Poezii pe categorie

Mâinile imi sunt prea calde

ca sa ma simt in viața,
Si spiritele nu ma încălzesc

prin rece furtuna.

Ceata imi cere mâna,

drumului sa-i fiu de soata,
Iar noaptea se apropie de

firea-mi prea nocturna.

Sufletul caută aer rece,

dulce acrișor!
Sa fie acru ca si inima-mi neagră.
Pasul imi e lin,

trupul il simt ușor.
Tot ce am trăit pana

acum se leagă.

Drumul e ud,ploua rece

si melancolic,
Dragostea a îngheatat,

focul e lichid!
Lichiorul e dulce in culori

de alcoholic,
Vântul încă bate in

aerul prea morbid.

Umbra mi se conturează

lasciv si întunecat,
Vocea mi se iubește in

poezii de amor.
Ma apropiu de viața intr-un

decor parca trucat,
Solitudinea e o stare

rece de ador.

Las totul in urma si

pasesc in balta,
Apa cerului ma poarta pe un

timp cu nor frumos,
Ma duc cu mine ca nu

o sa găsesc o altă,
Ma doresc cu trup si suflet,

nu vreau mai voluptuos.

Teleport prin timp si

lichior la fel de dulce,
Pe tărâmul morților picura

ploaie parca de lacrimi.
Pe buzele-mi sângerii

sarutul unui duce.
Trecutul face parte iubirii

si unor patimi.

Sentiment adolescentin

imi paste in suflet,
Ma plimb prin ierarhia

sufletelor căzute.
Pe lumea asta bizara uit

sa am triplet,
Uit si de timpurile

negre ce sunt făcute.

Sunt doar eu si dragostea

mea eterna,
Imi fac si cadou o matura

care e a mea!
In lumea mea nu e moale

nici o perna,
Totul e rece si îngheață,

când vrea e rea.

Deschid si cărți sa-mi spună

ce am pe suflet,
Dar eu deja știu,gândisem inainte!

Nu voi sa continui sa scriu si antet,

E liniște pe tărâmurile

prea sfinte...

Împărăția cerului a coborât

pe pământ!

Norii albi au fulguit

tărâmului veșmânt,

Puff alb de gheata acoperise

tot in zare,

Peisajul rece al sufletului alinare.

Craiasa zăpezii se contura din fantasme,

Magia cristalina părea a fi

rupta din basme.

Ceata era deasa, printre copaci se aduna!

Un element sublim ce prin

mister ma minuna.

Romanta a înghețat sidef

pe podul iubirii,

Timpul s-a oprit pentru imortalizarea

amintirii.

Imi auzeam doar pașii prin zăpada

și poeziile in gând,

Melancolia era rece,sunt prin

viața doar trecând.

Ma răscoleau amintiri din vieți anterioare,

Sau erau amintiri pierdute,

șanse trecătoare?

M-am trezit la viața prea devreme,

prea târziu?

Sa fi pierdut pe drum al vieții

greu pariu?

Singuratatea era dulce și

durerea parca ma alina,

Fiind eu cu mine însămi nimic

nu ma poate ruina!

Am adunat dezamăgiri și le decoram

adânc in suflet,

Unde am fost când se auzea al

sarutului sângeriu urlet ?

Dau vina pe soare, sa nu

sclipească el in mine!

Naivitatea e slăbiciune,

ma duce departe de sine.

Natura e cruda și din instinct

ne ascundem după flori,

Realitatea fiind gata sa dea

șinei spinării fiori.

La sfârșit de drum a început

adevarata aventura,

Moartea era romantica lăsându-mi

pe inima gravura.

Eu și umbra mea ne oglindeam

prin sentimente,

Vom sta departe de culorile

lumii prea stridente.

Cu eclipsa de soare și marea

neagră in gând,

Alungand tristetea m-am decis

sa ies din rând!

Intre rai și iad exista doar

propria perceptie,

Totul își are loc in aceasta

perfecta creație!

Sunt gânduri rupte din melancolia

unei dimineți reci,

Poti întipării povesti si sentimente

pe orice cale treci.

Zapada se topea după mine

și eu făceam la fel ca ea!

Destinul era hotărât sa ma

învețe sa fiu rea.

Vocea îmi era calda si auzeam

doar pur amor,

Sentimente puse-n versuri

ce alunga orice dor.

Singuratatea o priveam ca dar,

depresia,nectar.

Calea mea sobra spre al

oglinzii rece altar.

Trecand prin zi se făcea

încet doar noapte,

Si noaptea era mai adânca decât

a fanteziei suave șoapte.

M-am reîntors la tine dulcele-mi,

... mister ?

Nu aveam cuvinte cu care

sa te descriu altfel .

Cerul era negru întunecat și

in abis ne regăseam,

Straluceam cu tine a stele și in

romanță tresăream.

Vei fi tu veșnic al cerului

neagră privire?

Undeva in adâncul inimii

doream de a ta știre.

O zi din viața mea ce s-a

rezumat in poezie,

Gandurile-mi scrise sunt

durerii anestezie.

Sfarsitul ma făcea curioasa de ce

urma sa vina.

Aveam in interior un univers

ce sufletu-mi alina.

Cuvintele erau o arma rafinata ce ma

însoțeau la orice pas,

Insusi lumea a fost creata prin

holograma unui glas!

Iti voi atinge sufletul prin

paginile acestei cărți.

Vino cu mine sa descoperim ale

fanteziei întunecate hărți!

Covor de cadavre se asterne in iad!

Doi opuși sunt imortalizați in lupta.

Incoronati domnesc si înarmați 

după grad,

Prezinta ilustratie din

apocalipsa rupta.

Cu sulita lunga si spate încordat,

Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!

Cu chipul ascuns in coif s-a armat.

Ridicand sub soare

cunoștințele-i tezaur.

Al lui oponent e nervos si cu

roba de rege.

Prin învățături stramosesti

privea cu suspiciune!

Omniprezent zărește pe

cel care da lege,

Sabia-i in spate provocând înșelăciune.

Siluete de îngeri din cer se arată,

Spirite albe cu al lor aripi de divin.

Norii ridica in slavi miel

cu a lui cu soarta,

Succesul si eșecul,al durerii lui chin.

Marcat cu sânge pe albastre ape,

Cu picioru-i rupt,paste

curcubeu din soare.

In final fericit deschide

a judecății mape,

Gasind secrete oculte in a vieții floare.

Patru călăreți se prezintă in

lupta masonica,

Ei vin din capătul lumii,de după sigilii!

Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,

Diavolul fiind in penumbra

lunii sângerii.

Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,

E asemenea unui rege

încoronat si mândru.

Trage cu arc fără sageata-n vina!

Potcoava cerându-i săruturile tandru.

Calul roșu are sange alb albastru,

Calaretul făcând rodeo printre patimi.

Sabia din alta lume dovada

ca e maestru,

Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.

Cu dinti de prădător si coada întuneric,

Calul negru pariază suflete pe verde.

Călăreț ce prin simbol de judecată

conduce generic,

Cu chip de canibal el 

nu-i dispus a pierde!

Calare pe cal palid cu oase femeiești,

Moartea tine bine de coasa-i subțire!

Vin după forme de viața nelumesti,

Aducand apocalipsa asupra

a lumii grea sorțire.

 Briza marii se ascunde invidioasa,

Aer cald se așterne peste

suflete dormind.

Vantul bate fin,vara e din

nou crăiasă!

Sub copacii vii din sentimente savurând.

Pietrele reci se încălzesc sub

calda melancolie,

Liniștea te poarta spre un

paradis ascuns.

Biblioteca se deschide cu

porți de nostalgie,

Găsind in suflet oricărui 

cauti răspuns.

Elixirul tinereții este o minte curioasa,

Ceea ce cauți este ascuns

in loc opus.

Cu gândul limpede singuratatea-i

savuroasa,

Trăiește momentul inainte de apus.

Privești cu gândul un arbore

ce veștejește,

Pășești pe scrisori,sunt

de dragoste,ale ei frunze.

Dușmănia de o vei lasa in trecut,

vei traii craieste!

Dragostea e in viitor si nu-i ca

si alte muze.

Oficial pe cal calare trimite

complimente casei mari,

Nu va fi o lupta pentru

bunuri si averi!

Se ia in considerare dacă suntem

dați sa fim pari.

Speranța langa casa,

iscusință si păreri.

Se iau la dans si anotimpuri,

sub răscruce de destine.

Misterioasa luna se înneca 

de la un vapor pe mare,

Rămân in trecut si toate

credințele haine,

Răsare munte in viitorul paradis.

Când ne e dat ca sa alegem in

primul gând este puterea,

Stelele se reflecta si in

apa transparentă,

Încercări de a colecta iubirea

se dovedesc a fi aievea,

Cartea magica a viitorului te

îndeamnă sa fi atenta.

Si,era si un copac! era si zi calda vara...

Stăteam ascunziș in umbra gen împara!

Crengi pline de frunze cu

miros de acrișor,

Si altele uscate in nuanțe de incolor..

Pânze parca păianjen erau doar crengi si uscăciune,

In adâncuri doar frunze de verde,bunaciune.

Gândul meu? Doar si eu eram

una cu una!

Putream îmbătrânii si eu,cu voi,vreuna?

Priveam parte plină din

paharul deja gol!

Si asta era secret din al

tineretii rece izvor,

O dilema? Mereu e va sa fie!

De ce e toamna așa de acra vie?

când o să fiu arsă în crematoriu, sufletul meu o să urle după tine în timp ce se disipă în aerul dens, îmbâcsit de fumul și râncedul cărnii mele.
pielea mea o să miroasă a atingerea ta și pe măsură ce arde, o să umple aerul de momentele în care mă voiai doar pentru corpul meu.
când flăcările vor ajunge la organele mele, acestea se vor contopi într-o melodie de agonie și vor cânta în unison despre cat de mult m-ai rănit.
nu va mai rămâne absolut nimic din mine ca să te mai venereze, decât o cenușă fină care se va împrăștia peste fiecare moment din viitorul tău, astfel reușind în sfârșit să fim împreună într-un univers în care eu nu mai exist.

        Am deschis ochii spre lume, într-un sat.

Viața, era simplă, dar de ajuns să nu ne plângem 

că nu avem ce pune pe masă, doar în cazul secetei 

din 1947.Erau datini și obiceiuri ce făceau viața frumoasă.

      Sătenii trăiau în respect și întrajutorare. Când tinerii 

însurăței își făceau casă, primeau ajutor de la rude sau 

vecini și-o terminau într-o vară. Cu organizarea clăcilor 

se rezolvau toate trburile grele, sau cereau mai multă durată.

     Și distracțiile erau multe, o ocazie de socializare, de prietenie.

Oamenii erau invitați la botez, la nuntă, la zi onomastică, la tăiatul 

porcului. Cei mai mulți se adunau la muncă, chemați la clăci 

care se termina cu cântece și joc, prilej de cunoaștere între 

tineri, urmau apoi logodnele, nunțile, botezurile.

     Comuna noastră, era așezată pe coasta unui deal pe malul 

Prutului. De la bun început strămoșii mei au avut avantaj :

apa curată a Prutului, necesară vieții, un lac cu pește, vânat,

papura și stuful din care si-au case,garduri.Tot ce trebuia pentru 

trai, natura a fost bine făcătoarea lor. 

     Lemnul, material folosit cu meșteșug, acoperea aproape toate nevoile.

    Câmpul producea hrana oricât de sofisticată era ea,

   Viile produceau licoarea, ce stârnește veselia și dă putere pentru munca

grea și obositoare.Cu cât ne-am civilizat, traiul a devenit mai complicat,

pretenții mai mari. Traiul acela, aproape primitiv aducea fericirea, omenia, iubirea.

   Omul acela iubea viața, pământul, natura, animalul, soția și copii erau viața și 

averea  lui. Noi, sau unii dintre noi ce iubim azi mai mult?

                        Ledy  și Attos    - continuare-

    Dar  și  la  voi , ca și la voi oameni ,fericirea nu ține o veșnicie .

Într-o zi nefastă nu pot s-o numesc altfel, un hoț de câini de rasă

a smuls lesa din mâna  stăpânului meu Andy  și m-a aruncat

într-o dubiță . Nici nu mă desmeticisem  bine că și pornie în mare 

viteză spre marginea orașului..Am ajuns  într-o curte mare plină de

buruieni înalte, care avea o casă părăsită  în mijlocul ei , m-a legat

de un gard și...a uitat să-mi dea de mâncare câteva zile, sau să-mi

lase o găleată cu apă.V ă dați seama ,dragi copii cân de nenorocit

am fost în zilele acelea.Îmi era dor de stăpânul meu  și de zilele cele

frumoase.Eram sigur că ocolo am să mor de foame și de sete.

Eram disperat încât am început să urlu de răsunau  împrejurimile .

Sau strâns un grup de copii ,care nu știau de ce urlu ,că mi-e foame

și mi-e sete  si au început să arunce cu pietre  și bețe peste gard,

cu care m-au lovit .A m încercat să rup lanțul,chiar aș fi fost în stare

sâ-i și mușc  deși asta nu am făcut-o niciodată.

            Vine ziua când  se apropie hoțul cu un cumpărător se înțeleg

și mă dă în primire De la început am înțeles că noul stăpân nu mă iube-

ște  dar avea nevoie că era paznic  asta era serviciul lui. Adesea uita

că și eu trebuie să mânânc  și să beau apă,iar de dormit ,dormeam pe

unde apucam.Când era cald ,pe jos ,iar când era frig tare ,tânjeam după

cușca mea cu blană de oaie.Flămând și jegărit m-am îmbolnăvit .

Nu  mai doream nimic ,eram trist ,duceam o viață de câine.!...

               Într-o seară ,când mă aflam într-o sală de Bingo ,s-a apropiat de

mine o fată ,care m-a mângâiat fără teamă și l-a întrebat pe paznic cum mă

cheamă?

                 -Atos ,i-a răspuns paznicul ,l-am cumpărat pentru aspectul lui fioros

dar nu-i bun de nimic ...e blând ca o pisică. ți-l dăruiesc dacă vrei .

                   -Îl vreau ,a spus fata ,continuând să mă mângâie.Îl vreau!...Și uite 

așa ,am ajuns în casa Claudiei . Când m-a prezentat familiei  într-un  apartament

toți s-au ascuns pe unde au putut ,pănă ce Claudia i-a lămurit  de ce sunt în stare....

Atunci m- am zis că este și un Dumnezeu al câinilor....am nimerit-o cum nici nu am

visat!...Toți mă iubeau , mă luau la plimbare ,mă îngrijau mă gândeam că merită

să-mi dau și viața pentru ei.Dar familia a ajuns la concluzia  că nu sunt căina de

apartament,și că tare am să fiu fericit  la casa de la țară unde am loc unde să mă 

joc .Acolo am fost cel mai fericit cățel și încă cevva :acolo am găsit pe cea mai bună

prietăna a mea pe cățelușa Ledy o pechineză simpatică care făcea cele mai nostime

năzdrăvănii. Și câte nu făcea Ledy?La  capătul din vale a curții unde aveam o portiță

,în zilele toride de vară făceam baie în lacul Pochina ,primeam pește proaspăt de la

pescarii locului .Toți pescarii mă iubeau,dar și eu pe ei.

               Hoinăream împreună cu Ledy prin livezile și grădinile din jur și ne întorceam

acasă  obosiți și plini  de curnuți ...ce pățea biata Ledy  până scpa de ei ,nu vreau să

vă spun....

I. Cetatea

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

Cetatea devenise bogată.

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

Avea paisprezece ani.

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

Matei nu înțelegea întotdeauna.

Dar își amintea cuvintele.

II. Bătrânul

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

Matei se opri.

— Nu ți-e frig?

Bătrânul ridică ochii.

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

Matei zâmbi.

Își scoase mantia.

Era singura lui haină groasă.

— Ia-o.

— Și tu?

— Eu alerg până acasă.

Bătrânul îl privi cu atenție.

— Cum te cheamă?

— Matei.

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

— Ce?

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

Matei nu răspunse.

Bătrânul strânse mantia la piept.

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

Matei porni spre casă.

După câțiva pași se întoarse.

Bătrânul dispăruse.

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

III. Omul cu hambarele pline

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

Nu pentru că avea nevoie de el.

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

— Domnule Dimitrie!

Negustorul ieși.

— Ce vrei?

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

Dimitrie privi copilul.

Apoi privi hambarele.

— Du-te la biserică.

— Am fost.

— Atunci du-te în altă parte.

— Nu mai avem unde.

Dimitrie închise poarta.

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

Apoi plecă.

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

IV. Visul

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

Se făcea că mergea prin propria casă.

Dar casa era goală.

Cuferele erau deschise.

Hambarele erau fără grâu.

Pivnițele erau pustii.

Alergă spre curtea lui.

Nici caii nu mai erau.

— Unde sunt toate? strigă el.

Nimeni nu-i răspunse.

În fața lui apăru biserica.

Ușile erau deschise.

Dimitrie intră.

Era întuneric.

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

Se apropie.

Atunci auzi o voce:

— Dimitrie.

Se uită în jur.

Nu era nimeni.

— Ce ai strâns?

— Aur, răspunse el.

— Pentru cine?

Dimitrie tăcu.

— Și ce ai lăsat în urmă?

Atunci se trezi.

Era dimineață.

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

Se gândi la copil.

V. Poarta deschisă

Dimitrie îl căută.

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

Mama copilului era întinsă pe un pat.

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

Femeia îl privi.

— De ce?

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

— Pentru că ieri am închis poarta.

Apoi plecă.

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

Nu mereu.

Dar destul de des încât oamenii să observe.

VI. Vara fără ploaie

Vara veni cu o căldură cumplită.

Pământul se crăpă.

Fântânile scăzură.

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

Oamenii se adunară în piață.

Preotul le vorbi:

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

Nimeni nu răspunse.

Atunci Matei făcu un pas înainte.

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

Oamenii se uitară la el.

Dimitrie ieși din mulțime.

— Hambarele mele se deschid.

Și se deschiseră.

În acea zi, grâul fu împărțit.

Nu a fost destul pentru toată lumea.

Dar nimeni nu plecă flămând.

VII. Noaptea furtunii

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

Un vânt rece coborî dintre munți.

Norii se strânseră deasupra cetății.

Apoi începu ploaia.

La început oamenii se bucurară.

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

Vântul smulse acoperișuri.

Porțile se izbiră de ziduri.

Un turn se prăbuși.

Oamenii alergară spre biserică.

Matei ieși din casă.

Mama lui îl strigă:

— Unde mergi?

— Sunt oameni prinși lângă zid.

— Nu te duce!

Matei se opri.

O clipă se uită spre întuneric.

Apoi plecă.

Dimitrie îl întâlni pe drum.

— Singur?

— Nu.

— Atunci mergem.

VIII. Printre ruine

Apa le ajungea până la genunchi.

Pietrele cădeau din zid.

În întuneric se auzeau strigăte.

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

Dimitrie ridică lemnul.

— Mai mult!

Matei trase.

Femeia fu eliberată.

Mai departe găsiră doi copii.

Apoi un bătrân.

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

Omul era rănit.

Dimitrie îl ridică.

— Ține-te de mine.

— De ce mă ajuți?

Dimitrie răspunse:

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

Au mers până dimineața.

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

O parte din ziduri dispăruse.

Casele erau distruse.

Dar oamenii fuseseră salvați.

IX. Candela

În biserică, preotul intră încet.

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

Dar candela încă ardea.

Flacăra ei era mică.

Foarte mică.

Dar nu se stinsese.

Matei se apropie.

Dimitrie rămase în spatele lui.

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

Preotul zâmbi.

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

Dimitrie privi flacăra.

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

X. Cetatea se ridică

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

Femeile pregăteau hrană.

Copiii aduceau apă.

Meșteșugarii reparau casele.

Negustorii ofereau materiale.

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

Zilele treceau.

O piatră.

Încă una.

Un lemn.

Un acoperiș.

O ușă.

Cetatea se ridica.

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

Matei îl privi.

— Nu i-ai salvat tu.

— Atunci cine?

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

Dimitrie zâmbi.

— Ai devenit înțelept.

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

XI. Clopotul

Clopotul bisericii fusese crăpat.

Nu mai putea suna.

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

Dar un bătrân fierar spuse:

— Putem încerca să-l reparăm.

Au muncit săptămâni întregi.

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

Toată cetatea aștepta.

Preotul făcu semnul crucii.

Clopotul bătu.

DONG!

Sunetul trecu peste ziduri.

DONG!

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

DONG!

Matei privi spre cer.

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

XII. Ani

Au trecut anii.

Matei deveni bărbat.

Dimitrie îmbătrâni.

Cetatea crescu din nou.

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

Nu pentru sărbătoare.

Ci pentru a-și aminti.

Copiii întrebau:

— De ce?

Bătrânii răspundeau:

— Pentru că omul uită repede.

— Ce trebuie să-și amintească?

— Că nu trăiește singur.

XIII. Ultima întâlnire

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

Era exact ca în ziua aceea.

Aceeași privire.

Aceeași liniște.

Matei se apropie.

— Te-am recunoscut.

Bătrânul zâmbi.

— Ai întârziat.

— Te-am căutat.

— Nu trebuia.

— Cine ești?

Bătrânul privi către icoană.

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

Matei înțelese.

— Atunci ai avut nevoie de mine?

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

Matei rămase tăcut.

Bătrânul continuă:

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

Apoi plecă.

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

Știa că nu trebuia.

XIV. Sfârșitul drumului

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

Nu mai putea merge repede.

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

Candela ardea.

Flacăra era mică.

Aceeași flacără.

Aceeași lumină.

Matei îngenunche.

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

Apoi rămase în tăcere.

Afară începu să ningă.

Clopotul bătu o dată.

Matei zâmbi.

A doua oară.

Închise ochii.

A treia oară.

În biserică era liniște.

Candela continua să ardă.

XV. Răsăritul

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

Lumina se așeză pe cupole.

Crucea bisericii străluci.

Oamenii veniră să se roage.

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

Matei murise acum.

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

Copilul se opri.

Își scoase mantia.

Și i-o întinse.

Bătrânul îl privi.

— Cum te cheamă?

Copilul zâmbi.

— Matei.

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

Clopotul începu să bată.

DONG...

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

Iar candela din biserică ardea mai departe.

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

Lumina lui Hristos.

Sfârșit.

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Motorrit

Sinds de dag dat Cecilia haar rijbewijs A behaalde, heeft haar leven al een tijdje een interessante wending genomen. Voor categorie B en C had ze het ook, maar voor A is het echt een nieuwe ervaring voor haar. Het examen was stressvol, vooral dat onderweg, maar de moeite werd beloond met de vrijheid om scheten te laten waar ze maar wilde, op elk moment van de dag of de nacht. Het enige obstakel voor haar vrijheid is het feit dat de motorfiets geen trekhaak heeft. Waarom zou Cecilia een bijlage nodig hebben? Goede vraag... nou ja, ik weet het niet, misschien om haar boodschappen van de markt te dragen, om met haar zoon door de velden te lopen om naar de velden te kijken, om te genieten van het beeld van de weilanden bezaaid met paardebloemen en vele andere landelijke landschappen , om zijn matras bij Jysk te halen en neer te leggen (een deel ervan in de bijlage). Begrijp haar niet verkeerd, Cecilia is een praktisch mens, ze ziet het opzetstuk als een verlengstuk van de motorfiets, alsof zij autorijdt en er is een achterbank, dat voelt op dit moment als een auto met maar twee zitplaatsen. Cecilia, die de zaken in perspectief ziet, gaat met de motor naar de dichtstbijzijnde autoservice. Ze praat daar met de experts, ze laten haar de opties zien, de prijs voor elk aanbouwmodel. Cecilia gaat zitten en bekijkt de lijst met aanbouwmodellen. Ze weegt alle prijzen af en kiest het opzetstuk dat haar het goedkoopste leek. De man vraagt haar of ze zeker weet dat dit degene is die ze wil hebben, dat meerdere klanten na aanschaf klaagden, dat hij volledig los moest komen van de motor, dat ze er niet op konden vertrouwen om mensen, voorwerpen te vervoeren, dat hij gewoon veel lawaai maken (zoveel ophef om niets), dat ze er spijt van hadden dat ze het gekocht hadden, dat ze zoals gewoonlijk meerdere keren naar de dienst moesten, enzovoort. Cecilia, er vast van overtuigd dat dit degene was die ze wilde, zei dat ze een besluit had genomen en dat niets en niemand haar voorkeur kon veranderen. De eigenaar van de autoservice was het met haar eens en bestelde een model dat leek op het opzetstuk, maar van hogere kwaliteit. Het moest wachten tot het van haar was, omdat het uit Nederland kwam. Cecilia had geen haast, ze was super enthousiast dat haar motorfiets toch een opzetstuk zou hebben. Gelukkig was ze heel energiek, ze had geen vitamines meer nodig, ze sliep ook niet 's nachts, van te veel extase dat de eigenaar van de autoservice haar misschien zou bellen om zijn diplomaat te komen halen.

Een maand later krijgt ze per e-mail een melding van de autoservice dat het onderdeel klaar is en dat ze met de motor mee kan komen om hem aan de zijkanten te bevestigen. Cecilia arriveerde met enkele donkere kringen, te lang had ze gehoopt binnen de kortst mogelijke tijd klaar te zijn. Hij moest drie keer het maïsveld betreden. Maar het is oké, hij heeft niets geleden, hij is veilig aangekomen bij de autoservice. De mannen daar hebben hem voor hem gepast, hij zat goed, hij wiebelde niet, er was niets te vermoeden. Tenminste, dat dacht Cecilia op het eerste gezicht. Maar hij reed niet eens op een motorfiets met een opzetstuk om te zien hoe de ervaring zelf voelt. Hij startte de motorfiets om naar huis te gaan. Op weg naar huis had ze het gevoel dat het aanbouwdeel wat lastig te dragen was, dat de motorfiets daardoor lastiger te hanteren werd, vooral als ze moest afslaan, links, rechts, waar ze maar wilde. Ze laat zich hier echter niet door ontmoedigen, ze gaat de hele tijd mee met de diplomaat, totdat een nogal tragisch incident haar van gedachten doet veranderen.

Op een warme augustusavond ging hij winkelen in de hypermarkt in de omgeving. Nadat hij alles had gekregen wat hij nodig had om de lasagne te maken, stopte hij het zakje met de gekochte producten in het bijlage. Ze verliet de parkeerplaats van de winkel terwijl ze over een hobbelige weg liep, omdat ze in de buitenwijken woont en zo zijn de wegen. Op een gegeven moment voelde ze iets vreemds, alsof het aanbouwdeel dat ze droeg eraf was. Hij had helemaal geen ongelijk. De Attaché arriveerde in het maïsveld, al haar producten lagen op de vlakte. Hoe kan ze onder deze omstandigheden toch de lasagne van Dr. Oetker bereiden? Cecilia was stomverbaasd, ze dacht dat het in plaats van de tas net zo goed een persoon had kunnen zijn. Ze was niet blij met de gevolgen van haar roekeloze verlangen, dus adverteerde ze in de plaatselijke pers, verkocht de diplomaat voor een exorbitante prijs en kocht met het geld een kant-en-klare lasagne.

Uite, nu știu cum de mi-am amintit de asta, dar am să-ți spun o poveste din copilăria mea: Într-o bună zi, taică-meu mi-a cumpărat o mașinuță de culoare galbenă, știi din care: era o mașinuță din plastic nu mai mare decât palma mea de copil, cu roțile negre care contrastau atât de plăcut ochiului cu culoarea galbenă a caroseriei, ușile din față se deschideau lăsând loc imaginației mele pentru un pilot care o conducea în tot felul de curse sălbatice, pe pereți, mobilă, covoare, linoleum, mă rog, mai prin toate locurile posibile, ba chiar și prin aer, întrucât mașinuța mea galbenă avea capacitatea extraordinară să zboare când avea portierele din față larg deschise.

Pare-mi-se că taică-meu mi-o cumpărase de un 1 iunie, un cadou rar, așa încât poți să-ți imaginezi cât de mult o prețuiam. Apoi, mai prin toamnă, chiar cu câteva zile înainte de a începe școala, după o vară nebună pline de curse la fel de nebunești petrecute în compania jucăriei mele preferate, am plecat în vizită să-mi cunosc verii din nordul Moldovei, veri care erau de o vârstă cu mine, și pe care nu-i mai văzusem niciodată. Bineînțeles că am luat cu mine și mașinuța galbenă de care nu mă despărțisem prea des în ultimele luni de când o primisem. Ajuns acolo, la bunici, mi-am cunoscut verii, iar ei mi-au admirat mașinuța. Nu mai văzuseră niciodată în viața lor o jucărie atât de frumoasă. De fapt, cred că nu mai văzuseră niciodată în viața lor vreo jucărie adevărată.

Drept prin urmare, mașinuța mea si-a schimbat pilotul și a trecut în mâinile mici, murdare și dornice ale verilor mei care se jucau cu ea, cu schimbul, cât era ziua de lungă. Câte curse îndrăznețe a făcut mașinuța mea galbenă! A zburat prin grajd, pe la cotețul porcului, prin iarba înaltă din grădină (de fapt o pădure verde și deasă), ca mai apoi, când se lăsa seara, să se odihnească în același pat în care dormeam cu toți verii.

Apoi a venit vremea să ne întoarcem acasă, dar ce să vezi, mașinuța mea era de negăsit. Am început să plâng, dar am fost nevoit să plec doar cu promisiunea că îmi voi primi jucăria înapoi, îndată ce va fi găsită, de acolo de unde verii mei o ascunseseră de mine. Au trecut zile, apoi școala a început, apoi au trecut luni, iar eu n-am mai primit niciodată vreun răspuns la întrebarea mea de copil: "mi-a fost găsită mașinuța?" și nici măcar n-a mai fost onorată promisiunea că voi primi o alta înapoi în locul celei rămase pe veci "pierdută".

Apoi am crescut mare, am ajuns un om matur și am conștientizat la un moment dat când îmi amintisem de această întâmplare din copilăria mea, că verii mei n-au avut parte, atunci la momentul acela din viața lor, de prea multe jucării, și m-am gândit, așa ca o consolare, că jucăria mea, odată rămasă în mâinile lor, poate că le-a făcut copilăria mai senină sau poate că mai suportabilă.

Dar uite că mărturisesc acum, că simt o strângere de inimă de fiecare dată când zăresc un bolid de culoare galbenă gonind pe străzi, așa cum goneam eu cu mașinuța mea de culoare galbenă.

#copilarie, #nostalgie, #amintiri, #ShadowMan