Simt că te-aș mai dori
Te-am căutat o viață
Ca să te întâlnesc o clipă,
Oare, să învăț mai mult să te prețuiesc...
Sau să mă bucur că te-am întâlnit pe acest lumesc?
Acum, încerc să te mai adun,
Ochii migdalați de cerulean,
Nu-i găsesc în nici cel mai adânc ocean
Sufletul tandru, făurit din mândru soare,
Nu mai răsare de mult pe strada mea,
Mâna ta suavă ce gândilă melodic alinarea
Nu o mai simt peste rănile mele chinuitoare.
Te-as dorii să-mi fii paradis,
Să mă înec în al tău suflet bun,
Dar dacă fericirea mea e un vis,
Eu am ales să dorm profund.
Category: Love poems
All author's poems: Florin Dumitriu
Date of posting: 29 декабря 2023
Views: 592
Poems in the same category
Privirea dimineții
Azi m-am trezit in fața ochilor
Cu a ta privire, dintr-o poza trimisă candva
Intr-o seara de vară, în amurgul zorilor
Când te-am întrebat ce sunt în viata ta...
Răspunsul ti-a fost atât de jucăuș...ghidus,
"Dragostea vieții mele"....
Declarație ce-a îndulcit un apus
Azi doar un vers în poeziile mele.
Stiam că nu-s... dar m-a făcut sa sper
Ca-n urmă va rămâne ceva bun
Și chiar de timpul peste noi va trece
Sa te-a amintesc mereu prin al tău vin...
Tin minte ca ti-am spus cât de frumos poți fi
Și îmi doream să mi te simt in brațe
Și mi-am pus în pahar dulcele tău vin
Și dorul s-a mai potolit, gustând din a ta creație.
Nu te-am rugat 2
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
Meteorit
Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.
De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.
Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.
Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.
Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.
Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.
Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.
În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.
Fi Poezie
Tare aș vrea, dragă muză,
Embleme brodate în inimii aliză,
Ale tale trăsături fine, puse tainic pe hârtie,
Să fi a mea poezie, a cuvintelor magie.
Fiică a paznicii coperte, înscrisă restrânsă,
Unde în nod celtic al paginilor cuprinsă.
Răbdător totuși așteptând ale tale litere,
Alungite în viitoare iubite trăiri, clare.
Dornic asimilată în forme de catrință,
Iar parcă de aș aștepta a ta prezență,
Noduri îmbinate in dansul de culori,
Nu de n-aș fura dintre măieștri nori,
O rochie demnă numai de-o zeiță,
Unde aș dori la schimb, doar cuvinte din guriță.
Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"
Și într-o lume plina de falși
Și într-o lume plină de falși
Aș vrea să-mi fi tu scapare ,
Adânc în suflet să ma lași
Să mă înec mai tare.
Și într-o lume de oameni plictisitori
Aș vrea să-mi fii tu alinarea ,
Cel ce viata mi-onfiori
Și-mi alini scăparea.
Și într-o lume de oameni răi
Aș vrea să-mi fii tu bunătatea,
Mergând amândoi pe cărări
Căutând dreptatea.
Romanța lui
Nu deschid încă ochii...
Încă n-ai ajuns,
Încă te ascunzi,
Te-am strigat și n-ai răspuns.
După tine am tot umblat,
Pe furiș pe acest meleag,
M ai dezamăgit o dată…
Tot te iert încă odată...
Inima mi o acoperă un fel de tiară,
Un fum negru ca de moară,
Fumul iese din țigară
Mască-n camera-i amară.
Privirea dimineții
Azi m-am trezit in fața ochilor
Cu a ta privire, dintr-o poza trimisă candva
Intr-o seara de vară, în amurgul zorilor
Când te-am întrebat ce sunt în viata ta...
Răspunsul ti-a fost atât de jucăuș...ghidus,
"Dragostea vieții mele"....
Declarație ce-a îndulcit un apus
Azi doar un vers în poeziile mele.
Stiam că nu-s... dar m-a făcut sa sper
Ca-n urmă va rămâne ceva bun
Și chiar de timpul peste noi va trece
Sa te-a amintesc mereu prin al tău vin...
Tin minte ca ti-am spus cât de frumos poți fi
Și îmi doream să mi te simt in brațe
Și mi-am pus în pahar dulcele tău vin
Și dorul s-a mai potolit, gustând din a ta creație.
Nu te-am rugat 2
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
Meteorit
Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.
De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.
Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.
Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.
Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.
Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.
Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.
În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.
Fi Poezie
Tare aș vrea, dragă muză,
Embleme brodate în inimii aliză,
Ale tale trăsături fine, puse tainic pe hârtie,
Să fi a mea poezie, a cuvintelor magie.
Fiică a paznicii coperte, înscrisă restrânsă,
Unde în nod celtic al paginilor cuprinsă.
Răbdător totuși așteptând ale tale litere,
Alungite în viitoare iubite trăiri, clare.
Dornic asimilată în forme de catrință,
Iar parcă de aș aștepta a ta prezență,
Noduri îmbinate in dansul de culori,
Nu de n-aș fura dintre măieștri nori,
O rochie demnă numai de-o zeiță,
Unde aș dori la schimb, doar cuvinte din guriță.
Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"
Și într-o lume plina de falși
Și într-o lume plină de falși
Aș vrea să-mi fi tu scapare ,
Adânc în suflet să ma lași
Să mă înec mai tare.
Și într-o lume de oameni plictisitori
Aș vrea să-mi fii tu alinarea ,
Cel ce viata mi-onfiori
Și-mi alini scăparea.
Și într-o lume de oameni răi
Aș vrea să-mi fii tu bunătatea,
Mergând amândoi pe cărări
Căutând dreptatea.
Romanța lui
Nu deschid încă ochii...
Încă n-ai ajuns,
Încă te ascunzi,
Te-am strigat și n-ai răspuns.
După tine am tot umblat,
Pe furiș pe acest meleag,
M ai dezamăgit o dată…
Tot te iert încă odată...
Inima mi o acoperă un fel de tiară,
Un fum negru ca de moară,
Fumul iese din țigară
Mască-n camera-i amară.
Other poems by the author
Suflet sui-generis
Suntem un dans al dorinței și al fricii,
Ne hrănim din iubire, dar și din nevoi,
Tot ce avem este acum și tot ce vom fi,
Un vis ce ne leagă, în ciuda oricărui război.
Dincolo de Veci
Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,
Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,
Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,
Aducând adevărul pe-al lumii granit.
Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,
Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.
Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,
Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.
Epitaf pentru iubire
Ca o ultimă răsuflare, a unei morți târzii,
Îți destăinui iubiri vulgare, chiar de n-ai să mai vii.
Ca o stea căzătoare, într-o noapte senină,
Îți dezvălui iubirea, ce a fost adesea ascunsă,
Din adâncul sufletului meu, ca un cântec răsună,
"Te iubesc", lumina mea veșnică și pură.
Ca un cântec de adio, într-o zi pierdută,
În umbra tăcerii, ai plecat departe,
Rămas-am singur, inima-mi fără parte,
Am pierdut amandoi…
Tu timp, eu pe tine,
Și dacă te mai întorci
Chiar crezi că mai ai la cine?
Geneza eternului
În haosul creației, când cerul suspină,
Un zeu nevăzut modelează lumină.
Din prafuri stelare și șoapte de ieri,
Se naște eternul din vise și seri.
Tăcerea dansează prin hăuri de scrum,
Se-nvârte-n spirale, împletind un alt drum.
Un glas nevăzut șoptește prin noi:
"Ești mai mult decât umbră, ești un Univers în doi."
Sub pleoape de gheață mocnește un jar,
O flacără vie dintr-un dor secular.
Te caut prin spații, prin timpuri ce plâng,
Ești clipa din veșnic, dar te pierd când te strâng.
Cum pot să cuprind infinitul în mâini,
Când stelele cad și se-nchid în străini?
Te simt, ești aproape, un freamăt, un dor,
Dar tăcerea ne leagă cu lanțuri de nor.
În oglinda lumii, mă caut, te chem,
Ești răspunsul ascuns în eternul poem.
Când totul dispare și timpul e scrum,
Vom fi constelații ce-aprind alte drumuri.
Somnul nemuritor
Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,
Pașii se șterg sub greutatea mea.
Când truda e somn și somnul e frig,
Ce altă odihnă aș mai căuta?
Când, pe zi ce trece, sunt obosit,
Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.
Dar, cât de obosit pot eu a fi,
Că a mea odihnă, e cea de veci?
Mă văd în oglindă, o umbră trecută,
Pășind în zadar pe cărări de negru.
Sunt faptele mele, doar frunze căzute,
În vântul tăcut, ce le lasă mereu.
Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,
Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă
Pe care să bată sfârșitul tău lin,
Să vină deodată, să vină străin.
Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,
Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.
Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,
Lângă poetii morți, dar încă în viață
Epave în derivă
Ca într-un tablou derizoriu
Pictat de-un nebun cu harapnice,
Zăresc epave pline de pustiu
Ce exprimă dorințe sadornice.
Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,
Numai sunete în tonuri diatonice,
Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,
Ale sunetelor de metal ruginite
Și plutesc în plin delir
În largul oceanului de necunoscute
Aspirând toți după ghelir
Și închinând genunchi la prefăcute.
Acum torn speranțe din clondir
Sperând la un strop de castitate,
Dar voi o luați ca drept clistir,
Din speța diviziunilor clericiste.
Suflet sui-generis
Suntem un dans al dorinței și al fricii,
Ne hrănim din iubire, dar și din nevoi,
Tot ce avem este acum și tot ce vom fi,
Un vis ce ne leagă, în ciuda oricărui război.
Dincolo de Veci
Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,
Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,
Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,
Aducând adevărul pe-al lumii granit.
Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,
Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.
Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,
Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.
Epitaf pentru iubire
Ca o ultimă răsuflare, a unei morți târzii,
Îți destăinui iubiri vulgare, chiar de n-ai să mai vii.
Ca o stea căzătoare, într-o noapte senină,
Îți dezvălui iubirea, ce a fost adesea ascunsă,
Din adâncul sufletului meu, ca un cântec răsună,
"Te iubesc", lumina mea veșnică și pură.
Ca un cântec de adio, într-o zi pierdută,
În umbra tăcerii, ai plecat departe,
Rămas-am singur, inima-mi fără parte,
Am pierdut amandoi…
Tu timp, eu pe tine,
Și dacă te mai întorci
Chiar crezi că mai ai la cine?
Geneza eternului
În haosul creației, când cerul suspină,
Un zeu nevăzut modelează lumină.
Din prafuri stelare și șoapte de ieri,
Se naște eternul din vise și seri.
Tăcerea dansează prin hăuri de scrum,
Se-nvârte-n spirale, împletind un alt drum.
Un glas nevăzut șoptește prin noi:
"Ești mai mult decât umbră, ești un Univers în doi."
Sub pleoape de gheață mocnește un jar,
O flacără vie dintr-un dor secular.
Te caut prin spații, prin timpuri ce plâng,
Ești clipa din veșnic, dar te pierd când te strâng.
Cum pot să cuprind infinitul în mâini,
Când stelele cad și se-nchid în străini?
Te simt, ești aproape, un freamăt, un dor,
Dar tăcerea ne leagă cu lanțuri de nor.
În oglinda lumii, mă caut, te chem,
Ești răspunsul ascuns în eternul poem.
Când totul dispare și timpul e scrum,
Vom fi constelații ce-aprind alte drumuri.
Somnul nemuritor
Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,
Pașii se șterg sub greutatea mea.
Când truda e somn și somnul e frig,
Ce altă odihnă aș mai căuta?
Când, pe zi ce trece, sunt obosit,
Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.
Dar, cât de obosit pot eu a fi,
Că a mea odihnă, e cea de veci?
Mă văd în oglindă, o umbră trecută,
Pășind în zadar pe cărări de negru.
Sunt faptele mele, doar frunze căzute,
În vântul tăcut, ce le lasă mereu.
Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,
Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă
Pe care să bată sfârșitul tău lin,
Să vină deodată, să vină străin.
Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,
Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.
Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,
Lângă poetii morți, dar încă în viață
Epave în derivă
Ca într-un tablou derizoriu
Pictat de-un nebun cu harapnice,
Zăresc epave pline de pustiu
Ce exprimă dorințe sadornice.
Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,
Numai sunete în tonuri diatonice,
Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,
Ale sunetelor de metal ruginite
Și plutesc în plin delir
În largul oceanului de necunoscute
Aspirând toți după ghelir
Și închinând genunchi la prefăcute.
Acum torn speranțe din clondir
Sperând la un strop de castitate,
Dar voi o luați ca drept clistir,
Din speța diviziunilor clericiste.