Unde imi esti tu, dulce nectar?

O lume vezi, frumoasă-n ochii tăi,

Dar, din adânc, doar umbre se ivesc,

Pe buze, vorbe-amar de oameni răi,

Iar monștri-n noi, încet, se-adăpostesc.

Săraci suntem când ne-mpărțim în bani,

Și bogați, când pacea-i tot ce vrem să fie,

Ce rost au vise-aprinse de-orfani?

Când tot ce avem e-o lume prea pustie.

Cuvintele ne poartă-n foc și scrum,

Iubirea-i iar un loc ascuns de noi,

Naiva femeia ce rămâne-n drum

Când toți plecăm să scăpăm de nevoi.

Și-n timp ne pierdem rostul și ființa,

Cuvintele-s doar pași greșiți, mărunți,

Cu păreri goale-n loc de conștiință

Trecem, fără-a mai privi-napoi.

Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,

când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.

Ești visul pe care îl port în privire,

pulsul din pieptul ce-n tine respiră.

Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,

ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă

toate cuvintele, toate tăcerile,

toate iubirile, toate durerile.

Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,

cum litere mor ca să-ți spună ție

cum cerul îți poartă conturul pe pleoape

și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…

Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt

fără ochii ce-mi țin universul în frâu,

ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,

nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.

.

Răsună liniștea catastrofal
Din pereții de metal,
În timp ce din monocristal
Se reflectă digital,
Direct pe-al meu moral.

Profeții din repertorial,
Iar în drumul ascensional,
Mă despart diapetal,
În multe egouri poziționate zenital,
În jurul aceluiași pocal.

Un semnal răsună, spiritual,
Înțeleg că avem același ideal,
De a răspândi pacea monumental,
Vărsând sângele nevinovăției din pocal,
Peste tot acest tărâm infernal.

Am căutat alinare în umbrele nopții,
Făcând pacturi cu dorințele necontrolate,
Acum îmi simt sufletul căzut, măcinat,
Răsucindu-se în viciile ce nu mă lasă să respir.

Mi-e dor de acele zile când iubirea era pura,
Când inima batea cu ritm de bucurie,
Dar acum e un ecou rece,
Iar pasiunea s-a transformat în amintire amară.

Fug de la adevăr și mă ascund în fantezii,
Căutând sensuri care nu mai există,
Iar în oglinda ruptă, mă văd pierdut,
Devenind o umbră a omului ce am fost.

Poate că într-o altă viață voi înțelege,
Că nu există drumuri fără greșeli,
Dar până atunci, îmi zic adesea:
„O să găsesc răspunsul când timpul mă va schimba.”

Cum poți să iubești fără să cunoști durerea,
Când inima îți plânge dar buzele rămân tăcute?
Cum poți să găsești răspunsuri în mijlocul nopții,
Când lumea ta se clatină și sufletul e rănit?

Prin munți de nisip,

clepsidra mă umple

de praf, până se înfirip

frânturi fragile, suple.

Goluri de aer să-mi sufle,

râsete bete ce aduc tunete;

ploaia seacă mă subțiază,

prin dansul mut aducând moarte.

Lumina imaginară o pliază,

de energie până la amiază;

înverzit de rază, una cu pământul,

simt păcatul construindu-și palatul.

Făcut din nisipul scurs,

zâmbesc, minunat de același curs

al mării negre întinse,

valurile precum părul... albindu-se

Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,

Pașii se șterg sub greutatea mea.

Când truda e somn și somnul e frig,

Ce altă odihnă aș mai căuta?

Când, pe zi ce trece, sunt obosit,

Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.

Dar, cât de obosit pot eu a fi,

Că a mea odihnă, e cea de veci?

Mă văd în oglindă, o umbră trecută,

Pășind în zadar pe cărări de negru.

Sunt faptele mele, doar frunze căzute,

În vântul tăcut, ce le lasă mereu.

Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,

Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă

Pe care să bată sfârșitul tău lin,

Să vină deodată, să vină străin.

Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,

Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.

Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,

Lângă poetii morți, dar încă în viață

Se scurge timpul ca un vis,

Prin ani ce par că n-au abis,

Cu umbre reci și dor ascuns,

Cu glasuri care-au fost și nu-s.

Pe drum de toamnă, plin de vânt,

Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,

Și-n fiecare pas ce-l fac,

Simt pașii celor ce-au plecat.

Ce tânăr fui, ce dor aveam,

Ce vise mari îmbrățișam,

Dar clipa fuge, hoț tăcut,

Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.

Din serile cu ploi târzii,

Din râsul cald, din bucurii,

N-au mai rămas decât ecouri,

Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.

Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?

Că timpul duce, dar aduce,

Din visuri stinse, naște-altele,

Din nopți căzute – diminețele.

Azi sunt aici, cu ce-a rămas,

Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,

Mai fac un vis, mai scriu o carte,

Mai râd, mai cânt, mai merg departe.

Căci viața curge-n lung și-n lat,

Și ce-am pierdut... am câștigat,

Căci orice ieri, cu dor și jale,

E-n mâine doar o amintire moale.

Așa că strâng ce-i bun din tot,

Și timpul, fie el și mort,

Îl fac să crească-n nouă floare,

Să fie azi, să fie soare!

Te gandeam prin abis,goliciune

suavă a neantului.

Fara început,fără sfârșit,doar din cuprins.

Stafia ta părea sa persiste

contra timpului,

Intrupare pământească păreai sa fi atins!

Stateam pe loc dar mintea nu-mi

cunoaște hotare,

Si nici oglinda nu ma mai privea pe mine!

Gandurile ma purtau pana la

sfintele altare,

Unde cladeam imperii din

a dragostei ruine.

Spate in spate,eu prin trup

si tu prin suflet!

Ne trimitem scrisori prin

al timpului labirint.

Gandurile-ți dulci nu mai îmi

sunt deloc secrete,

Ce eclipsa rece,a inimii negre alint!

Am rămas cu întrebare si caut

tactica in răspuns,

Intalnire a doua lumi sa fie

oare in plus?

Captiva in sentimente si un nou

concept indus,

Orizontul e o lege si verticalul e opus?

Atâtea sa îți spun,prin ce

timpuri m-am născut!

Da-mi de crezare nu cunosc

ale mele rădăcini.

Trecutul e o amintire lunga ce

cheie mi-a făcut.

Refugiul meu in poezie,

nu în al nopții rugăciuni.

Cutia pandorei am deschis si

ți-am citit scrisoarea.

Vorbim stiluri diferite prin hieroglife 

așa moderne.

Nu eram cu zâna,ma delectam

cu vrăjitoarea!

Leacul singuratatii e dulce,

secretul vieții eterne. 

Ne vom întâlnii la hotarele

existentei umane!

Ma vei recunoaște printre rânduri

tot mai stranii.

Ma găsești prin ale întunericului savane!

Focul te va calauzi printre

suvitele-mi arămii.

De ce mă chemi 

De ce mă strigi 

De sus unde tu nu mai ești 

Tu nu știi că nu mai exiști 

Mai distrus mai făcut praf 

Ți-am oferit iubirea mea 

Ți-am alinat gândurile 

Ți-am creat vise și speranțe 

Dar nu, tu doar m-ai mințit 

Acum mă ridic și văd 

Mormântul înghețat de lacrimile 

Ce de mult au curs. 

Mă întorc la o viață normală

Unde visul acum e un film alb-negru

Unde miracolele sunt niște idei fanteziste 

Unde "să fii fericit" e o înjurătură 

Mă ocolește viața cum m-au ocolit toți 

Mă simt rupt de speranțe 

Pământul e așa de aproape 

Mă îmbrățișează până mă înghite 

Sicriul meu cel frumos 

E plin de viermi și de margini putrezite 

Așa cum e și sufletul

Dar acum ce să mai fac?

Să fii distrus e atât de ușor 

De moarte să fii alungat 

De suflet părăsit 

Și de lume mințit.

Acum îmi spun ultimul cuvânt 

Până când ochii mi se opresc

Iar inima îmi râde 

De parcă totul a fost un spectacol.

Vad o scena ireala 

Vad corp fragil arzând  

Vad un suflet alergând 

Vad un întuneric aspru 

Nu mi mai simt picioarele 

Nu mi mai simt durerea n piele

Inima n o simt bătând

N o mai vad bătăliile mi purtând