Mașinuța galbenă

Uite, nu știu cum de mi-am amintit de asta, dar am să-ți spun o poveste din copilăria mea: Într-o bună zi, taică-meu mi-a cumpărat o mașinuță de culoare galbenă, știi din care: era o mașinuță din plastic nu mai mare decât palma mea de copil, cu roțile negre care contrastau atât de plăcut ochiului cu culoarea galbenă a caroseriei, ușile din față se deschideau lăsând loc imaginației mele pentru un pilot care o conducea în tot felul de curse sălbatice, pe pereți, mobilă, covoare, linoleum, mă rog, mai prin toate locurile posibile, ba chiar și prin aer, întrucât mașinuța mea galbenă avea capacitatea extraordinară să zboare când avea portierele din față larg deschise.

Pare-mi-se că taică-meu mi-o cumpărase de un 1 iunie, un cadou rar, așa încât poți să-ți imaginezi cât de mult o prețuiam. Apoi, mai prin toamnă, chiar cu câteva zile înainte de a începe școala, după o vară nebună pline de curse la fel de nebunești petrecute în compania jucăriei mele preferate, am plecat în vizită să-mi cunosc verii din nordul Moldovei, veri care erau de o vârstă cu mine, și pe care nu-i mai văzusem niciodată. Bineînțeles că am luat cu mine și mașinuța galbenă de care nu mă despărțisem prea des în ultimele luni de când o primisem. Ajuns acolo, la bunici, mi-am cunoscut verii, iar ei mi-au admirat mașinuța. Nu mai văzuseră niciodată în viața lor o jucărie atât de frumoasă. De fapt, cred că nu mai văzuseră niciodată în viața lor vreo jucărie adevărată.

Drept prin urmare, mașinuța mea si-a schimbat pilotul și a trecut în mâinile mici, murdare și dornice ale verilor mei care se jucau cu ea, cu schimbul, cât era ziua de lungă. Câte curse îndrăznețe a făcut mașinuța mea galbenă! A zburat prin grajd, pe la cotețul porcului, prin iarba înaltă din grădină (de fapt o pădure verde și deasă), ca mai apoi, când se lăsa seara, să se odihnească în același pat în care dormeam cu toți verii.

Apoi a venit vremea să ne întoarcem acasă, dar ce să vezi, mașinuța mea era de negăsit. Am început să plâng, dar am fost nevoit să plec doar cu promisiunea că îmi voi primi jucăria înapoi, îndată ce va fi găsită, de acolo de unde verii mei o ascunseseră de mine. Au trecut zile, apoi școala a început, apoi au trecut luni, iar eu n-am mai primit niciodată vreun răspuns la întrebarea mea de copil: "mi-a fost găsită mașinuța?" și nici măcar n-a mai fost onorată promisiunea că voi primi o alta înapoi în locul celei rămase pe veci "pierdută".

Apoi am crescut mare, am ajuns un om matur și am conștientizat la un moment dat când îmi amintisem de această întâmplare din copilăria mea, că verii mei n-au avut parte, atunci la momentul acela din viața lor, de prea multe jucării, și m-am gândit, așa ca o consolare, că jucăria mea, odată rămasă în mâinile lor, poate că le-a făcut copilăria mai senină sau poate că mai suportabilă.

Dar uite că mărturisesc acum, că simt o strângere de inimă de fiecare dată când zăresc un bolid de culoare galbenă gonind pe străzi, așa cum goneam eu cu mașinuța mea de culoare galbenă.

#copilarie, #nostalgie, #amintiri, #ShadowMan


Category: Prose

All author's poems: Shadow Man poezii.online Mașinuța galbenă

Date of posting: 18 июня

Views: 50

Log in and comment!

Poems in the same category

Plimbare cu motocicleta în germană

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

 

Motorradfahrt

 

Seit einiger Zeit, seit Cecilia ihren Führerschein der Kategorie A erhielt, hat ihr Leben eine interessante Wendung genommen. Sie hatte es auch für die Kategorien B und C, aber für A ist es wirklich eine neue Erfahrung für sie. Die Prüfung war stressig, vor allem die auf der Strecke, aber die Anstrengung wurde mit der Freiheit belohnt, zu furzen, wo immer sie wollte, zu jeder Tages- und Nachtzeit. Das einzige Hindernis für ihre Freiheit ist die Tatsache, dass das Motorrad keine Anhängerkupplung hat. Warum sollte Cecilia einen Anhang brauchen? Gute Frage ... nun, ich weiß nicht, vielleicht, um ihr die Einkäufe vom Markt zu bringen, mit ihrem Sohn über die Felder spazieren zu gehen, um sich die Felder anzusehen, um das Bild der mit Löwenzahn übersäten Wiesen und viele andere idyllische Landschaften zu genießen , um seine Matratze von Jysk zu holen und sie hineinzulegen (ein Teil davon im Anhang). Verstehen Sie sie nicht falsch, Cecilia ist eine praktische Person, sie sieht den Aufsatz als eine Verlängerung des Motorrads, als würde sie das Auto fahren und es gäbe einen Rücksitz, dass es sich im Moment anfühlt wie ein Auto mit nur zwei Sitze. Cecilia sieht die Dinge aus der richtigen Perspektive und fährt mit dem Motorrad zur nächsten Autowerkstatt. Sie spricht dort mit den Experten, sie zeigen ihr die Möglichkeiten, den Preis für jedes Anbaumodell. Cecilia sitzt da und schaut sich die Liste der Bindungsmodelle an. Unter Abwägung aller Preise wählt sie den Aufsatz aus, der ihr am günstigsten erscheint. Der Mann fragt sie, ob sie sicher ist, dass es das ist, was sie will, dass mehrere Kunden sich nach dem Kauf beschwert haben, dass es komplett vom Motorrad getrennt werden musste, dass sie sich nicht darauf verlassen konnten, Menschen und Gegenstände zu transportieren, dass es einfach war viel Lärm machten (so viel Lärm um nichts), dass sie den Kauf bereuten, dass sie wie üblich mehrmals zum Gottesdienst gehen mussten und so weiter. Cecilia, fest davon überzeugt, dass dies das sei, was sie wollte, sagte, dass sie sich entschieden habe und nichts und niemand ihre Präferenz ändern könne. Der Inhaber des Autoservice stimmte ihr zu und bestellte ein dem Aufsatz ähnliches, jedoch qualitativ hochwertigeres Modell. Es musste warten, bis es ihr gehörte, denn es kam aus Holland. Cecilia hatte es nicht eilig, sie freute sich riesig, dass ihr Motorrad sowieso eine Befestigung haben würde. Zum Glück war sie sehr energiegeladen, sie brauchte keine Vitamine mehr, sie hat auch nachts nicht geschlafen, vor lauter Ekstase, dass der Besitzer des Autoservice sie vielleicht anrufen würde, um seinen Attaché abzuholen.

Einen Monat später erhält sie eine E-Mail-Benachrichtigung vom Autoservice, dass das Teil fertig ist und sie mit dem Motorrad kommen kann, um es an den Seiten zu befestigen. Cecilia kam mit einigen dunklen Augenringen an, sie hatte zu lange gehofft, in kürzester Zeit fertig zu sein. Dreimal sollte er das Maisfeld betreten. Aber es ist okay, er hat nichts erlitten, er ist sicher beim Autoservice angekommen. Die Männer dort haben es ihm angepasst, es hat gut gepasst, es hat nicht gewackelt, es gab nichts zu vermuten. Zumindest dachte Cecilia das auf den ersten Blick. Aber er ist nicht einmal mit einem Aufsatz Motorrad gefahren, um zu sehen, wie sich das Erlebnis selbst anfühlt. Er startete das Motorrad, um nach Hause zu fahren. Auf dem Heimweg hatte sie das Gefühl, dass das Aufsatzgerät etwas schwer zu tragen war und dass das Motorrad dadurch schwieriger zu handhaben war, insbesondere wenn sie nach links oder rechts abbiegen musste, wo immer sie es brauchte. Doch davon lässt sie sich nicht entmutigen, sie begleitet den Attaché ständig, bis ein eher tragischer Vorfall sie dazu bringt, ihre Meinung zu ändern.

An einem heißen Augustabend ging er im Supermarkt in der Gegend einkaufen. Nachdem er alles bekommen hatte, was er für die Zubereitung der Lasagne brauchte, steckte er die Tüte mit den gekauften Produkten in den Aufsatz. Sie verließ den Parkplatz des Ladens, als sie eine holprige Straße entlangging, weil sie am Stadtrand wohnt und die Straßen so sind. Irgendwann fühlte sie etwas Seltsames, als ob sich die Verlängerung, die sie trug, gelöst hätte. Er hatte überhaupt nicht Unrecht. Als die Attache im Maisfeld ankam, lagen alle ihre Produkte auf der Ebene. Wie kann sie unter diesen Bedingungen noch Dr. Oetkers Lasagne zubereiten? Cecilia war verblüfft, sie dachte, dass es statt der Tasche genauso gut ein Mensch hätte sein können. Die Konsequenzen ihres rücksichtslosen Verlangens gefielen ihr nicht, also machte sie eine Anzeige in der lokalen Presse, verkaufte den Attaché zu einem exorbitanten Preis und kaufte von dem Geld eine fertige Lasagne.

More ...

UN COPIL CUMINTE

E ziuă și sună sirenele în disperare…!

E noapte și sună sirenele în disperare…!

Tăcuți și-nspăimântați copii rătăciți, copii cu mamele alături și câțiva bătrâni  care au mai putut ajunge, cu toții coboară în întunecatul adăpost.

Nimeni nu spune nimic, doar tresar la zgomotul exploziilor și își fac cruce. Din ce în ce mai des tresar și își fac cruce…

Un copil lipit de mama lui își face și el semnul crucii   imitând-o pe mamă și apoi cu mânuța la gură , păstrând liniștea din întuneric, îi spune: - Mami , dar eu mi-am făcut rugăciunea când am vrut să mă culc, de ce trebuie să mă mai închin? Acum știu de ce m-ai adus aici, ai vrut să mă pedepsești că  am plâns  la dentist, că nu am mers la grădiniță și că nu am mâncat tot din farfurie. Mami, îți promit că nu mai plâng la dentist, merg la grădiniță și voi mânca tot din farfurie. Te rog scoate-mă de aici, mă sperie întunericul și tresăririle tale…

Strângându-l la piept, mama îi spune tot în șoaptă, că o perioadă de timp nu va merge nici la dentist și nici la grădiniță.

- Dar la tobogan , în parc pot să mă duci?

 Într-un târziu mama îi spune că toboganul e sfărmat.

- Atunci , hai să plecăm de aici, eu am să mănânc tot din farfurie și nu vreau să vină tata acasă și să nu ne găsească. Te rog nu mai fi supărată pe mine.

În încăperea strâmtă și întunecată se aud plânsete și rugăciuni la Dumnezeu . Mama îi spune copilului că nu pe el este supărată, ea este supărată pe ,, RĂZBOI,,.

- Mami, am să-l pedepsesc eu pe ,,  RĂZBOI,,!

E întuneric, sirenele sună în disperare și se aud șoapte de durere. Din întuneric cineva… Sau toți spun ,, copile să pedepsești războiul….!

More ...

Înghețată islandeză în suedeză

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

 

Isländsk glass

 

(väl, inte precis isländskt men ni fattar, hämtat från Island)

Klockan är 9 på morgonen, det är fortfarande mörkt, det är också normalt eftersom vi är väldigt nära polcirkeln och vi går till McDonald's i Reykjavík, ungefär den enda som fortfarande kan hittas på Island, efter att ett dekret gavs i landet inte till restauranger som säljer snabbmat byggs också. Eftersom det är den enda kvar ser vi ingen anledning att inte ta vara på möjligheten, så vi går för att se vad de har på menyn och vad det verkar så är de flesta smörgåsarna varianter på samma tema, diversifierade versioner av hamburgaren- Filet-O-Fish. Vi får två rätter Filet-O-Fish, en med lax, en med öring, två stora portioner pommes, eftersom de är min favorit på varje meny på McDonald's, från vilket land som helst, chokladmuffins och framför allt desto mer viktigare, isländska McFlurry. Den skiljer sig från resten av Europa genom att den är mycket kallare, klimatet hjälper den också att bevara sig själv, den är mycket mer konsekvent i konsistensen, mer frostig och har en intensiv nyans av blått med bitar av stracciatella också blå, vilket det verkar konstigt för mig. De använde blå matfärg som har E407 i sin sammansättning, det är de som hävdar att de inte vill ha processad mat, att de vill att allt ska vara så naturligt som möjligt.

Vi smakar på isländska McFlurry. Den är god...låt oss ta en tugga till,...den är fantastiskt god...och en sak till, låt oss inte glömma smaken...ja, vi har det, det är också den bästa McFlurry vi någonsin smakat. dåligt att det är så långt hemifrån. Vi tror dock att McDonald's-restaurangen på Island följer ett visst tema, förutom pommes fritesen, hela menyn liknar en krog som ligger vid havet, servetterna är också blå med fisk ritad på dem, glasen är skrivna med meddelanden som, , Redo för ett marint äventyr?", allt är i blå nyanser i rummet. Intressant nog hittar vi också McDonald's på Island, det är väldigt annorlunda från alla andra vi har sett hittills.

Eftersom vi gillade glassen från isländska McDonald's så mycket går vi för att smaka på andra smaker och glasskulor från de lokala gelateriorna, nämligen Isbúð Vesturbæjar. Och här har de en massa sortiment som vi kan välja mellan. Vi tar kakao och pistagenötter. Och dessa är de bästa. Island, jag vill gratulera dig, du är den bästa glassmakaren jag någonsin träffat. Det du erbjuder, kanske för få eller ingen erbjuder längre. Du har specialiserat dig på att förvandla kylan till något konstnärligt, behagligt att se på, känna och smaka, synestesi på alla sätt.

More ...

O NOAPTE ROMANTICĂ continuare

Robert mă priyește mirat,neînțelegând care îmi sunt intențiile. Din grămada de frunze

le aleg pe cele mai mari.Din ele alcătuiesc dou cupe.Ne apropiem unul de celălant să ciocnim.

-Stai să îmi pun o dorință ,spun eu.

-Pentru ce vrei să bem?mă întreabă el.

--Pentru prietenie,spn în șoaptă.

--Atunci  să fie pentru ,Ana,spune Robert ,întrând în jocul cuvintelor.

  Nu știu  cum, dar se leagă  o punte între noi,o punte pe care ne place să fim alături.

Îmi vine un chef de vorbă,poate de la gura de vin dulce.Vorbeam cu ușurință despre roate.

--Aș fi vrut să spun că beau pentru dragoste,șoptește la rândul lui Robert.--

--Din toate relațiile  ce se înfiripă  între o femeie și un bărbat ,eu aleg prietenia.

--De ce?

--Cred în ea, deoarece se bazează doar pe sentimente pure, curate,nevinovate.

--Ana ai fost îndrăgostită vreodată?

--Până acum am avut doar prieteni,dar adesea prietenia pregătește drumlmul spre dragoste.

--Dragostea aduce cu ea și fericire și durere.O vâd  mereu,la prietenii mei.Se aș terne  o tăcere

   caldă.Privim amândoi  cerul încărcat de stele.Lumina lor parcă  ne intra în suflet .E un moment 

   unic până acum  în viața mea,când văd și ascult liniștea nopții,stăpână peste tot.            

                                                                                 

 

       

More ...

DIALOG CU FIUL MEU -contiuare-

  - Fă și tu calculele ,din 1997 sunt pensionară. Însă ,propiu -zis nu am ieșit atunci la pensie pentru că în 1990 ne-am privatizat și am înființat o societate familială ,un bar ,de ne-am ocupat noi. A fost un fel de muncă necunoscută . A fost foarte greu ,dar a funcționat aproape 30 de ani când toate întreprinderile din jur au falimentat și am rămas fără clienți . În ultima vreme ,rămăsesem cu patru ,cinci fideli care veneau încă de la început și mă rugau să nu închid ,că ar trebui să meargă până la gară și este prea departe pentru ei. Unul din clienți era regretatul ANGELO om bun la toate  și foarte serviabil .

 - Dar ce bucurii mai poți să ai acum ? întreabă fiul !..

- Nu mă refer la bucurii materiale,că nu le pot realiza, și nici la bucuriile tinereții ,că nu pot întoarce timpuli Vorbesc despre bucurii mărunte,cum ar fi faptul că voi familia ,sunteți sănătoși și pe linia de plutire în această viață zbuciumată și nesigură ,zise mama        

 - Cum poți să te bucuri de lucruri mărunte?

 - Nu știu de unde am moștenit asta ,dar când mă scol  dimineața, mă bucur că sunt sănătoasă,, mă uit afară și parcă o rază de soare îmi zâmbește numai mie, și-mi urează bună dimineața, Mă salută Ina și Sara (cățelușele mele), bucuroase că mă văd. Mai încolo , în grădină florile udate aseară   sunt vesele ,dansează în bătaia vântului. În copacul mic de lângă fereastră ,păsărelele își fac gimnastica de dimineață. Zorelele de pe gardul de plasă îmi înfrumusățează măsuța unde îmi beau cafeaua în fiecare dimineață

 - Spune..tu ,poți ignora toate acestea?

 - Acum înțeleg de ce îți  place aici,deși ai foarte mult de muncă.

 - îmi place chiar și atunci când se deslănțuie natura cu ploi torenți-ale,tunete și fulgere. Stau  sub umbrar și o ascult. În concluzie  iubesc foarte mult natura, dar voi vă pierdeți mult timp  cu internetul, nu mai citiți o carte , nu mai mergeți în oraș să vă plimbați.. Sunt locuri frumoase de prmenadă: faleza, grădina publică ,stradaDomnească ,locuri  preferate altă dată pentru plimbările în amurg.Unde sunt balurile ,reuniunele cu farmecul lor? Ce se întâmplă acum în cluburi ,și cine le patronează Unde e bunul gust,unde-i decența? Fete mai mult dezbrăcate,muzică asurzitoare,,tineret amețit de băutură și de alte bazaconii pe care le fumează...doamne ..ce schimbări  în rău!...

 

More ...

Cărarea vieţii

Every child is our child” – Motto of the United Nations Children’s Fund (UNICEF)

 

(text scris pe data de 24 octombrie 2010)

La 64 de ani, privesc mai mult înapoi decât înainte, fără regrete, cu bucuria amintirilor adunate pe cărarea vieţii, alături de tine, mândru de devenirea copiilor noştri. Astăzi am sufletul larg cât o lume şi scriu, cu plecăciune, pentru fiinţe ce-mi sunt necunoscute dar a căror soartă mi-a umbrit pentru vecie propria-mi fericire.


Pentru copiii cărora le-au fost interzise amintirile.
Pentru părinţii care nu vor şti niciodată cât de mândri i-ar fi făcut copiii lor.


Sub semnul copilăriei aşteptăm cu nerăbdare adultul ce o să vină.
Nu iubesc moartea, dar cum să proslăveşti iubirea de viaţă dacă nu răscoleşti văzduhul, invocând, mereu, amurgul trăirii?
Zburdând printre stele, copile, tu eşti o fărâmă, cea mai preţioasă din nesfârşitul univers.
Eşti alături de mine, contopit cu mine, dar vai, nu pot să-ţi ating fiinţa şi, aştept împlinirea destinului ce conduce, fără remuşcări, fără conştiinţă, impasibil, printre jucăriile vieţii apropiind timpul morţii, spre devenirea cea de pe urmă.
- Cine sau ce voi deveni când timpul se pierde-n neant ?
- Nu ştiu.
- Vei şti tu cine ai fost înainte de a fi?
- Nu ştiu.
- Să privim oare cu bucurie viaţa şi să aşteptăm cu tristeţe moartea?
- Nu ştiu.
- Putem fi trişti clipă de clipă sub apăsarea durerii?
- Cu siguranţă.
- Cu bucurie aşteptăm clipa lipsită de speranţa răsăritului de mâine?
- Uneori.
Amestecăm, în amintiri, bucurii şi necazuri ce duc spre speranţa seninului amurg.
Copleşiţi de ani, sub bucuria neîncetatei deveniri, sperăm într-o viaţă cât mai lungă şi o suferinţă cât mai scurtă.
Aşa ar trebui să fie aici sau oriunde, acum sau oricând, pentru mine sau oricine dacă, vai, nu am fi prinşi fără scăpare în dansul imprevizibil al jucăriilor vieţii cu timpul morţii.
- Este destinul?
- Mi s-a spus că destinul ni-l dă El.
- Este hazardul?
- Anii m-au învăţat că hazardul stă în alegerile noastre din fiecare clipă.
- Este omul?
- Omul are inconştienţa de a ignora destinul, de a schimba hazardul. Omul aruncă cu nepăsare momente nefaste pe cărarea vieţii. Omul are neruşinarea să se ascundă după cuvinte.
Doamne de ce nu te dezintegrezi în nori de conştiinţe presărate în propria-ţi operă?
La ce bun că ţi-ai răstignit fiul când nici o mare de sânge nu va stinge durerea părinţilor?
La ce bun că ţi-ai răstignit fiul când fiinţe neîntinate se duc lângă tine?
De ce nu ne-ai lăsat doar două porunci, ocroteşte viaţa, respectă iubirea, şi, ne-am fi închinat Ţie o veşnicie.




Bibliografie neselectivă, interminabilă

. . .
9 octombrie 2010, Craiova, România, Andrei Goreci
Printre valuri de lacrimi şi flori s-a scurs greu cea mai neagră zi pentru prietenii şi familia lui Andrei, adolescentul, de 17 ani care a fost ucis joi în apropierea liceului "Tudor Arghezi" din Craiova
. . .
11 septembrie 2001, US, David Reed Gamboa Brandhorst, 3 year old
My heart goes out to you, may God bless, and I hope that everyone around the world remembers this beautiful face representing innocence and will motivate us all to achieve peace. Michael Anthony Montoya We never met but I often think of you with love.
Gary Miles
. . .
11 septembrie 2001, US, Asia S. Cottom ,11 year old, student, Backus Middle School (Washington)
Take care little angel. The world will miss all that you could have done.
Marisa
....
27 aprilie 1999, Surdulica, Yugoslavia, In the southern Serbian village of Surdulica, Serb officials said 16 civilians, including 11 children, were killed on Tuesday, April 27, 1999, in a NATO attack.
. . .
10 septembrie 1998, Herbert Hoover High School, Glendale, California, US
During a lunchtime fist fight between two boys on the school's parking lot, 15-year-old Avetis "Avo" Demirchyan was seriously wounded. He was rushed to the hospital and died on Saturday.

More ...

Other poems by the author

O, DOAMNE

O, Doamne, dăruiește-mi din a Ta lumină, 
Că stau în fața Ta, smerit și apăsat de vină, 
O, Doamne, Milostiv așa cum știu că ești, 
Mă iartă și mă trece de porțile cerești... 

O, Doamne, în genunchi mă-ntorc la Tine, 
Că-i timpul viu al sărbătorilor creștine, 
Și-acuma stau umil în umbra tălpii Tale, 
Cu umerii împovărați de albele petale... 

Oricât aș fi strivit de suferința grea, 
Și-oricât de mare-n viață ispita mi-ar părea,
Aceasta-i crucea pe care voi s-o port în spate,
Căci știu că Tu-mi vei de putere peste toate...

O, Doamne, dăruiește-mi din a Ta lumină, 
Și-arată-mi holda cerului de stele plină, 
O, Doamne, arată-mi soarele și luna, 
Și îngerii ce cântă-n slava Ta, întotdeauna... 

 

More ...

PASTORALĂ

O, tu cascadă tumultuoasă,
Cu voalul alb, ca de mireasă,
Îmi susuri în urechea mea,
Un foșnet viu de catifea...

O, iată, zeci de păsări călătoare, 
Se trec în zbor, pe-a cerului izvoare,
Din scânteierea boabelor de rouă,
Se-nalță, mândră, această lună nouă...

Vin ciute de s-adapă-n miez de noapte, 
Înalt, amurgul freamătă într-a lor șoapte,
De frunze descărnați, copacii-s în delir, 
Și în zadar-și agită brațele pe-a cerului potir... 

În labirintul ăsta cu pereți fierbinți, 
Aceste ametiste stau cuminți, 
Ascunse în adâncul mării de cleștar, 
Eu, veșnic le ridic către lumină, iar... 

Rămâi, o, munte, tu te-nalță dincolo de nori, 
Acolo unde numai luna moare-n zori, 
Să stau în umbra ta o clipă, o eternitate, 
Să fiu izvorul tău, iar tu, un vers din carte...

More ...

PRIVIT-AM CERUL LA APUS...

    Privit-am cerul la apus,
    Şi ochii tăi adânci, s-au dus, 
    Spunându-mi că vor reveni,
    Din nou, la început de zi...
    
    Această noapte, greu va trece,
    Fără să-ţi ţin în mână, palma rece,
    Şi-n primul ceas de dimineaţă,
    Mă vei găsi plin de speranţă:
    
    Să-mi pui pe buze un sărut,
    Şi să-mi şopteşti ce voi s-aud ;
    La noapte stelele şi luna,
    Ne vor uni întotdeauna...

More ...

Amintirile mele

Zilele trecute am mâncat primele caise ale lui Cireșar, iar gustul lor mi-a trezit amintirea vie a caiselor zemoase din copilărie:

- Bre Gheorghe, da' unde să hie băietanul aista? Că nu l-am mai văzut di pi la prânz!
- Ei, unde să hie? Las' că știu io!

Iar eu mă aflam în podul casei bunicilor, citind una dintre cărțile care mi-au întregit copilăria: "Cei șapte frați", de Aleksis Kivi. Pe-atunci aveam obiceiul să-mi petrec o bună parte din vacanța de vară la bunici, la țară. În mai toate zilele, după ce mă trezeam, mă cățăram în caisul din spatele casei și strângeam câte-o strachină de caise coapte, zemoase, blonde și pistruiate, după care mă cățărăm pe scara care ducea în pod, și că să nu fiu dibuit, trăgeam scara după mine. Apoi, așezam un țol peste bucile de lână și la lumina îngustă a ferăstruicilor taiate în acoperișul casei mă abandonam cu totul lecturii.

Ce internet, care tabletă, ce televizor? N-aveam nevoie. Dar uite, că după atâția ani, de fiecare dată când deschid o carte, parfumul caiselor copilăriei mele îmi inundă mintea și-mi trezește la viață oameni și locuri care acum nu mai există. Eu unul, n-aș putea să trăiesc nefiind înconjurat de cărțile mele. Oare pe unde or fi "Cei șapte frați"? Cartea a dispărut de mult, dar întocmai ca în 451° Fahrenheit ai lui Bradbury, pasaje întregi citite iar și iar îmi revin in memorie. Tu când ai citit ultima oară o carte?

More ...

Despre... plecare

Astăzi, am înțeles cum arată lacrimile de tristețe versus cele de fericire, așa după cum le-au descoperit unii cercetători la microscop: cele de tristețe arată ca niște așchii de sticlă cu margini neregulate, ascuțite și tăioase; cele de fericire arată ca niște flori cu margini catifelate, ca niște frunze moi, ca niște fulgi de zăpadă pe cale să se topească...

Ai crescut mare. Uneori ușor, alteori greu, uneori grăbindu-te, alteori prea lent... Mă uit la tine și în toată această exaltare, văd o fetiță mică, blondă, îmbrăcată toată-n roz, stând în pragul ușii cu o gentuță aruncată pe umăr:

-Unde te duci Alexandra?
-Mă duc, tai, tai!, ziceai tu, făcând cu mânuța un semn de depărtare...

Aveai trei ani pe atunci, acum ai douăzeci. Unde au trecut anii, când au trecut așa de repede? Acum ești mare. Năvalnică. Gata să iei lumea și viața în piept deopotrivă, să miști munții din loc, să construiești, să dovedești.

Pentru mine, pentru noi, nu trebuie să dovedești nimic. Doar să mai stai cu noi o zi, o oră. Să-ţi mai aud râsetele sau tăcerile. Să ne certăm, să ne contrazicem, să bârfim, să povestim. Să fim.

Acum toată casa e-n haos. Cărți, haine, lenjerii, geamantane și planuri... Planuri de viață: facultate, cămin, prieteni și distracție la maxim! Toate-acestea la o mare distanță de casă. Sigur, o să ne revedem de sărbători. Sigur o să ne-auzim zilnic la telefon, o să ne povestești de toate: cum e la cursuri, cum sunt profesorii, cum sunt colegii, cum te descurci, cât este de greu la examene...

Apoi ai plecat... O ultimă privire, un ultim zâmbet forțat, o ultimă îmbrățișare, deși ne-am luat rămas bun de-cu-sară înainte... Un ultim gând, o ultimă recomandare: să aveți grijă la drum, să ne trimiteți măcar un mesaj că ați ajuns cu bine, oricât este de târziu... Noi nu dormim... stăm cu grijă: tu ești puiul nostru...

Acum știu cum arată lacrimile de tristețe versus cele de fericire. Eu nu plâng. Mă țin tare. Dar nu pot să vorbesc, vorbele mi-se-neacă în gât. 

Însă tu ai ochii în lacrimi: copilul nostru a crescut mare și a plecat la facultate... lăsându-ne în urmă mai îmbătrâniți cu o zi, cu ochii umeziți de lacrimi tăioase și catifelate deopotrivă... dorindu-ne să putem da timpul înapoi... măcar cu o zi.

More ...

Mirosul ploii

Îmi place mirosul de pământ reavăn, de după ploaie. Ieri, bine conturat pe un cer plumburiu, am văzut pentru prima dată anul acesta, curcubeul. Nu-l mai văzusem de mult. 

Abia acum îmi dau seama că a trecut ceva vreme de când n-am mai privit albastrul cerului, stelele...

Cum este viața omului, câteodată așa de grea, că împovărat de greutăți, uiți să mai ridici privirea... Și apăsat de grijile, câteodată mult prea multe, uiți că nu ești singur și că povara pe care o duci în spate, devine mai ușoară când este cărată în doi...

Dar îți vor rămâne întotdeauna lucrurile simple, așa cum este mirosul ploii, a pământului reavăn, curcubeul care ți-a înseninat pentru o clipă ziua...

Departe de forfota marilor orașe, am să te las pe tine mai întâi, să privești cerul. Și stelele. Va fi ca și când ai respira aer curat, umplând-ți plămânii până peste poate și în amețeala asta dulce, poate că vei zăbovi preț de o clipă și ai să te-ntrebi: la ce bun tot acest zbucium? toată această goană după nimic?

Dar nu-i nimic: este în regulă să te simți pierdut câteodată... Tocmai atunci ești cel mai aproape de a te regăsi.

More ...