Semne

în casa mea s-a mutat liniștea

nu știu cum mi-a furat cheia sufletului cu amprentă digitală

cum s-a insinuat printre atâția tranzistori și circuite integrate

printre atâția senzori

cert e că am găsit-o în casa mea austeră

mobilată cu temeri și griji

ștergând praful de pe capetele spaimelor

afară, privighetoarea roșcată, botezată de mine, Ioana, care își făcuse cuib pe prichiciul ferestrei și adusese pe lume doi pui

se ridica într-un tril de altistă până la cer

decupând o gaură albă

prin care fulgii de zăpadă somnoroși își începeau călătoria lor epică

spre Pământ

mi-a zâmbit din vârful ascuțit al buzelor

băgase toate grijile în debara lângă borcanele de magiun

îmi luase cu mâna toate spaimele dizgrațioase din ochi

temerile

frunzele ofilite de pe suflet

și mă redase nou nouț, ca din fabrică, mie însumi...

Spune-mi vântule tu spune

Daca-i întâlnit în calea ta,

O ființă dragă mie

Ce mi-a furat inima?

Cum, nu știi tu cum arată?

Când suflai în părul ei,

La-ntâlnirea cea visată

Și plimbarea pe sub tei!

Nu pot crede c-ai uitat-o

Și să nu-ți aduci aminte,

De-ale noastre sărutări

Și iubita mea cuminte!

Oare nu pot să-ți mai cer

Să te vânturi c-altădată,

Să te duci și să te-ntorci

Pe o pală cu-a mea fată?

Văd că-ncepi să fii domol

Cànd îți cer să fugi mai tare,

Nu-mi mai ești de ajutor

Pentru mine n-ai valoare.

Nu te mai aud măi vântule

Sau n-ai fost deloc pe-aici,

Și-am vorbit în vânt cu mine

Dute vânt, n-ai ce să-mi zici.

Ochii mi se cufund adânc în orbite,

Când ușa întredeschisă o zăresc,

Văd pe alocuri urme prea grăbite,

Ce înspre drum deodată se opresc.

Îmi pare că te-ai risipit precum o boare,

De-a lungul drumului ce-l tot privesc,

Și parcă-mi pleacă ochii la plimbare,

Că-n lipsa ta le este teamă că orbesc.

Și nu mă pot uita acum nici îndărăt,

Nimic nu-i mai sinistru ca o casă goală,

Și mă-nspăimânt profund de tot ce văd,

În casa cum se ruină ca de o boală.

Mă mistuie un foc pe dinăuntru,

Iar flacăra se-ntinde încet spre ușă,

Și-ai să auzi cândva, că înăuntru,

În urma ta lăsată e altă urmă de cenușă.

Iată acest frumos apus 

Ce de albastru e străpuns, 

Iar mărețul soare apare 

Ca o pată de culoare

Și undeva în îndepărtare 

Siluete a două bărci străbat 

Un lac neîncetat 

Și-n acesta s-a oglindit 

Peisajul adormit... 

Însă, odată ce focul dispare, 

Cerul se umple de întristare 

Și își pierde din vigoare,

Iar natura toată merge la culcare

Cuvinte scriu pe o hârtie

Și care vreau să fie vers,

Dar ele oare au vreun rost?

Când tu adresa mea ai șters?

M-așez pe banca de sub tei

Unde cândva râdeai cu mine,

Eram studenți și nu știiam

Ce ne rezervă ziua de mâine

Și cum să-ți pui vreo întrebare

Când tânăr ești, intens trăiești,

Și simți că lumea-ți aparține

Având cu tine fata ce-o iubești

Mă uit în stânga și locu-i gol

Și nici în depărtare tu nu ești,

Acum aș vrea să-mi fii alături

Dar din păcate tu-mi lipsești

Cu grijă pielea mi-o ciupesc

Să simt că-s treaz, nu levitez,

Stiloul pe hârtie mi-l îndrept

Și sfatul muzei mele îl urmez

Încep să scriu a mea poveste

Și despre vremi de mult uitate,

De tot ce-a fost și nu mai este

Și adevăruri pe jumătate spuse

Termin ce am avut de scris

Dar n-am cui plicul să trimit,

Că am uitat în timp adresa ei

Și înțeleg târziu...că totul s-a sfârșit!

Am căutat poezie pe ziduri de ruine

În grădini fără o floare,

Când șoaptele mă-nvățau că doare

Gândul despre tine …

Am scris poezie, despre noi și ce n-a fost

În lacrimi și tăcere,

Cu un titlu nenăscut plin de durere …

Când părea că n-are rost.

Am scris cu-o lacrimă în al tău suflet
Să te am a mea o viață,

Rătăcind prin ceață …

Neînțeles și defect.

Am cerut poezie când nu puteam să te privesc

Când adormeai pe cerul înstelat

Și atunci… necondiționat

Simțeam că te iubesc!

Am auzit poezie în gustul de pământ

În rămășițe de trecut, de amintiri …

Trecutelor iubiri,

Măturate prin văzduh de vânt.

Am auzit poezie când nu m-am așteptat

Când te-am iubit - Și ce iubire!

Dar vai ce durere …

Când o clipă te-am uitat!

Am trăit o poezie, o viață căutând

Privirea ta mi-a fost infinitul

Într-un vers … sărutul,

Am trăit iubind …

Am putut să te recit pe cer la infinit …

Poezia sufletului meu,

Mi te-am cerut lui Dumnezeu,

Și divin te-am iubit!

Te-am cerut să-mi fi muză, să uit singurătatea

Să pot scrie despre noi,

Departe amândoi …

Croind eternitatea.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) 

Am inima imbibată in iubire,
Sau sufletul? Ce contează?…
Promit sa-ti aduc soarele la picioare
-Dar luna? Singură să ne privească?

Am ochii îmbătați de frumusețe,
Sau inima? Ce contează?..
Promit sa-ți alin fiecare suspin in taină.
-Dar lumea? Singură sa ne privească?

Am dorințe ce ard după tine,
Sau noi? Ce mai contează?..
Promit si-ti ofer pentru un etern iubire.
-Dar moartea? Singura sa ne priveasca?

Te rog doar lasă-ma sa cad,
Sa aterizez in preajma ta,
Iar împreună, toti sa ne privească,
A noastră atracție pură.

Cu ochi pictati de paradis

Si cu un zambet cald de rai 

Te invit cu drag in a mea lume

Sa-mi bati carare de aur spre inima ta,

Iar in umbra nopții, sub cerul senin,

Vreau să te iubesc, cu patimă și dor divin.

Ca flăcările sălbatece, în dansul lor haotic,

Să fii focul meu, arzând într-un extaz hipnotic.

Marchez epocal

Servind din pocal

In timp ce in fundal

Se aude muzical

Cum se apropie maniacal

Din infernalul abisal

Un asa-zis feudal

Cu o privire in agonal

Se prezinta punctual

Dar cunosc la nivel mental

Ca m ar sfasia ca un sacal

Pentru nepretuitul monocristal.

Printr-un act teatral

Se naste un moment conflictual

In timp ce instictual

Lovesc intelectual 

Si rasar triumfal

Trimitandu-l procesional

Inapoi in infernalul abisal

Marchez epocal

Servind din pocal

Cu dispreț, privesc superficial

Pe raftul piedestral

In miezul monocristal

Savoir, penser, rever. Tout est lă

Rasuna din peretii de metal

Dar e alt cantec funeral

Lipsit de moral

Ca o ultima rasuflare, a unei morți târzii,

Iti destăinui iubiri vulgare, chiar de n-ai sa mai vii.

Ca un amurg tacut, ne-am vazut o dată,

Făr macar sa stim, ca va fi ultima oară...

Ca o stea cazatoare, intr-o noapte senina,

Iti dezvalui iubirile, ce-au fost adesea ascunse,

Din aduncul sufletului meu ca un cantec rasuna

"Te iubesc", lumina mea vesnica si senina.

Ca un cantec de adio, intr-o zi pierdută,

În umbra tăcerii, ai plecat departe,

Rămas-am singur, inima-mi fără parte...

Aud cel mai din urmă, al iubirii geamatul
Dar nu prea pot sa ii inteleg al lui, freamatul.
Truda din munca lui devenise doar fărâmări,
Iar acum ii aud cea din urma a sa chemari:

“Pentru tot ce a fost, pentru tot ce va fi
Te rog sa iti mai acorzi, o singura zi
Poate suntem cretini, poate suntem nebuni
Dar avem de predat predat gestiuni….”

Simte-am cum lacrimile mortii fata-invadau:
“Tie oricum iti sunt dator sa te dau
Celor mai mari din urmă tulburări
E un nou adevar, doi straini…doi straini”

Iar tu fara sa vrei, vei simti cum fioru trecu
Si-ai sa vrei sa arati ca-n poeme esti tu.
Si incurand te vei razboi sa le poti demonstra
Ca la mine in vers, este chiar viata ta…

Si iti vor contesta umilind dreptul tău,
Dar n-am sa te numesc ca nu-ti fac vreun rau
Si vei face un recurs ca intr-o zi ai sa vrei
Sa arati cine ai fost printre-atatea femei

Da eu voi fi, cel din urma atuu
Declarand subit ca n-am sa-ti mai fiu
Si trecand din lume, o sa-ti afirm
Ca sunt sotul tau legitim

Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,

Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.

Un băiat și o fată, suflete unite-n dorinți,

Semanand in gradina lor, cate-un dor nemaipomenit.

Au crescut împreună, ca florile din soarele bland,

Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.

În ochii lor strălucea o stea înserată,

Iar drumul lor alături era o cale împărțită.

Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,

Flori delicate, în culori de rouă și de stele,

Dar destinul crud a întors roata vieții,

De cand ea a decis un alt drum.

Acum drumul lor, cândva plin de flori înflorite,

E gol și pustiu, întristând privirile triste.

Acolo unde iubirea lor creștea și înflora,

Sunt doar petale ofilite, semnul despărțirii amare.

Florile lor, odată vii și pline de culoare,

Astăzi sunt martore ale durerii și-a uitării amare.

Lacrimile despartirii au udat pământul uscat,

Iar florile lor s-au înclinat, obosite și-ntristate.

Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,

Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.

În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,

Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.

Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,

Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.

Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,

E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o lupta.

Astfel, în această poezie tristă și plină de nostalgie,

Se adună suferința și amărăciunea din inimie.