Semne

Te port în clipele târzii

Ca pe-o lumină ce se stinge,

Și-n liniștea din nopți pustii

Îți simt absența cum mă-nvinge.

Nu știu de ești sau nu mai ești

În lumea-n care eu mai ard,

Dar dorul meu, de-l întâlnești, 

Ți-ar spune tot de unde cad.

Că te-am iubit fără măsură,

Cu-un suflet simplu, ne-nțeles,

Și azi, în marea de tăcere,

Sunt doar un nume necules.

Iar mintea, valuri ce se frâng,

Mă poartă-n cercuri fără rost,

Îmi spune blând că nu mai sunt,

Apoi mă-ntreabă cine-am fost.

Și poate tu, sub alt apus,

Trăiești senin, fără să știi

Că-n mine timpul s-a supus

Unei lumi unde nu-mi aparții 

Sub tăcerea unui cer bătrân,

Unde stelele se nasc și pier,

Umbra nopții cade lin

Peste gândul meu stingher.

Vântul poartă dorul greu

Printre frunze rătăcite,

Și-n adâncul gândului meu

Se aprind lumi neștiute.

Luna tremură pe lac,

Ca un vis ce nu mai vine,

Iar pe ape, pas cu pas,

Trece umbra ta spre mine.

Dar tu ești ca o poveste

Ce-n vecii nu se sfârșește,

Ca o stea ce nu mai este

Și totuși în cer lucește.

Și mă-ntreb, privind în noapte,

Unde merg atâtea clipe,

Spre uitare, spre departe,

Ori spre veșnice risipe?

Căci iubirea-i doar o rază

Într-un univers pustiu,

Care arde și visează

Pentru-un suflet prea târziu.

În alchimia iubirii noastre, suntem două stele fără echivoc,

Topindu-ne într-un ocean de lumină pură și foc,

În care fiecare scânteie devine o galaxie,

Și fiecare sărut e o gală a cosmosului în extaz.

Ca o fântână veșnică de sentimente, suntem izvorul vieții,

În care fiecare picătură devine o filă de poveste,

În care fiecare undă devine o cântare a sufletului,

Și fiecare adiere de vânt e o călătorie spre nemurire.

În noaptea noastră de pasiune, suntem ca două flăcări într-un dans de amor,

Consumându-ne unul pe altul într-o fuziune divină,

În care fiecare scânteie devine un secret al universului,

Și fiecare tremur e o călătorie spre o altă dimensiune.

Pielea ta e ca o pânză de catifea, pe care degetele mele o străbat cu nesăbuință,

În care fiecare atingere devine o melodie a plăcerii,

În care fiecare mângâiere e o călătorie spre extazul absolut,

Și fiecare strângere e o promisiune de fericire fără margini.

În această seară de extaz, suntem doar doi amanți,

Iubindu-ne cu raze de patimă și adiere de fior

În care fiecare tremur e o chemare la păcat,

Și fiecare clipă e o eternitate a plăcerii.

Mă plimb prin mine însumi ca printr-un oraș ars,

Cu străzi ce duc spre tine dar nu mai au întors,

Iar dorul, hoț de sânge, mă ține-ntr-un popas

Unde nici moartea însăși n-ar vrea să mai fie.

Și mintea mea, o fiară crescută-n colivie,

Își mușcă propria tăcere, flămândă de trecut,

Îmi șoptește că exiști, apoi mă sfâșie,

Că poate tu nici nu mai știi dacă mai exist.

Iar tu...

poate trăiești simplu, fără să știi că ard,

Fără să știi că noaptea îți poartă numele-n dinți,

Că eu mă sting metodic, poetic și absurd,

În timp ce tu exiști… sau poate nici nu mă simți.

Și cât mai trece timpul?... o întrebare mută,

Un cerc fără de margini, un drum fără destin,

Eu bat la ușa ta, dar lumea-i surdă toată,

Iar tu… ești doar tăcerea unei lumi ce numai aparțin.

Când ai,
Dai mai mult decât cer mâinile goale,
Până nu mai e nimic din tine,
Nici nume, nici umbră de soare.

Și când tăcerea devine răsplată,
Lumea uită ca-i fost al lor odată.

De unde să ai,
Când tot ce aveai era doar suflet,
Iar sufletul l-ai risipit
În brațele celor ce nu l-au primit?

Acum taci,
Dar tăcerea nu doare.
Ea doar apasă,
Până la capătul uitării amare.

Acum în ceas târziu, îți mărturisesc

Că și după atât amar de timp, eu încă te iubesc,

Dar să-mi spui tu oare, e târziu sau păcat lumesc,

Că acum doar în gând te mai întâlnesc?

Nu fac un pas fără să-mi apari tu,

Ca să mă împiedic și să cad pe gânduri.

Mă vei ține prizonier în ale noastre vise,

Sau mă vei învăța să fiu liber și fără griji?

E vară , dar tu nu ești cu mine 

Mă topesc de dor în al meu bloc

Sufletul îmi aparține iubirii divine 

Dar tu n-ai simțit asta deloc...

Ascult ce-mi simte inima...

Capul mi-e aplecat în jos 

Și regretu-mi este aproape 

Mă uit la tine... Pari nervos 

Vor ochii mei să mă dezgroape? 

E tot ce pot exprima...

Aș vrea să ne întâlnim diseară 

Să-mi privesc amoru'-n ochii tăi 

Să văd cum timpul zboară 

Cum noi o luăm pe diferite căi. 

Și așa mă ia spaima...

cand cerul a picat si de maine'mi crestea frica
tu ai inghitit durerea nestiind ce va implica
printre lacrimini ne'am zambit, in mine urlam
bucuros ca'mi esti alaturi, constient ce iti rapeam
a fost iad si transformare
am crescut mare din ce doare
am pierdut multe, m'au pierdut multi
insa tu ai fost acolo, urechea sa mi'o imprumuti
frustrare si neputinta sub acel zambet fortat
din greseli si suferinta multe tare am invatat
prin tine am cunoscut iubirea, ceva deosebit
e minunat sa iubesti dar mai ales sa fii iubit
cica in viata sunt lectii, e un intreg process
si confundam puterea cu cand n'ai de ales

Iarta-ma

Am indraznit sa-nfrunt

asperitatile

sufletului tau

fara sa stiu

cum sa iubesc un om

facut din frunze si din flori

si-n fiecare pasare ce lacrima din zbor

am gasit crampeie din tine

doar eu stiam cum asteptai

fiecare picatura de ploaie

asezat pe umerii norilor

gonind fiecare durere

ce o aveam in spatele inimii...

Mademoiselle, la ce te mai gandești?

Încă în lume iubirea încerci să o răspândești?

Îmi amintesc de nopțile alea calde de vară,

Când pe lângă parcul Izvor ochii noștri dansară.

Cum lumina din felinare îmi bătea pe spate,

Cum râsetele tale gentile repetate, erau singurul lucru care să întrerupă liniștea în acea noapte.

Așteptam împreună un 385...dar eu vroiam să îți sărut buzele fierbinți...

Acum, după atâta timp, strâng din dinți știind că acel sărut făcea parte și din ale tale rugăminți...

Tot speram ca visele mele să devină reale,

Brațele mele în jurul taliei tale.

Lumina lunii care să ne ghideze,

Pasiunea noastră să o ilumineze.

Te mai vezi în acele seri petrecute în doi?

Când povestindu-ți despre Bulgakov, Pushkin și Tolstoi,

Când vorbindu-ți despre politică, artă și literatură.

Ți-ai dat seama că suntem făcuți din aceeași țesătură.

Știu că ai dreptate, în întregime.

Dragostea are o anumită cruzime.

Dar știu că împreună am fi reușit...

Și poate că ne-am fi iubit la nesfârșit...

Chiar dacă acum inima mea singură lumea trebuie să străbată...

...Nu te învinuiesc pentru decizia luată,

Totuși, vreau să știu, în zile gri și fără rost,

Te mai întrebi, în șoaptă, "oare ce ar fi fost...?"

Om drag, eu nu te iubesc pe tine,

Prin fiecare por emani deșertăciune.

Îți iubesc a sufletului delicată floare,

Lumina- ți ce-mi este farul de orientare.

Magnetic sunt atrasă către tine,

Dar mintea țipă: Nu! Nu este bine!

Această energie îmi dă vitalitate 

Și mă mai ține, încă, departe de moarte.

Captivi, condiționați de legi ce nu ne aparțin,

Sacrificăm miracolul planului divin 

Inconștienți intrând pe-al karmei destin.

Autocondamnați la perpetua căutare 

De sine, de noi, de absolută conectare.

Te aș picta, aș face artă,

Te aș cânta sau recita…

Dar te scriu in poezie,

Să rămâi în mintea mea

Să mă chemi să stăm de vorbă,

Și să întrebi de starea mea

Sper să am destulă forță

Să ți spun că mă voi vindeca

Și să ți spun că nu mi lipsești

Nici tu nici ale tale glume,

Te caut în povești și basme

Dar nu pot să te găsesc

Am scris despre iubire n sine,

La care poate eu visam

Dar nu știam ca “mâine” doare

Căci “mâine” nici nu mai era

Am visat cum mă iubeai,

Acum degeaba o mai fac

Brusc m am îndepărtat

Credeam că mă voi vindeca