urma ta, 

Scufundat în mări de țuci, 

Buzele-mi vor fi săgeata 

Ce-o să cauți s-o seduci.

Nazdravan sau nu, esti tu
Iti place sau nu ,tot esti tu
Inteligent nativ , ce crezi ,esti tu
Un suflet bun si plin de har
Esti tu, un nazdravan

Iti mulțu ca esti tu
Perfect sau nu, esti tu
Zambesti frumos si radiezi , esti tot tu
Sa nu lasi pe nimeni sa nu fi tu
Voi fi aici pentru ca esti tu

Brânza și prietenia

Stăteau odată doi ciobani

Și se gândeau și socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Căci brânza bună mai era

Însă.. pe nimeni nu interesa 

Trecu' o luna, trecu' o toamnă

Trecură chiar și câțiva ani

Ciobanii tot mai socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?

-Dar stai!, grăiră unul dintre ei

-Cunosc mai mari ciobani ca noi

-Ce știu să facă brânza-n bani, 

dar nu au oi!

-Le-om dară așadar pe toate, 

Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase 

-Așa vom fi o echipă măreață 

Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă

Demni de oameni, mândri ciobani,

Dintre cei mai cei, aleși păcurari 

Câmpean, Antonescu și Butum

Sunt trei dintre ei, veterani de război 

Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu

Carismă, energie, și multă gândire 

Se alăturară lor și altor doi

Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi

Antohe, Chingaru

Toți sunt triumfători în feluri distincte

Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi

Așa se-nhămară la drumul cel nou

Ales împreună, gândind să adune

Pe lângă banii de pe brânză

Faimă, măreție, reușite, prețuire

Fără să știe că după o vreme

Prieteni vor fi, legați, într-o mare

De oi rătăcite, de oi nechibzuite

Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare 

Ciobanul..aprig, de la munte, 

Cu demnitate, sânge românesc, 

Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc 

În toată-i firea, ființa și puterea

Decis-a să-i adune, pe toți ai lui

Cei mai de preț, ciobani, 

Auriferi prieteni, falnici, neclintiți 

Statornici în prietenie, valori și modestie

Să se retragă-n munte, 

De unde toți plecară-n lume

Crezând că trainică va fi a lor călătorie 

În înegurată, falsă promisiune 

Ce se numea cândva Q***

Sărată și totuși dulce amintire.

Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe

O, Asphodelus, floarea morții,

Câte regrete te urmează? 

Ești ultima în jocul sorții,

Dar asta nu te întristează.

Ți-ai găsit slabă pe câmpia 

Cu suflete nenumărate,

A căror minte e pustie,

Iar inima - îndurerată.

E 31 mai, ora 08:17

Stăteam în dosul școlii la careul școlar.

Eu puțin am întârziat la ultimul sunet,

Mama unui copil îmi pune lenta școală cu numele meu.

Trecem printre rândul de elevi 

Și după stăm cam vreo două ore

în soare,care ne topește.

Vorbesc elevii, profesoarele ,după directoarea 

după finisarea careului plecăm în clasă

și ne luăm venetele noastre.

Diriginta plângând cu lacrimi pe față 

Îsi ia bun rămas,

de la copii care pleacă din școală.

și după eu cu Mihaela și cu Constantin 

prietenii mei plecăm la primărie, într-un parc.

facem o mie de poze pentru amintire,

Zâmbind ne uităm la pozele care s-au primit,

Și după plecăm acasă.

De foarte multe ori,

Îmi aduc aminte.

Cât de bine a fost la ultimul sunet,

Cu prietenii mei dragi Mihaela și Constantin.

Dedicație prietenilor mei Mihaela R,și Constantin M(sfârșit clasei a 9)

Autor  Alina Zamurca 🤍 🎀 

Poezia  este scrisă pe 18.09.2024

În ochii tăi, fetița mea, văd stelele aprinse,

Și al tău râs îmi curge prin vene,

Sunt clipe sfinte, dulci și necuprinse,

Ce-mi leagă inima de tot ce-i bine. 

Din plânsul tău mi-am strâns curaj și viață,

Și din iubirea ta m-am înălțat,

Cu fiecare pas, cu fiecare dimineata,

În suflet doar fericire mi-ai lasat.

Sunt mamă, sunt femeie și furtună,

Dar când mă cheamă glasul tău divin,

Mă-nmoi, și sufletul mi-e plin,

Și tot ce port în el, devine mai senin.

Știu că doare,

Dragostea cea arzătoare,

Știu că încerci

Să nu mai răcești.

Să nu-ți mai răcească inima dupa o conversație amara,

Ca ciocolata aceea din primăvara.

Știu ca-i greu, iar si iar

Dar de data asta, ai evoluat.

Ai văzut cum e sa plângi, sa simți briceagul atingându-ti blând pielea.

Ai văzut cum e sa suferi din dragostea  dulce ca mierea cea sărată.

Dar acum te vindeci,

Rănile ti se închid,

Si parca viața un pic mai bine a devenit.

Eu te iubesc, prietena mea draga,

Si viața nu-i asa amara ca ciocolata de primăvara, sau ca mierea cea sărată,

E dulce ca lichiorul si dulce ca sarea,

Mai e acra ca zaharul si arzătoare ca marea.

E buna când o vezi cu ochii blânzi si amorțiți de-atâta ciocolata dulce.

O sa treacă, o sa vezi, doar trebuie sa aștepți, ca acel gust amuțitor, sa-ti ajungă in suflet ca lacrima iubirii.