Unde imi esti tu, dulce nectar?

Te-am întâlnit târziu, în ceasul de decadență,

Cu ochii grei de febră și parfum otrăvit,

Purtai pe gât amurgul și-n mâini inocența

Unui înger ce-n iad de bunăvoie-a venit.

Ah, frumusețea ta!, o rană somptuoasă,

Un crin crescut din sânge pe marmură și scrum,

Tu sărutai durerea ca pe-o sfântă mireasă

Și transformai blestemul în aur și parfum.

Dar dragostea, această boală rafinată,

Ne-a sfâșiat încet sub râsul unui cer gol,

Și ne-am trezit cu inima frumos intoxicată

De spleen, de dor, de moarte și alcool.

Spui: „Să fiu iubit.” Dar ce-ai adus în schimb?

Un pumn de frici, un zâmbet exersat.

Ai vrut lumină, însă, pas cu pas, prin timp,

Ai stins chiar focul care ți s-a dat.

Spui: „Viața-i crudă.” Poate. Dar privește:

Câte dorinți ai îngropat de viu?

Câte adevăruri ai lăsat să putrezească

Fiindcă te dureau prea tare, prea târziu?

E simplă logica, și tocmai de aceea doare:

Nu iadul cade peste om din cer.

Întâi se vinde singur, pe bucăți, în fiecare seară,

Pentru un strop de liniște, pentru un efemer.

Apoi se miră că e gol pe dinăuntru,

Că nu mai simte, că nu mai poate plânge.

Dar cine și-a zidit tăcerea drept mormântul

Va auzi ecoul doar când sângele îi curge.

Adevărul nu e drept. Nici blând. Nici sfânt.

El nu răsplătește lacrimi și nici chin.

El spune doar atât: „Ai devenit ce-ai fost mereu în gând,

Iar faptele n-au făcut decât să te definești deplin.”

Și poate cel mai crunt dintre toate nu e moartea,

Nici anii care fug și nu se-ntorc.

Ci clipa când înțelegi, cu mintea toată,

Că multe vise n-au fost frânte de destin...

Și-atunci te vezi, în miezul nopții, fără apărare,

Nu victimă, nu erou, nu osândit.

Doar om — cu partea lui de întuneric mare —

Și cu regretul pentru tot ce-ar fi putut să fi trăit.

                                            ............. 

"Nu ne omoară suferința. Ne omoară anii în care ne-am mințit că suntem vii. Iar adevărul nu rănește. Adevărul doar îți arată rana pe care o ascunzi de o viață"

Lasă-mă să te ating cu un sărut

Și să te alint cu-n roșu în obraji,

Ca florile ce-n primăvară cresc,

Pe câmpuri nesfârșite, în veșmânt de vrăji.

Lasă-mă să-ți pictez pe ochi stele,

Și-n părul tău, ca vântul să mă-nșir,

Să ne topim în nopți de catifea,

Cu inimi vibrând, sub cerul de safir.

Lasă-mă să te port prin visuri calde,

Pe aripi de lumină și parfum,

Să fim doi fluturi într-un vals etern,

Să strălucim în roua dimineții, blând.

N-ai vrea, mai în glumă,

Să-mi pui soarele-n frunte?

Să-mi furi nopțile pierdute

Și să le-aduci în cuvinte?

N-ai vrea, printre șoapte,

Să-mblânzești o secundă,

Să-mi faci visele toate

Pe sub piele să m-ascundă?

N-ai vrea, fără teamă,

Să-mi încurci pașii în drum,

Să-mi dai lumea pe-o ramă

Și să ne pierdem in dor nebun?

N-ai vrea, mai în joacă,

Să-mi fii simplu și rar,

Să mă arzi fără dorință

Și să mă iubești în zadar?

N-ai vrea, mai în șoaptă,

Să mă săruți de m-aud rănile?

Și când mă-ntorc spre noapte

Să aflu c-ai râs cu… 

Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.

Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.

Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?

În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.

Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.

Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?  

Oriunde privesc, ești acolo.

Într-o lumină care se stinge prea lent,

Într-o umbră care nu ar trebui să existe,

În fereastra unui tren care pleacă

și nu mă ia cu el.

Inima mea sapă prin nimic,

Căutând ceva ce nu mai există.

Îți caut numele în zgomotul orașului,

dar el tace,

Ca și cum n-ai fi fost niciodată.

Mă mint că nu mai ești, că nu mai exiști,

Că ai fost doar un vis prea lung,

O greșeală a timpului.

Dar minciuna e subțire,

Se rupe sub greutatea unui gând,

Sub un miros, o stradă, o zi de joi

Care îmi amintește prea mult de tine.

Și totuși…

nu vii.

В долине гроз, где солнце нет,
Сияет последний лунный свет
В долине роз, где смерть пришла,
Вдруг поняла, что обречена

Нет смысла жить, куда-ж идти,
Ей надоело в этот миг
Падать в грязь, не видеть мир,
Дальше путь, уж не найти

С детсва я так ждала,
Принца на белом коне
Бесполезно года два,
Простаяла в этой темноте.

Целая история, с начало до конца,
Тупо было ждать, этого жеребца.
И вот конец историй, которого я нашла,
Петелька и дерево, мои навеки друзья.

Se-ntunecă orizontul,

Adierea se răcește, 

Viața face pe mortul,

Speranța se răstignește.

Se-aud munții prăbușindu-se, 

Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,

Arbori sfinți trosnesc ca oase,

Fluvii uscate de sânge umflate, 

Strigăt de moarte animalele-și cântă, 

Orice moarte-i lacrimă de sfântă

Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.

În jur se face-ntuneric și n-aud,

Cicatrici de ger pe trupul nud,

Aerul îngheață și devine greu,

Pot să uit de orice empireu.

Sub mine pământul se crapă și cad,

Se vede o rază blândă de Iad

Ce m-așteaptă anevoie cu drag,

Ponoase pentru bine să trag.

Demoni amuzați îmi ies în cale

S-am parte de căderi infernale,

Dar iute-ncremenesc pe loc,

Să mă vadă, pe mine!,-n foc?

Din respect, dinții-și scrâșnesc,

Asupra-mi se năpustesc:

Oasele-mi zdrobesc,

Carnea mi-o jupoaie, 

Sângele-mi beau,

Pasiunea mi-o vedeau.

Și cad atât de-nfipt-n Iad

Încât îl pustiesc și-l destram,

Dovedind Celui Divin cât pot să decad

Și El tot să rămână mai infam.

Doar cadru mă mai ține

Mâinile-ncleștate, asta îmi aparține

Ploaie, se scurge din mine tot

Biletul spre sfârșit, un zgomot

Căci o să plec curând

Amintiri privind zărind

Grăbește-te, dacă-ai vrea să mă vezi

Dar tu nu-n cerca să mă salvezi

Nu spun când …sau cum

N-ai prea vrea să ști oricum

Trupul mie de piatră, cad în jos

Dar sufletu’ -i sticlos

Pesemne mă trezesc în vis

Fac ochii mari, ceva de nedescris,

Neîncetat mă minunez, așa ceva

Să vezi și să nu crezi…

E mai presus de noi,

Se naște o dilemă

Tu al cui ești?

Devine o problemă…

Respir adânc, pornesc în căutare

Ma liniștesc, răspund la întrebare

Tu ești! Al meu ursit…

Te vad, abia ce te-am zărit

Te urmăresc, abia îți tin pasul

Te regăsesc, atunci când sună ceasul

N-apuc să-ți spun…

Stânga-mprejur și mă întorc din drum.

Tu ai plecat, eu m-am salvat

Urma o rugăciune, un legănat

Mare păcat când am aflat

Că visul meu, a fost adevărat.

Acum aici și pentru totdeauna, in bezna asta surdă și chinuitoare

Tu mă lasă să-ți mai privesc chipu' odată, așa cum o făceam odinioară

Și lasă-mă să-ți mângâi parul, cel castaniu și plin de soare, cel ce sclipea in valuri și sub cer, 

Atunci când te- aruncai in mare...

In pustietatea asta plina de oameni, cavou -i rece și murdar, 

Tu lasă -ma sa-ti mai sărut obrajii, așa cum o făceam cândva

Ca-apoi te duci, acolo jos, unde e noapte si e frig

Unde nu pot sa te vad, cu al tau chip senin, 

Cu care îmi zâmbeai mereu, erai un înger, înger divin

Și uite că te-au luat acolo, in lumi necunoscute și umbrii,

In lumi din care nu te mai întorci vreodată, 

Să-mi spui povesti despre copii

Și lupta asta mă omoară, e că un război civil, 

Nu pot sa dau cu pumnul, să lovesc, nu pot sa trag cu puști

Nu pot trag in inamic...nu mai pot sa fac nimic

Moartea învinge întotdeauna...

Am creat din moarte poezie,

Iar din delir și nebunie

Am născocit azi pe hârtie

Un flux mortal de nemurire.

Am suferit în adormire

Și m-am născut în veșnicie,

Printre miresmele funebre

M-am rătăcit de mine.

Am rezistat prin a muri

Și m-am născut pentru a fi,

Am născocit din frică

Mormintele de sticlă.

Am plâns cu moartea-n noapte

Și m-am trezit departe,

Am căutat să mor

În iad să mă cobor.

Am căutat morminte

Punându-le în minte,

Am zăbovit la cruci

Citind cuvinte lungi.

Și m-am pierdut de tine,

Plecai la cer, copile,

Pierzându-vă pe voi,

M-am rătăcit în nori.

Am întâlnit pe-ai mei

Și pe străbunii tăi

Și-o să vă scriu de ei

De-o să găsesc condei.