Specia care iși mănâncă zeii

Sub luna veche, palidă-n hotar,

Se stinge timpul ca un vis pierdut,

Și vântul poartă-n câmpul solitar

Ecoul mut al unui gând trecut.

În noaptea-i rece, codrii de argint

Își clatin frunza-n doruri neștiute,

Iar stele ard pe cerul cel preasfint

Ca ochi de lumi de veci necunoscute.

Pe lacul lin, o umbră se preface

În tremur viu de dor și amintiri,

Iar apa-ntreabă cerul: „unde zace

Al inimii pierdutul întru zări?”

Și eu, rătăcitor prin astă lume,

Ascult cum timpul cade-n clipe reci,

Și-n pieptul meu se nasc acele glume

Ale iubirii ce nu poate treci.

Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,

Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.

Un băiat și-o fată, suflete unite-n dorinți,

Semănând în grădina lor, câte-un dor nemaipomenit.

Au crescut împreună, ca florile din soarele blând,

Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.

În ochii lor strălucea o stea călăuzitoare,

Dar drumul lor se pierdea, în umbra unei dorințe.

Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,

Flori delicate, în culori de rouă și de stele,

Dar destinul fără milă a frânt iubirea

Când ea a ales să plece pe altă cărare.

Acum drumul lor, cândva plin de flori adânci, 

E pustiu și gol, lăsând în urmă doruri reci

Acolo unde iubirea lor înflorea senin,

 Sunt doar petale uscate, cum totul e sfârșit.

                                            31

Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,

Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.

În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,

Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.

Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,

Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.

Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,

E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o luptă.

Auzind cum bufnița cheamă noaptea
Vorbind în spaima necredinciosului,
Se mai scurge de pe cer o stea,
În răsăriturile necurate ale întunericului.

Drumurile mele, se scaldă ușor,
Risipindu-se precum spuma mării…
Nu mai am nici-un singur dor,
Doar o amplă dorință, dată uitării…

Nemărginitul infinit îl țin într-o palmă,
Lovind numai adieri de lumină
Și veșnicia o țin într-o oră,
Precum raiul într-o floare sălbatică.

Am ars fără flacără,

Am plâns fără ochi,

M-am strigat fără glas,

Și m-am pierdut fără urme.

Am mușcat din soare,

Mi-am înghițit propria umbră,

Și m-am trezit plângând sânge

Într-o cameră fără uși.

Dar nimeni nu știa 

Că eu eram deja mort

Înainte să învăț să respir.

Pașii tăi sunt ecouri într-un timp ce nu se oprește,
și fiecare mișcare adâncește cu un pas iubirea,
dar rămâne între noi un vid nespus,
un gol pe care amândoi îl completăm în tăcere.

Poate dintr-o perspectivă sunt degenerat
Fiindcă generez un sentiment disfuncțional
De iubire păstrată în crematoriu incinerat
Unde drumul inimă-suflet e nefuncțional.

Spune-mi tu, cum să zâmbesc fără rațiune,
Când văd tablouri deluzorii pictate manual
Cu harapii nebunilor cu mâini degerate,

De frigul urii, încercând să pară actual?

a scrie în zilele noastre

este un fel de a-ți pierde timpul

nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook

stereotipuri precum „bună ziua”

sau platitudini

un fel de filozofie ieftină despre nimic

într-o gramatică aproximativă

poezie albă

la propriu

cu poza personală aferentă

care ar trebui să acopere lipsa de idei

talentul

oricum acesta nu contează prea mult

criticii literari sunt pe cale dispariție

n-au mai rămas decât niște ipochimeni

jalnici

care scriu cronici pe bani mulți

și favoruri

ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor

un mixaj siropos cu multe frustrări

și lacrimi

nimic nu mai este ce-a fost

anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3

mileniul internetului egalizator

a telefonului mobil

a ieșirii din homo sapiens

și intrării în homo deus

non organic

ultima etapă a evoluției ființei umane

dar nu și cea din urmă...

Stau și mă întreb oare cum ar fi,

Să ne naștem oameni mari și nu copii

Pe zi ce trece să simțim că întinerim ,

Și niciodată să nu mai îmbătrânim 

Să ne bucurăm din plin de viață,

Să zâmbim in fiecare dimineață 

Și să iubim tot ce ne înconjoară,

Să alergăm zilnic pe afară 

Iar părinții noștri la fel ca noi,

Să fie tineri și vioi

Să fie viața că în poveste,

Ar fi frumos doar că nu este!

Înainta prin desert,însetat,

Dar speranța îi dădea putere,

Zile in șir,neîncetat,a mers,

Un supraom in trup sleit,

Si-ntr-un final,ca-o dulce adiere,

Văzu în zare casa sa,

In ochi i-au răsărit aprinse stele,

Deschide ușa,dar ființă pe care-o iubea,

Nu mai era.

Îi căzu o lacrimă nespus de grea,

Cu och pierduți privi spre desertul întins..

Abia acum acesta l-a învins..

Nu mă ține de mână, dulce este visul în care mă aflu;

Camera în care sunt e prea întunecată, rămân fără suflu,

Aud din nou acele gânduri care nu-mi dau pace, urlu.

Mă scufund.

Realitatea se luptă cu idealul, eu doar privesc și zac,

Vorbele tale sunt prea dulci, ești otravă fără leac;

Spectatorul propriei povești, nu mai pot să mă prefac.

Salvează-mă,

Apa din lacul lacrimilor se revarsă pe fața mea fără oprire,

Mă înec, cerul e un albastru închis, nu există nemurire;

Nu există salvare pentru mine, poate doar pentru iubire...

Te rog

ceața

silențioasă insidioasă

înaintează acoperă copleșește

vârfurile semețe ale munților-

salutând veghind străjuind

călit imperturbabil

bradul

mass-media,

noua zeitate a zilelor noastre,

anulează toate regulile de bun-simț

ale meciului,

alienând și anesteziind spectatorul-

devenind

o

 oglindă concavă de reprezentare

a adevărului schilodit.