Simt că te-aș mai dori

Dacă dragostea ar avea un chip,

Nu cred că ar purta coroane de flori.

Ar avea ochii tăi și liniștea aceea

Care îmi așază sufletul la loc.

Tu ești grădina unde-nfloresc tăceri,

Cu trandafiri de foc și crini de nea,

Iar inima-mi, o barcă dusă de plăceri,

Își caută limanul numai în lumina ta.

De-ar trece anii precum norii peste câmp,

Și vântul ar fura din frunze câte-o vară,

Iubirea mea ar arde-n veci, ca un Olimp,

Cu flăcări blânde ce nu mor, ci înfloresc iară.

Tăcerea noastră răsună tare,
În fiecare pas făcut pe drum,
Cuvintele au murit de mult,
Iar timpul doar ne poartă prin fum.

Nu plânge marea când se frânge

De stânca rece, fără grai,

Ci-n adâncimi tăcerea-și strânge

Tot cerul risipit din rai.

Așa și omul care poartă

În piept lumină fără preț,

Își vede sufletul la poartă

Vândut pe-un zâmbet mărunțel.

El dă din pâinea lui flămândul,

Din focul lui aprinde stele,

Dar cei ce-i încălzesc pământul

Îi lasă iarna-n piept cu ele.

Căci răul n-are colți de fiară,

Ci chipul celui ce-ai iubit,

Îți bate seara la cămară

Cu glasul blând și liniștit.

Nu sabia ucide omul,

Ci mâna care mângâia,

Mai greu apasă peste suflet

Sărutul fals decât o nuia.

De-aceea lumea-și face casă

Din cărți zidite cu minciuni,

Iar cel ce vine să le spargă

Rămâne singur printre spini.

El merge drept prin vreme strâmbă,

Ca plopul alb în câmp pustiu,

Cu fiecare frunză frântă

Se face cerul mai târziu.

Că omul bun nu moare-n moarte.

El moare, viu, câte puțin,

De fiecare dată când lumea

Îi cere cerul... drept destin.

Și poate Dumnezeu, în noaptea

Când a zidit întâiul dor,

A pus în inima cea bună

Întregul plâns al tuturor.

De-aceea omul bun nu cade.

El arde-ncet, fără să ceară.

Ca o candelă uitată

Ce ține cerul până-n moarte.

Am strâns noroi și l-am numit viață,

L-am dus în piept ca pe-un altar stricat,

Iar noaptea-mi mușcă inima cu poftă

Și nu mai știu de-s viu sau condamnat.

Dacă-i nevoie, dă-mi durerea toată,

Să-mi fie pâine, somn și judecată,

Să ard încet, ca ceara vinovată,

Până rămân doar rugă și păcat.

Nu cer lumină pentru pașii mei,

Nici cerul larg, nici nume scris în carte,

Ci pacea celor dragi, atât, și ei

Să treacă vii prin moartea care arde.

Se spune că a existat odată,
O iubire, ce nu s-a mai văzut niciodată
Și-n fiecare zi, puțin mai mor,
Gândindu-mă la al lor pur amor.

Ea cu al ei suflet cald și blând
Împodobea strașnic acest pământ,
Grația-i plutea pe marea privirilor
Și va exista dincolo de sfârșitul vremurilor.

Procreată c-un fel sui-generis
Cu o frumusețe colorată de iberis
Și-o aură ce sufletele mofluzeau
De glasul duios îl auzeau,

Iar el avea în adâncurile ochilor,
O frumoasă barcă cu pânze ale zeilor,
Și plutea-n largul iubirii ei,
El fiind structura acestui temei.

Ei sunt nesfârșitul început,
Alfa și Omega din debut,
Ea, lumină ce-ncălzea pământul,

El, furtuna ce îi căuta cuvântul.

Dar din apusul infinitului, apare-un vrăjitor,
Cu-n chip turnat de slujitor,
Cică fură iubirile din inimi aprinse,
Iar din răutate, pusese mâna pe-alor iubire.

Un fir rupt, desprins din frumusețe
Parcă-i un vis, de ce se-nfiripă altă poveste?
Și răvășit de această a lui rea încercare,
Privi cerul trist și îi jură răzbunare.

Bătând în lung și-n lat, pe-acest pământ
Și înlănțuit de marele său jurământ,
Îl găsește pe vrăjitor, dar rupt de realitate,
Îl prinde strâns, cu furia unei dorințe sfărâmate.

Agonia din ochii lui stârnea numai ură
Cum o inimă poate să bată singură,
Zăcând în ea numai amărăciune
Înecând altarul de înțelepciune?

“Cu ce-ți sunt dator eu ție
De ți-am plătit așa de mult?
Mai lipsit de a mea iubire!”
Răsună în lume tumult.

“Ascultă bine la ce-ți zic:
Până acum oamenii n-au găsit alt drum
Spre adevăr, decât greșeala…
Te-ai lăsat pradă mâniei, ești numai scrum”

Se dovedește totul e spre nimic,
Că vrajitorul, nu-i el inamic,
Ea a iubit mai mult viața nesfârșită,
Și-a lăsat o poveste de iubire în gheață….

Pe când ei se iubeau,
Acest vrajitor îi socoteau,
Prețul iubirii lor, nemurirea,
Ceea ce ea foarte mult își dorea.

Iar acum, printr-un act teatral
Se naște un moment spiritual
El își dă sufletul la schimb,
Că în inima ei, să se nască iubirea sucomb.

El moare într-un chin de neimaginat
Plângându-l în pumni cei ce l-au iubit,
Ea-și recapătă iubirea pentru sufletul lui
Dar ce să vezi… ia-l de unde nu-i!

Și acum se spune că suspină
Sub un trunchi de salcie bătrână
Unde trupul îi zace sub pământ
Iar în al ei suflet, un frământ.

Lasă-mă să te ating cu un sărut

Și să te alint cu-n roșu în obraji,

Ca florile ce-n primăvară cresc,

Pe câmpuri nesfârșite, în veșmânt de vrăji.

Lasă-mă să-ți pictez pe ochi stele,

Și-n părul tău, ca vântul să mă-nșir,

Să ne topim în nopți de catifea,

Cu inimi vibrând, sub cerul de safir.

Lasă-mă să te port prin visuri calde,

Pe aripi de lumină și parfum,

Să fim doi fluturi într-un vals etern,

Să strălucim în roua dimineții, blând.

As vrea sa fiu un fluture de noapte 

Ce ajungând în cămăruță ta 

Timid sa bată din a lui aripa 

Tânjind după privirea ta de-o clipă..

Apoi,cuminte sa se-aseze pe o carte 

Privindu-te cum scrii,târziu în noapte,

Să îți atingă tâmpla gânditoare,

Si-apoi sa zboare iar,departe,

Purtând cu el câteva șoapte:

A fost un vis?

Îl voi păstra până dincolo de moarte..

    Celor ce s-adastă-n umbra petelor solare,
    celor ce întorc lumina sfântă-n miez de mare,
    Durat-am templu-n pietre verzi,
    Şi ridicat-am către cer catargele-ntregi...
    
    Celor ce zdrenţuiesc în nopţi întregi dantela lunii,
    Celor ce-n tihna zorilor aşază roua lumii,
    Strigat-am mut în muget de furtună,
    Frânturi de-argint în razele de lună...
    
    Doar ţie, fără de care voalul mării nu cristalizează,
    Doar ţie, fără de care fluturii nu mai visează,
    În ropot de sălbateci nori, rămas-au scrise,
    Aceste gânduri mai de mult promise...

Orizontul pare aproape

Împodobit  c-un curcubeu,

Dincolo de largul mării

Ține-n brațe un nor greu.

Noru-n valuri se preface,

Mici șiroaie curg la vale,

Temătoare să nu sece

Pân-la  mare e lungă  cale...

Se strecoară printre stânci

Fir  de apă subțirel

Bucuros când întănlește

Alte fire ca și el.

Pe umerii tai lin curg insomnii

As vrea sa plâng, dar ma închin

Patez cu roșu aprins  obrajii tai blajini

Te înec in iubirea mea, totul ca un chin

Te cuprind, te resping, ma simți ca un spin

Durerea sa-ți curm, visele-ți pe ploape

Și moartea-ți bate-n inima tot mai aproape.

Tu Adam, eu Eva, un fruct, o patima ne desparte

Sub sânge, in vene, in artere, in materie cenușie

Suntem niște patimi, rupte din foi pline de arte Găsindu-ne sfârșitul pe aceeași mosie.

Pierdem esența iubirii in a lumii ironie,

A mortii ceremonie.

Inimile sunt torturate in agonie

Cărțile de romanță stau pe raft in armonie.

A femeii viclenie?

A bărbatului vedenie?

A sfinților șiretenie?

A zeilor astenie?

A omenirii simfonie?

Ne modelam după a bărbatului fantezie

Un viciu, o iubire, o drama, o crima târzie

Ne aruncam între întodeauna și niciodată

Sa ajungem pe o foaie o poezie.

In fumul țigării,decedata,

In ochii lumii, degradata,

In paginile Bibliei, posedata

In mintea lor, substantivata.

Cu perdelele lăsate,

Șed la masa mea de brad

De la Ikea

Focul pâlpâie în sobă 

Iară eu pe gânduri cad.

A fost și înca este un vis frumos. 

Însa doar un vis

Nu și realitatea. 

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.

Te urmăream de-a lungul molatecei poteci

Ale facebookului

Pân’-ai pierit, la capăt, în trifoi.

Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Pe-un vânt de toamnă, ’n anul ’59,
Două jumătăți de pâine tăiate de moarte,
Țara de jos și țara de sus așteptau să răsară
Din același pântece de pământ și soarte.
La Iași și la București, aceleași flăcări,
În palat, în cârciumă, în ogradă,
Un singur cuvânt, o taină pe buze:
„Să ne-ndreptăm cu fruntea către ziadă.”

Ion-Al. Cuza – un nume ca o sabie,
Înfruntând potopul străinului grai,
Și cu el, Golescu, Kogălniceanu – isteați,
Țesând cu fir de dreptate un viitor mai grei.
Făcură lege dintr-o dorință veche,
Dintr-un bocet veșnic de pe malul Prutului,
Dintr-o horă întreruptă ’n vremuri de bejenie
Și-un strigăt de “Unire!” trezit din piatra scaunului.

Fu ziua de 24, când soarele, mai gata,
Făcu din două steaguri o singură pânză vânătă.
Clopote spărseră liniștea ca gheața,
Și-un nor de flori căzu peste oastea-ntăiată.
N-a fost lovitură de spadă, nici semn pe cer,
Ci înțelepciune-adunată ca un grâu sfânt,
O mână întinsă peste Milcov și peste Olt,
Și-un semn de condei, aprobat de sânge și de cuvânt.

Atunci se înfiripă un trup cu două inimi,
Cu doi munți în spate și un fluviu ’n cale.
Țăranul își ridică ochii de la brazde,
Văzând cum se-ncheagă o nouă poveste.
Și deși multe bătălii mai avea să vină,
Și coroana de oțel era-ncă ’ntemnițată,
Această zi rămase ca o piatră de hotar,
Când România – ca un pom – din două ramuri fu ’ntreagă, ’ncrengată.

Azi, când trecem pe lângă Coloana Unirii,
Să auzim în vânt vuietul acelor vremi:
E glasul lui Cuza, e raspa plugarului,
E zumzetul a milioane de nădejdi adunate.
Căci unirea n-a fost un capăt, ci o ușă,
Prin care-am intrat cu toții în istorie –
O patrie cusută cu ață de mărire,
Țesută în 1859 din dor și dintr-o bucurie.