Elegie in umbra timpului

Dacă ziua ar fi o noapte,

Totul s-ar spune în șoapte.

Dar prin zorii ce apar

Orice șoapte în van dispar.

Doar destinul îți croiește

Calea aleasă, și nu greșește.

Pe cereasca hartă a sorții

Creionează un însemn al vieții.

Acesta îți marchează soarta

Și nu știi când se-ntoarce roata,

Căci ești sortit ca s-o urmezi

Și îți rămâne doar ca să visezi.

Un an, o zi, un ceas,

Și ai reușit încă un pas

Să poți iubi și realiza

La orice vârstă ai avea.

Suflet drag ,

Peste oceane de cuvinte 

Al meu dor -

Corabie sa fie 

Pânză de speranță 

În larg sa-l poarte 

În vânt lin șoptit 

Al amorului vis

Trecând peste întinderi nesfârșite

Doar în al meu suflet sfârșit 

Orizontul harta sa mi fie 

Spre un răsărit așteptat 

O raza de lumina vie 

În dar sa mai primesc 

Călăuză sa mi fie

În corul de voci mute

Simți? …uneori e prea târziu,

Oștirii tale semn să-i faci, să se oprească,

Din goana ei spre fluviu, prin pustiu,

Împinsă de o sete oarbă, strămoșească.

Stindarde în nisipuri mișcătoare,

Se clatină și cad uitate,

Sub vânturi printre dune călătoare,

Peste mirajul unei biruințe nesperate.

Știi? …uneori regretele-ngropate,

De vii, cumva se răsucesc,

Revin de undeva, departe,

Escadre printre nori, se rătăcesc.

Deșert izbind cu ură în turbine,

Bătăi de aripi rătăcite-n cești,

Primejdioase roiuri de albine,

Legionarilor, șoptindu-le povești.

Și pân-la umă, ce e adevărul?

Legat la ochi în miez de noapte sapă,

De undeva, o lovitură cu toporul,

Pe mâini Pilat își toarnă-ntruna apă.

Надеваю рукова из зажигалок,

Всё как обычно из говна и палок.

Нагоняет психоз и животный страх,

Чувства будто живу просто так.

Видели бы мои родители этот пиздец!

Страшный сентимент бы их оповерг.

Снимаю всё на старой камере,

И рядом с девочкой, нагоняет моногамия.

Шесть часов торчу, ломаюсь,

И думаю страсть это или, я кончаюсь.

Тревожно смотрю глазами в потолок,

Ведь жизнь даёт заново урок.

Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.

Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.

Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.

Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.

Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.

Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...

As the survey becomes silent,
As the truth remains afloat,
I embraced the duty destined for myself,
Of working in my dark mind's delf.
But I still beg,
The other's carriage to bootleg,
Like the small daughter of the sea,
To be struck and rendered null like a flea.
And yet,
I lay plagued by the need of a break,
The final blow, the sadness of the weak,
A sumptuous and endless banquet.

"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""

Acum in ceas tarziu, iti martusesc

Ca si dupa atat amar de timp, eu inca te iubesc

Dar sa spui tu, oare e tarziu sau pacat lumesc

Ca acum, doar in gand te mai intalnesc?

Nu fac un pas fara sa-mi apari tu,

Ca sa ma impiedic si sa cad pe ganduri

Oare, vei mai veni sa te mai astept acu'

Sau pot linistit a muri?

Te-am căutat prin zile gri,

Un vis pierdut, o cale-nchisă,

Cu fiecare pas, cad între doua lumi,

Iar sufletul meu, spre tine se înclină.

Nu-mi frânge inima, nu-mi frânge dorul,

Deși distanța arde tot ce-am fost,

Te văd în stele, te simt în vânt,

Dar tu ești o iluzie, un foc al unui vis.

Simt cum îngheață dorințele-n mine,

Cum tăcerea ta, ma sfasie intr-o clipă

Dar totuși sper, în noaptea asta rece,

Ca inima mea din nou sa-mi arda.

Nu ma proclam rudă cu vreo maimuță

Sunt semizeu, cu o faurire promptă

Creat sa aduc adevarul pe-acest pamant

Ca s-aveti voi motiv sa ma bagati in mormant

Si-am sa lupt pan' la utima picatura de sange

Doar ca sa ai dreptul sa ma contrazici pe mine,

Pana vom ajunge la Tronul Hetimasiei,

Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.

Pe cand el statea pe un ton monoton

Si privea mohorat in gol

Se-apropia ea de el c-un pas vioi

In timp ce se-nfiripa un dialog

-Fa-mi o vizita,murmură el.

-Unde? S a aratat ea curioasa

-In suflet.

-De ce doar o vizita?

-Pentru ca am nevoie de tine acolo

-Si daca voi vrea sa raman mai mult timp?

-Nu vei vrea. Nu iti va placea. E pustiu, e frig si nu e nimeni acolo.

-Pustiu, frig si nimeni....suna a ceea ce am eu nevoie.

-De ce ai nevoie?

-De un refugiu. Poate sufletul tau sa fie refugiul meu?

Iata asa, usor-usor sa creat

Ceea ce putin cate putin sa aliniat

S-au gasit amandoi, de subliniat

O poveste de iubire de neimaginat

Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,

Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.

Un băiat și o fată, suflete unite-n dorinți,

Semanand in gradina lor, cate-un dor nemaipomenit.

Au crescut împreună, ca florile din soarele bland,

Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.

În ochii lor strălucea o stea înserată,

Iar drumul lor alături era o cale împărțită.

Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,

Flori delicate, în culori de rouă și de stele,

Dar destinul crud a întors roata vieții,

De cand ea a decis un alt drum.

Acum drumul lor, cândva plin de flori înflorite,

E gol și pustiu, întristând privirile triste.

Acolo unde iubirea lor creștea și înflora,

Sunt doar petale ofilite, semnul despărțirii amare.

Florile lor, odată vii și pline de culoare,

Astăzi sunt martore ale durerii și-a uitării amare.

Lacrimile despartirii au udat pământul uscat,

Iar florile lor s-au înclinat, obosite și-ntristate.

Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,

Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.

În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,

Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.

Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,

Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.

Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,

E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o lupta.

Astfel, în această poezie tristă și plină de nostalgie,

Se adună suferința și amărăciunea din inimie.

Ca o ultima rasuflare
A unei morti tarzii
Destăinui Iubiri vulgare
Stiind ca n-ai sa mai vii

Am pierdut amandoi…
Tu timp, eu pe tine
Si daca te mai intorci
Chiar crezi ca mai ai la cine?

Tu Te ai nascut din praf de stele
Doar ca sa zbori la infinit
Tu esti si lună, esti si soare
Precum o rară artă de nedefinit

Iar eu…un simplu cantec de șagă…
Voi ramane o simpla vaza spartă
Care-si chinuie florile sa si le tină
Nestiind nimeni dupa ce rabdă