Izvor secat

Te-am privit doar prin felul în care mi-am dorit,

Adevaratul tău chip ți l-am acoperit.

Intr-un loc departe l-am îngropat.

Și cu speranțe și idealuri locul l-am astupat .

Iarba a înverzit iar florile au înflorit,

S-au înălțat și din crescut nu s-au mai oprit.

Erau parfumate și frumoase,

Însă într-atât de mincinoase.

Erau așa mărețe și strălucitoare,

Însă atat de înșelătoare...

Flori albe ce se ofilesc în nopți stinghere

Fiindca pe lângă pure sunt și efemere.

Le-am îngrijit și le-am udat 

Și să reziste le-am implorat.

Rugile mele au fost în zadar

Fiindca ele s-au ofilit pe dealul solitar.

Dar cum pot să te învinovățesc când eu te-am ascuns,

Te-am îngropat și m-am mințit până m-am convins 

Ca ești chiar așa cum mi-am închipuit,

Însă tu defapt sub doeleanța mea erai acoperit,

De flori albe amăgitoare,

Care nu erau nimic mai mult decât speranțe trecătoare.

Simt cum viața mi se scurge prin propriile mâini,

Iar eu parcă am prins rădăcini.

Am stagnat și în adâncuri am alunecat,

M-am cufundat și m-am înecat.

Timpul trece iar eu stau în loc 

Iar în trecut nu mai pot să mă întorc.

Timpul trece iar eu sunt neajutorată,

Și parcă devin din ce în ce mai deteriorată.

De abis rădăcinile m-au îmbrățișat 

Iar speranța din mâini mi-a alunecat.

Timpul trece dar eu nu pot face nimic pentru a-l opri 

Iar propriul sine știe doar a mă asupri.

Un sentiment de dor inexplicabil 

A unui trecut irevocabil.

Un trecut ce totuși îmi lasă un gust amar,

Unul care s-a simțit ca un coșmar.

Sunt prizonieră a unei nostalgii amare

Și nu am cale de scăpare.

Nostlagie pentru atâta timp pierdut,

Ce în durere l-am petrecut.

N-am putut să mă bucur nicidecum,

De timpul estompat oricum.

Poate ca am fost doar doua destine in univers.

Tu erai rătăcit printr-un vers,

Însă nu unul dintr-a mea poezie.

Tot ce a fost a fost erezie.

Am crezut ca esti menit sa aparții poeziei mele

Dar tu erai departe rătăcit printre stele.

Am revenit asupra versurilor,

Fiindca refuzam noțiunea sensurilor.

Am căutat cuvinte noi și pe cele vechi le-am modificat

Deoarece asupra așteptărilor mele nu s-au ridicat.

Credeam ca dacă e poezia mea o să fie cum îmi doresc,

Dar tu nu erai un simplu vers,erai ceva ceresc.

Nu te limitezi poeziei mele de aluzii abundentă.

Tu erai mai degrabă o lumină transcendentă.

Erai dornic să te arunci în necunoscut,

Nu într-o poezie cu final prevăzut.

Erai dornic să străbați cu incertitudine prin neant,

Nu îți doreai să trăiești ceva constant.

Așa ca poezia mea doar te-ar fi limitat,

Când tu îți doreai ca prin necunoscut să fii purtat.

Eu în schimb îmi doream ceva absolut,

Așa ca am scris un început,

Dar de fapt a fost doar risipă de cerneală

A unei povești care nici măcar nu a fost reală.

Sunt așa întristată și supărată pe tine,

Însă,ție aceste sentimente îți sunt străine.

Așa ca oare ce drept am eu să te acuz?

Cand defapt eu realitatea o refuz.

Refuz sa cred ca tu nu simți pentru mine ceva,

Refuz sa cred ca poate in miez de noapte te gândești la altcineva,

Refuz sa cred ca tu nu ma privești asa cum o fac eu,

Și refuz sa cred ca totul este doar un simplu clișeu.

Nu mi-ai spus niciodată ca mă placi,

Dar nici nu mi-ai transmis vreodată ca nu o faci.

Insa cred ca e de ajuns faptul ca nu-mi vorbești,

Pentru a-mi da seama ca nu mă iubești.

Oare nu au fost semne de la univers?

Oare doar prin coincidență ți-am mai găsit numele printr-un vers?

Doar prin întâmplare te întâlneam în dimineți pustii?

Oare ce m-a făcut de tine a mă îndrăgosti?

Ce doare e ca nici măcar nu e vina ta,

Eu am crezut ca al tău suflet mă poate completa,

Cand el defapt doar de energie mă seca.

Doare ca nu știu ce tu despre mine gândești,

Si nu stiu ce emoții când ma zărești trăiești .

Doare ca nu a fost nicioadata reciproc,

Iar ale mele sentimente nu pot să le revoc.

Incă o dimineață în care am simțit cum ai dispărut...

După ce prin visul meu ai străbătut.

Mă priveai adânc în ochi și îmi zâmbeai,

Doamne,și ce frumos îmi vorbeai.

Apari doar după ce adorm,nu te-ai plictisit?

Fiindcă eu una am obosit.

Am obosit să te simt așa departe,

Cu toate că ne vedem în fiecare noapte.

Am obosit ca dimineața să mă părăsești

Apoi ca tot restul zilei să-mi lipsești.

Am obosit să aștept noaptea să ne vedem

Ca apoi sub clarul lunii să ședem.

Ma privești și îmi vorbești,

Imi spui cat de mult mă iubești.

Te uiți în ochii mei și îmi zâmbești,

Ca apoi să te risipești.

Stiu ca acest tu nu este real,

Este doar un ideal.

Mă întreb ce îmi vei spune data viitoare 

în aspirația trecătoare.

Și poate într-o zi o să învăț să zbor,

Să mă duc departe nerăbdător.

Sa plutesc și să veghez,

Lumea întreagă să o fotografiez.

Să rămân doar un suflet

Fără corp și fără cuget.

Să mă eliberez de tot ce înseamnă "eu"

Și să ajung până la apogeu.

Să mă las pierdut în cer și gânduri,

Să învăț să citesc printre rânduri.

Să mă îndrume briza largii mări 

Să uit de toate ale mele tulburări.

Să nu mai gândesc și să nu mai exist,

Să mă eliberez de al meu spirit realist.

Să nu mai fiu nimic pe lumea asta,

Decât o amintire vastă.

Eu nu renunț la tine!

Tu ești acel ceva nemuritor..

Cum să renunți la nemurire,

Cum să omori un inocent amor?!

Eu nu renunț la mine..

Căci m-am topit demult în ființa ta,

Eu mă iubesc mai mult acum pe mine

Tu fiind aici ,acum în inima-mi ce-ți aparține!

Eu nu renunț la noi!

Căci nu suntem o complicată amăgire,

Noi suntem tot ce-i scris despre iubire,

Eu nu renunț, tu nu renunți,

Noi suntem dragostea,

Iar dragostea ne are pe-amândoi!

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Aș vrea să fiu un vechi fotoliu,

În colțul camerei retras,

Să te privesc pierdut în gânduri,

Când noaptea cade peste ceas.

Să-ți simt în taină răsuflarea,

Când umerii ți se-apleacă grei,

Să-ți liniștesc măcar visarea,

Să uiți de lume, de idei.

Într-un balans tăcut, ușor,

Să-ți cobor lumina lină,

Să-ți fiu tăcerea de fior,

Iar tu să uiți de rău, de vină.

Și dacă mâine vei pleca,

Mă voi păstra mereu la loc,

Ca să-ți ofer din liniștea

Unui fotoliu vechi, de foc.

Îți mulțumesc iubito pentru frumosul ce-ți aparține,

Îți mulțumesc pentru răbdarea ta,

Îți mulțumesc pentru iubirea ce vine de la tine,

Speranța, fericirea și lumina sunt astăzi cuvinte ce-și au ființa vie pentru mine,

Din șansa vieții ce tu mi-ai dat-o mie,

Căci fără tine dragoste nu este,

Și nici poveste de amor sau bucurie!

(5 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Încerc să mă apropii din nou de ea,

Nu știu de mă va accepta sau refuza,

Ne-am despărțit, singurătatea-i grea,

Mă-ntreb...mă va ierta sau acuza?

Îndepărtarea ei sau poate-a mea,

În timp s-a petrecut, făra-nțelege,

Ceva a dispărut, poate comunicarea,

Și nu văd cine ,,amarul" să-l dezlege

Unul pe lângă altul, zilnic trecem,

Și ne ferim privirile de-a-se-ntâlni,

Viața noi în penibil ne-o petrecem,

Și ura e mai mare, decăt cuvântul,,a uni",

Voi continua să lupt, pe-un loc minat,

Și fericirea s-o împărțim la amândoi,

Pentru că simt că nu s-a terminat,

Iubirea noastră cea visată...născută-n doi!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

niciun glonț nu doare cât dragostea,

dar tu, tu ai fost glonțul.

mi-ai străpuns ziduri ridicate cu mâini tremurânde,

cărămidă cu cărămidă, din frică, din speranță,

din dorința de a fi întreagă

într-o lume care mă sfărâma pe dinăuntru.

ai pășit în mine ca un foc blând,

dar ai ars tot ce era viu.

te-am lăsat să locuiești în gândurile mele

cum își lasă marea urmele pe țărm,

dar tu ai fost furtună.

nu m-ai iubit, m-ai devastat cu eleganță.

dragostea mea pentru tine 

o mie de împușcături,

și tot n-a fost suficient să-ți aud inima bătând pentru mine.

nopțile mele nu mai au ceasuri,

doar tăceri în care scriu mesaje

ce mor înainte să ajungă la tine,

căci cui să mă rog,

când zeul meu poartă chipul tău și nu-mi mai răspunde?

m-am milogit de stele să te facă să mă vezi,

să mă simți,

să mă înțelegi.

dar tu ai ales să fii ecoul speranțelor mele

atât de aproape, și totuși de neatins.

m-ai amăgit cu zâmbete,

cu tăceri dulci și promisiuni nerostite.

ai fost rana ce zâmbește,

golul din pieptul meu care poartă parfumul tău.

și-acum rămân eu

o inimă ciuruită,

o iubire care încă sângerează,

și un glonț care poartă numele tău

încă rătăcind în carne vie.

de-ar fi aşa să nu m-amăgeşti,

Acum aveam o iubire ca în poveşti

Uneori reuşeşti să mă calmezi,

Alteori doar să răneşti.

Ştiu mă deteşti,

Nici eu nu mă cred

Mi-am terminat paharul de vin

Avum nu mai reuşeşti să mai aprinzi focul ce s-a stins...