Semne

N-ai vrea, mai în glumă,

Să-mi pui soarele-n frunte?

Să-mi furi nopțile pierdute

Și să le-aduci în cuvinte?

N-ai vrea, printre șoapte,

Să-mblânzești o secundă,

Să-mi faci visele toate

Pe sub piele să m-ascundă?

N-ai vrea, fără teamă,

Să-mi încurci pașii în drum,

Să-mi dai lumea pe-o ramă

Și să ne pierdem in dor nebun?

N-ai vrea, mai în joacă,

Să-mi fii simplu și rar,

Să mă arzi fără dorință

Și să mă iubești în zadar?

N-ai vrea, mai în șoaptă,

Să mă săruți de m-aud rănile?

Și când mă-ntorc spre noapte

Să aflu c-ai râs cu… 

În strălucirea sacrală a înțelepciunii,

Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,

Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,

Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,

Pe bolta de safir se-așează petale de catifea

Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos

Spre margini de topaz ale dimineții calea

Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.

Reminescența de glorie trecută și căderi umane,

Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii 

Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece

Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,

Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,

Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,

Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea

Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!

Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute

Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare, 

Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,

Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...

Clopote ce sună-n limba de șarpe,

Ne ademenesc într-o falsă comuniune

Sufocând sufletul cu minciuni veninoase

Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.

Ca sărutul morții și mângâierii de harapce

Sorb și pân' la ultim' strop de sânge

Să punem genunchi în față la al lor elizeu,

O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.

Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.

În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.

Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…

Când anii vor îndrăzni să te atingă,

Iar frumusețea ta se va aduna în riduri,

Îngăduie-mi să le număr,

Nu ca pe semne ale sfârșitului,

Ci ca pe dovezi că am trăit împreună

Mai mult decât alții au îndrăznit să iubească.

Oriunde privesc, ești acolo.

Într-o lumină care se stinge prea lent,

Într-o umbră care nu ar trebui să existe,

În fereastra unui tren care pleacă

și nu mă ia cu el.

Inima mea sapă prin nimic,

Căutând ceva ce nu mai există.

Îți caut numele în zgomotul orașului,

dar el tace,

Ca și cum n-ai fi fost niciodată.

Mă mint că nu mai ești, că nu mai exiști,

Că ai fost doar un vis prea lung,

O greșeală a timpului.

Dar minciuna e subțire,

Se rupe sub greutatea unui gând,

Sub un miros, o stradă, o zi de joi

Care îmi amintește prea mult de tine.

Și totuși…

nu vii.

Probabil că te-ntrebi

De ce te tot privesc,

Fiindcă nu ştiu iubito

Şi mâine de trăiesc.

De ce te alint întruna

Aşa stăruitor,

Fiindcă orice-i posibil

Şi poate mâine mor.

Şi mă întrebi surprinsă

De ce de tine scriu,

Fiindcă mă tem ca mâine

Să nu fie târziu...

Vreau doar să mă asigur

Că mă comport cu tine

Ca şi cum niciodată

Nu va mai fi alt mâine.

Ca nimic n-apasa anii

Peste puterea intimplarilor

Care ne tin oaspeti

Ca nimic n-apasa

Nici peste usile care se deschid oricum

Chiar daca nu mai avem chei

Simple valuri,anii

Luna ,simpla geamandura

Profit de ziua ta —
astăzi,
să îți așez pe umeri un gând de lumină,
și
să-ți șoptesc, în taină,
poemul pe care ți l-am țesut din așteptare.

De ziua ta,
îmi las dorul să curgă ca un vin vechi,
păstrat în inima mea pentru ceasul acesta —
ca să-l sorb în cuvinte și să ți-l împletesc
în cea mai frumoasă poezie.

În noaptea asta adâncă
Încă aud cum
glasul tău se destramă în aer,
ca o aripă de înger ce fuge după lumina și se frânge tăcut pe umerii viselor mele.

Numele tău îmi e încă stea călăuză.
A rămas
marginea lumii mele,
o margine ce arde în tăcere
și mă ține prizonier în dor.

Aș fi vrut, nebun de dor și de neputință,
să fi fost drumul tău —
nu o potecă rătăcită prin uitare,
ci un râu ce curge la braț cu al meu,
până la capătul vremii,
până la capătul nostru.

Te-am visat de o mie de ori în fiece clipă,
ca pe un cântec pe care doar inima-l știe,
și m-am pierdut în ochii tăi —
izvoare de timp care nu mai curg,
ci se adună în mine, ca un miez de cosmos
însetat de lumină.

Ah, tu…
Dacă ar fi fost să fie altfel,
ți-aș fi dăruit anii mei
ca pe niște ramuri de măslin,
ți-aș fi zidit un palat din cuvinte,
și aș fi ars veșnicia doar să te știu aproape.

Și de vei trece vreodată prin umbra mea,
să știi:
acolo, în tăcere, un dor te așteaptă —
nemuritor, neînvins,
fără margini,
fără uitare.

tu ești începutul și sfârșitul poemului meu.

Te iubesc mai presus ca pe mine insami dar totusi nu te ajug la culmi ,
Ori ce as face sa iti fiu tie bun tot nu ajung sa fiu cel sa fiu cel cu care adormi
Iubire vrei sa te inteleg prin ce ai trecut si ce greu t-ia fost drumul
Dar tu vreodata o sa intelegi prin ce trec si ce greu imi este sorocul
Praf si pulbere se alege de noi iubire si ura toate amestecate la un loc
Pentru fapte si neintelegeri care ar putea parea un joc
Dar jocul este dur si nemilos ca o ruleta ruseasca
Care ar parea ca este menita sa te foloseasca ,
Sa te faca o marioneta sentimentala ,
Buna de o foloseala menita pentru o injoseala
O injoseala ieftina indrumata de falie
Care te face sa te intrebi daca o sa ajungi in viata sa mananci macar o felie
O felie de fericire care te face sa mergi inainte si sa lasi trecutul in urma
Ca sa te nasti ca un phoenix din cenusa sa devi puternic si nu cel din turma
Care se adapteaza la cocina sentimentala menita sa ne hraneasca
O comunitate de speta joasa fara principii si testoasa
Un joker la o partida de carti cu o fata zambind la societate
Si cu o fata blestemata jelind la cu foame catre dragoste
O dragoste suferinda cu un drum doar de dus ca-ci sentimentele nu sunt reciproce
Cu sentimente aprige pregatite sa te distruga si sa te sufoce
Care te asteapta in momentul tau slab sa te injughie
Precum Brutus ca o hiena sa te lase la anaghie
I-mi place cum ma judeci ca nu sunt barbat sa te urmez
Cand tocmai tu esti singura persona pe care o venerez
Singura persoana cu care as petrece o eternitate
Singura care ai devenit in viata mea o entitate
O entitate a fericirii mascate , care defapt este o suferinta constanta
Care iti face viata sa fie blestemul diavolului o substanta
Fara care nu poti traii precum un calugar fara rugaciune
Precum un narcoman fara taciune
Te iubesc ! dar m-ia ajuns din amaraciune

Te-am simtit printre gânduri

Cum se simte un anotimp,

Prea cald pentru o zi obișnuită,

Perfect pentru o priveliște de pe Olimp.

Eu mă uitam în jur fără să știu

Că ești peisajul cel mai plin,

Rece și cald deopotrivă,

De pe Olimp.

Era iarnă pe cer și pe pământ

Oriunde priveam rămâneam înghețată în timp,

O ceață de frig și înainte, și înapoi,

Așa se vedea de pe Olimp.

Priveam sperând să te văd când apari

Cu vara să risipești ceața dintre cer și pământ,

Să înțeleg de ce dintr-o iarnă,

Prima iarnă după ce te-am cunoscut

Mi-ai apărut ca un dor în gând.

Prima dată când mi-a fost dor de tine

Nu știam să numesc ce simt,

Dar îmi doream să te cuprind

Cu dorul meu necunoscut

Să stăm împreună pe Olimp.

Să te privesc cu ochii reci

Ca atunci când nu înțelegeam

De ce mi-e dor de tine

Deși atât de puțin te știam.

Prezența ta mă dezordona

Gesturile-mi deveneau străine.

Încercam să nu te prinzi că sunt undeva pe Olimp

Și mă gândesc la tine.

Și-aș vrea să te privești de pe Olimp

Împreună cu mine.

Nu voiam să recunosc

Că m-ai acaparat cu toată luna,

Încercând atunci să ignor ce simt

Cred că mi-a fost dor de tine dintotdeauna.

Erai un dor necunoscut

Ceața prin care priveam în timp

Prima oară când mi-ai lipsit m-a prins…

Pe Olimp.

Deci cred ca mi-ai lipsit mereu

Doar ca acum mi-e dor de tine și mai mult,

Și dacă te întrebai

Când mi-a fost prima oară dor de tine…

În prima iarnă după ce te-am cunoscut.

Ți-am scris din nou ca altădată

Și văd că nu vrei să-mi răspunzi,

Tot ce-mi doresc este o întâlnire

Să pot să îți vorbesc, iar tu s-auzi

Nu vreau să-ți cer ceva anume

Și nici vreo scuză să-mi accepți,

Și doar să-ți zic ce s-a-ntâmplat

Că știu că un răspuns aștepți

Te-ai supărat și ai plecat în grabă

După ce vorbe grele ai aruncat,

Și ai rostit aprig mai multe-acuze

Cuvinte fără rost ce m-au marcat

Am încercat atunci să discutăm

Ca doi prieteni buni, poate iubiți,

N-ai acceptat deloc să am o vorbă

Ne-am despărțit foarte-nvrăjbiți

.........................................................

Acum tot sper să te întorci la mine

Fără s-avem nevoie de scrisoare,

Să ne iertăm pentru-n-mpăcare

Și să rostim...a fost o încercare!