Epistola catre...
Am văzut ceruri sfâșiate de tăcere,
Stele căzând ca lacrimi dintr-un vis pierdut,
Umbre prelungi pe cărări neumblate,
Și nori ascunzând furtuni…
Păduri de jar înghețate-n noapte,
Pietre ce plâng povara vremii trecând,
Râuri de argint curgând în umbra adâncă,
Și flori de gheață dansând...
Am văzut inimi arse, strigând spre stele,
Cu aripi frânte sub greutate de destin,
Și voci mute, cernând ecouri apuse,
În vieți de doruri neștiute.
În abisurile sufletului, fiare înlănțuite,
Răni înflorite pe inimă în timp,
Am văzut demoni înlănțuiți, niciunul mai chinuit ca mine,
Sub povara întunericului, numele-mi purtând...
Категория: Стихи о смерти
Все стихи автора: Florin Dumitriu
Дата публикации: 21 июля 2024
Просмотры: 460
Стихи из этой категории
Răspunde-mi mamă din al tău mormânt
Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.
Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.
Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.
Din pacate totul trece
Din pacate doar durerea
Poate fi mai sus ca visul
Din pacate doar tacerea
Poate sa aduca scrisul
Din pacate doar privirea
Poate lacrimi ca sa nasca
Din pacate numai gindul
Poate mintea s-o raneasca
Din pacate numai viata
Nu mai poate fi usoara
Din pacate doar cuvintul
Linistea o mai omoara
Din pacate tot ce este
Undeva s-a inceput
Din pacate totul trece
Dar nimic nu ai facut
Din pacate tot ce-i nou
Miine vechi deacum va fi
Din pacate doar parintii
Ramin parinti pin vor muri
Din pacate inca sunt
Dar nu mult voi fi cu voi
Din pacate timpul trece
Si nu se-ntoarce inapoi
Din pacate numai pretuim
Timpul care numai trece
Din pacate sa oprit
S-ati admire corpul rece
Nuferii stătători
Salcia de pe mal veșnic crescătoare,
Ascultă suspinările ființei trecătoare.
Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,
Spânzurată de brațele acesteia, moare.
În scorburi găzduieste muritorii de foame,
Care iarna nu se gândesc la plecare.
Doar când soarele răsare,
Își iau rămas bun și zboăra-n zare.
Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,
Bandajează sângeroasele deschizături.
Degeaba încerci să rămai treaz,
Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.
Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,
Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.
Niciun suflet nu i-a intors favoarea,
Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.
M-am aplecat cu capul peste lac,
Şi atunci am realizat că acel copac,
Se reflecta în locul meu maniac.
Reîncarnarea entității a funcționat.
Omul
Simplu trecător prin viață
Stau, privesc nedumerit
N-ai iubire nici povață
De la omul ce-a murit
Zace o căprioară moartă
Pe asfaltul uscat și închis
Plânge și Mama-natură
Astăzi omul iar a învins
Zbor păsările în tandem
Una carne și alta oțel
Și împroașcă mult în aer
Un prea toxic oxigen.
Verdele frumos odată
Azi e galben, veștejit
Casele cu mama, tatǎ
Rămân un loc ruginit
Totu-n jur fără culoare
Parcă toate au ruginit
Nimic nu mai e valoare
Nici cei viu, nici ce a murit
Lumină în întuneric.
În necaz, în suferință, în a sufletului tristețe,
Văd un drum, văd o cărare, văd o alinare,
Care să-mi calmeze tot ce mă apasă, ce mă doare,
Un mic răsărit lângă un apus de soare.
În tunelul întunecos, răsare o mică lumină,
Care vrea să pună capăt beznei din jur,
Dar cât de mult se zbate, el este rece și obscur,
Stingând biata rază, cu un întuneric dur.
Și totul este negru și pustiu, ca la înmormântare,
Îngropând cu mare spor, niște sentimente trecătoare,
Ce din inimă s-au desprins cu durere arzătoare,
Lăsând în urma lor, doar un val rece de moarte.
Eliberare
Mi-e greu să suflu-n lumânare,
Căci sufletul îmi este istovit,
Și nu mai simt pământul sub picioare,
Ci levitez pe-un vis neîmplinit.
Lumina galbenă sălășluiește în odaie,
Și simt că dorm cu Luna-n pat,
Pustiul ei îmi curge-n păr șuvoaie,
În ceara lumânării aproape-s îngropat.
În sfeșnic parcă mi-i întreaga viață,
Fitilul ars e aidoma ce-am trăit,
Și simt mucarnița în fiecare dimineață,
Cum se preschimbă-n moartea cu chipul ceruit.
Mi-e pâlpâirea rece și într-un tremurat,
O aripă de înger ușor o întremează,
Zăresc o siluetă cu ochiul meu uscat,
Cum stinge lumânarea și mă eliberează.
Răspunde-mi mamă din al tău mormânt
Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.
Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.
Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.
Din pacate totul trece
Din pacate doar durerea
Poate fi mai sus ca visul
Din pacate doar tacerea
Poate sa aduca scrisul
Din pacate doar privirea
Poate lacrimi ca sa nasca
Din pacate numai gindul
Poate mintea s-o raneasca
Din pacate numai viata
Nu mai poate fi usoara
Din pacate doar cuvintul
Linistea o mai omoara
Din pacate tot ce este
Undeva s-a inceput
Din pacate totul trece
Dar nimic nu ai facut
Din pacate tot ce-i nou
Miine vechi deacum va fi
Din pacate doar parintii
Ramin parinti pin vor muri
Din pacate inca sunt
Dar nu mult voi fi cu voi
Din pacate timpul trece
Si nu se-ntoarce inapoi
Din pacate numai pretuim
Timpul care numai trece
Din pacate sa oprit
S-ati admire corpul rece
Nuferii stătători
Salcia de pe mal veșnic crescătoare,
Ascultă suspinările ființei trecătoare.
Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,
Spânzurată de brațele acesteia, moare.
În scorburi găzduieste muritorii de foame,
Care iarna nu se gândesc la plecare.
Doar când soarele răsare,
Își iau rămas bun și zboăra-n zare.
Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,
Bandajează sângeroasele deschizături.
Degeaba încerci să rămai treaz,
Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.
Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,
Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.
Niciun suflet nu i-a intors favoarea,
Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.
M-am aplecat cu capul peste lac,
Şi atunci am realizat că acel copac,
Se reflecta în locul meu maniac.
Reîncarnarea entității a funcționat.
Omul
Simplu trecător prin viață
Stau, privesc nedumerit
N-ai iubire nici povață
De la omul ce-a murit
Zace o căprioară moartă
Pe asfaltul uscat și închis
Plânge și Mama-natură
Astăzi omul iar a învins
Zbor păsările în tandem
Una carne și alta oțel
Și împroașcă mult în aer
Un prea toxic oxigen.
Verdele frumos odată
Azi e galben, veștejit
Casele cu mama, tatǎ
Rămân un loc ruginit
Totu-n jur fără culoare
Parcă toate au ruginit
Nimic nu mai e valoare
Nici cei viu, nici ce a murit
Lumină în întuneric.
În necaz, în suferință, în a sufletului tristețe,
Văd un drum, văd o cărare, văd o alinare,
Care să-mi calmeze tot ce mă apasă, ce mă doare,
Un mic răsărit lângă un apus de soare.
În tunelul întunecos, răsare o mică lumină,
Care vrea să pună capăt beznei din jur,
Dar cât de mult se zbate, el este rece și obscur,
Stingând biata rază, cu un întuneric dur.
Și totul este negru și pustiu, ca la înmormântare,
Îngropând cu mare spor, niște sentimente trecătoare,
Ce din inimă s-au desprins cu durere arzătoare,
Lăsând în urma lor, doar un val rece de moarte.
Eliberare
Mi-e greu să suflu-n lumânare,
Căci sufletul îmi este istovit,
Și nu mai simt pământul sub picioare,
Ci levitez pe-un vis neîmplinit.
Lumina galbenă sălășluiește în odaie,
Și simt că dorm cu Luna-n pat,
Pustiul ei îmi curge-n păr șuvoaie,
În ceara lumânării aproape-s îngropat.
În sfeșnic parcă mi-i întreaga viață,
Fitilul ars e aidoma ce-am trăit,
Și simt mucarnița în fiecare dimineață,
Cum se preschimbă-n moartea cu chipul ceruit.
Mi-e pâlpâirea rece și într-un tremurat,
O aripă de înger ușor o întremează,
Zăresc o siluetă cu ochiul meu uscat,
Cum stinge lumânarea și mă eliberează.
Другие стихотворения автора
Singur, din nou?
M-am căutat.
Nimeni acasă.
Am strigat.
Ecoul m-a întrebat:
„Chiar ai crezut că scapă cineva?”
Sunt toți plecați.
N-au fost niciodată.
Nici macar eu.
Prizonier al perfecțiunii
Pe când el admira sufletul ei sui-generis
Îl transforma într-o artă de nedescris,
Cu-n fel de iubire greu de ucis,
Prea puțin ușor de descris
Ochii i-a pictat ca un paradis
Iar sufletul, poezie de neatins.
Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris
Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.
Trupul tău gol, o artă divină,
Privirea mea, pensula ce desenează lumină.
Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,
Cu ochii mei, tabloul în care te visez.
Semne
Aș vrea să-mi trimiți un semn,
Nu mare, doar cât o bătaie de inimă,
O privire pierdută pe furiș,
Un cuvânt uitat între rânduri.
Mi-ar fi de-ajuns o adiere,
Un sunet cald, abia șoptit,
Ce mi-ar spune că încă știm
Să fim noi, chiar și în tăceri.
Nu-i dor, nici regret, doar o sete
De a regăsi firul nescris
Din care am țesut povești cândva,
Cum aș vrea să ne mai vorbim.
Ești peste tot dar nicăieri
Oriunde privesc, ești acolo.
Într-o lumină care se stinge prea lent,
Într-o umbră care nu ar trebui să existe,
În fereastra unui tren care pleacă
și nu mă ia cu el.
Inima mea sapă prin nimic,
Căutând ceva ce nu mai există.
Îți caut numele în zgomotul orașului,
dar el tace,
Ca și cum n-ai fi fost niciodată.
Mă mint că nu mai ești, că nu mai exiști,
Că ai fost doar un vis prea lung,
O greșeală a timpului.
Dar minciuna e subțire,
Se rupe sub greutatea unui gând,
Sub un miros, o stradă, o zi de joi
Care îmi amintește prea mult de tine.
Și totuși…
nu vii.
Singur, din nou?
M-am căutat.
Nimeni acasă.
Am strigat.
Ecoul m-a întrebat:
„Chiar ai crezut că scapă cineva?”
Sunt toți plecați.
N-au fost niciodată.
Nici macar eu.
Prizonier al perfecțiunii
Pe când el admira sufletul ei sui-generis
Îl transforma într-o artă de nedescris,
Cu-n fel de iubire greu de ucis,
Prea puțin ușor de descris
Ochii i-a pictat ca un paradis
Iar sufletul, poezie de neatins.
Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris
Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.
Trupul tău gol, o artă divină,
Privirea mea, pensula ce desenează lumină.
Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,
Cu ochii mei, tabloul în care te visez.
Semne
Aș vrea să-mi trimiți un semn,
Nu mare, doar cât o bătaie de inimă,
O privire pierdută pe furiș,
Un cuvânt uitat între rânduri.
Mi-ar fi de-ajuns o adiere,
Un sunet cald, abia șoptit,
Ce mi-ar spune că încă știm
Să fim noi, chiar și în tăceri.
Nu-i dor, nici regret, doar o sete
De a regăsi firul nescris
Din care am țesut povești cândva,
Cum aș vrea să ne mai vorbim.
Ești peste tot dar nicăieri
Oriunde privesc, ești acolo.
Într-o lumină care se stinge prea lent,
Într-o umbră care nu ar trebui să existe,
În fereastra unui tren care pleacă
și nu mă ia cu el.
Inima mea sapă prin nimic,
Căutând ceva ce nu mai există.
Îți caut numele în zgomotul orașului,
dar el tace,
Ca și cum n-ai fi fost niciodată.
Mă mint că nu mai ești, că nu mai exiști,
Că ai fost doar un vis prea lung,
O greșeală a timpului.
Dar minciuna e subțire,
Se rupe sub greutatea unui gând,
Sub un miros, o stradă, o zi de joi
Care îmi amintește prea mult de tine.
Și totuși…
nu vii.