Nesigur in doi
Respir sigur, dar sufăr în doi.
Deschid ochii… și sunt goi…
Nu au strălucire să privească
Nimicul din singurătatea ce mă înconjoară.
Adorm sigur, dar visez la noi doi,
Deschid ochii…. și sunt moi…
Nimicul, dansând îi înconjoară,
Iar pe obraz rămâne doar o urmă amară…
Iubesc singur, nu suntem noi doi,
Deschid sufletul…dar simt război…
Tropode ce scârțâie ușa de metal ruginită,
A inimii mele lăsată să moară sigură.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Florin Dumitriu
Дата публикации: 1 мая 2022
Просмотры: 1186
Стихи из этой категории
Pahar interogativ
Tu cum te simți?...mă-ntreb de multe ori
Ce simți să știi că mi-ai rămas o cicatrice?
O rană roșie și vie la ivirea zorilor
Ce lacrimi nu-i ajung să se mai vindece?
Tu cum te simți să știi că-n urmă ai lăsat
furtună?
Că ești motivul unui ocean de lacrimi
Și-n suflet o adânc imprimată urmă
Ce-a făurit nopți întregi doar patimi?..
Ce simți de nu privești înapoi măcar o clipă?
Tu cum te simți să-ți amintești tot ce-ai promis
Să știi că din ce-am simțit doar ai făcut risipă
Nu te mișcă că-i dramă-n jurul meu..că-i trist?
Ce simți să știi că norii-s grei pe pieptul meu
Și că-n cenușă s-a transformat şi gândul
Mi-e sufletul gol,de-un an nu mai sunt eu
Ce trăiesc când mi-e dor...ar întelege numai
Vinul...
Iubirea mea nu-i cântec…
Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,
Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,
Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,
Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.
Rămân în tine o strajă la porțile durerii,
Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,
Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,
Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.
Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,
O sete fără apă, din care încă beau,
Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,
Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.
Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,
O veșnicie strânsă în tremurul de lut,
Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,
Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.
Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,
Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;
Şi taina care doare, va fi iar moștenită,
De omul ce iubește cu sufletul deschis.
Mi-e dor
Mi-e dor de marea ce îmi vindecă sufletul
Mi-e dor de soarele ce îmi aduce zâmbetul
Mi-e dor de nisipul fin ce mă calmează
Și de briza care mă îmbrățișează.
Mi-e dor de diminețile cu parfum de uitare
Mi-e dor să visez la întinse hotare
Mi-e dor să plutesc pe un val în larg
Mi-e dor să simt cum mă cuprinzi cu drag...
De ce-ai spus...Nu?
Te simt pe tine de departe
Cum încă tu aștepți să vin,
Dar am un zid înalt în față
Pe care nu pot să-l înclin
Nu știu cum el s-a ridicat
Și-a pus o barieră intre noi,
Geaba sărut și-mbrățișări
Cănd pe-năuntru suntem goi
Eram al tău, un făt frumos
Iar tu a mea zâna cea bună,
Lumea prin spate ne vorbea
Iar noi râdeam că e nebună
Mergeam lipiți unul de altul
Și ne opream pentru sărut,
Ce fericire am putut simți
Când mâna ta eu am cerut
Nu pot să uit cum lacrima
Ți-a curs de după pleoapă,
Dar ai rostit cuvântul iartă
Și ai mai zis, te rog așteaptă
Timpul și-a urmat parcursul
Iar noi ușor ne-am depărtat,
Și întrebări îmi pun și astăzi
De ce-ai spus Nu și-ai refuzat?
Poate tunel aș fi putut săpa
S-ajung aproape de inima ta,
Ușor am renunțat, sunt fericit
Cu ce mi-a hărăzit mie...soarta!
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Să nu mă uiți
Să vii din cầnd in când... să nu mắ uiţi
Să vii să ștergi o lacrimă uitată
Ce s-a născut atunci când ai plecat
Și a ramas pe-obraz, îndurerată.
Din când în când să vii să nu mă uiți
Chiar de tacerea domneste intre noi
Pe-o aripă de dor să te întorci
Şi să-mi aduci vinul inapoi
lar dacă timpul, nemilos cum este
Asterne depărtări în calea ta
Ascultă..poate dorul iti șoptește:
Să nu mă uiț;i..Să te întorci..cândva!
Să nu rămân un simplu călător
în lumea vinului si-a ta.
Pahar interogativ
Tu cum te simți?...mă-ntreb de multe ori
Ce simți să știi că mi-ai rămas o cicatrice?
O rană roșie și vie la ivirea zorilor
Ce lacrimi nu-i ajung să se mai vindece?
Tu cum te simți să știi că-n urmă ai lăsat
furtună?
Că ești motivul unui ocean de lacrimi
Și-n suflet o adânc imprimată urmă
Ce-a făurit nopți întregi doar patimi?..
Ce simți de nu privești înapoi măcar o clipă?
Tu cum te simți să-ți amintești tot ce-ai promis
Să știi că din ce-am simțit doar ai făcut risipă
Nu te mișcă că-i dramă-n jurul meu..că-i trist?
Ce simți să știi că norii-s grei pe pieptul meu
Și că-n cenușă s-a transformat şi gândul
Mi-e sufletul gol,de-un an nu mai sunt eu
Ce trăiesc când mi-e dor...ar întelege numai
Vinul...
Iubirea mea nu-i cântec…
Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,
Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,
Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,
Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.
Rămân în tine o strajă la porțile durerii,
Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,
Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,
Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.
Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,
O sete fără apă, din care încă beau,
Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,
Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.
Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,
O veșnicie strânsă în tremurul de lut,
Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,
Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.
Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,
Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;
Şi taina care doare, va fi iar moștenită,
De omul ce iubește cu sufletul deschis.
Mi-e dor
Mi-e dor de marea ce îmi vindecă sufletul
Mi-e dor de soarele ce îmi aduce zâmbetul
Mi-e dor de nisipul fin ce mă calmează
Și de briza care mă îmbrățișează.
Mi-e dor de diminețile cu parfum de uitare
Mi-e dor să visez la întinse hotare
Mi-e dor să plutesc pe un val în larg
Mi-e dor să simt cum mă cuprinzi cu drag...
De ce-ai spus...Nu?
Te simt pe tine de departe
Cum încă tu aștepți să vin,
Dar am un zid înalt în față
Pe care nu pot să-l înclin
Nu știu cum el s-a ridicat
Și-a pus o barieră intre noi,
Geaba sărut și-mbrățișări
Cănd pe-năuntru suntem goi
Eram al tău, un făt frumos
Iar tu a mea zâna cea bună,
Lumea prin spate ne vorbea
Iar noi râdeam că e nebună
Mergeam lipiți unul de altul
Și ne opream pentru sărut,
Ce fericire am putut simți
Când mâna ta eu am cerut
Nu pot să uit cum lacrima
Ți-a curs de după pleoapă,
Dar ai rostit cuvântul iartă
Și ai mai zis, te rog așteaptă
Timpul și-a urmat parcursul
Iar noi ușor ne-am depărtat,
Și întrebări îmi pun și astăzi
De ce-ai spus Nu și-ai refuzat?
Poate tunel aș fi putut săpa
S-ajung aproape de inima ta,
Ușor am renunțat, sunt fericit
Cu ce mi-a hărăzit mie...soarta!
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Să nu mă uiți
Să vii din cầnd in când... să nu mắ uiţi
Să vii să ștergi o lacrimă uitată
Ce s-a născut atunci când ai plecat
Și a ramas pe-obraz, îndurerată.
Din când în când să vii să nu mă uiți
Chiar de tacerea domneste intre noi
Pe-o aripă de dor să te întorci
Şi să-mi aduci vinul inapoi
lar dacă timpul, nemilos cum este
Asterne depărtări în calea ta
Ascultă..poate dorul iti șoptește:
Să nu mă uiț;i..Să te întorci..cândva!
Să nu rămân un simplu călător
în lumea vinului si-a ta.
Другие стихотворения автора
O lacrimă de venin
În ochii tăi s-a stins o stea,
Iar eu, orb, te caut prin scrum,
Pe buze-ți moartea tremura
Ca un blestem rostit pe drum.
Iubirea – umbră, fum, delir,
Sau poate doar un gând,
În care mori fără să știi
Că te-ai născut în gol, în vânt.
Dar spune-mi tu, ce e iubirea?
Un vis murind, o amintire?
Sau doar un zeu ce-și uită firea
Și moare-n noi de nemurire?
Per aspera ad astra
Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,
Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.
Un băiat și-o fată, suflete unite-n dorinți,
Semănând în grădina lor, câte-un dor nemaipomenit.
Au crescut împreună, ca florile din soarele blând,
Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.
În ochii lor strălucea o stea călăuzitoare,
Dar drumul lor se pierdea, în umbra unei dorințe.
Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,
Flori delicate, în culori de rouă și de stele,
Dar destinul fără milă a frânt iubirea
Când ea a ales să plece pe altă cărare.
Acum drumul lor, cândva plin de flori adânci,
E pustiu și gol, lăsând în urmă doruri reci
Acolo unde iubirea lor înflorea senin,
Sunt doar petale uscate, cum totul e sfârșit.
31
Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,
Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.
În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,
Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.
Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,
Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.
Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,
E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o luptă.
Și tăcerea ta o simt
Am în telefon, cateva poze cu ea,
Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,
Un tricou larg, părul ciufulit,
Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.
N-o spun des, că nu-s poet cu normă,
Dar când o văd, lumea prinde formă.
E ceva între noi ce n-are nume,
Mai real decât tot ce zice lumea bună.
Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite
Am serile cu ea și ochii ei obosiți
Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.
E fata aia pe care-o ții, nu o minți.
Și da, poate n-o înțeleg candse frânge
Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.
Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,
Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare
Înmormântați la poli opuși
Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,
Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,
Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,
Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.
Dragostea noastră, un râu învolburat,
Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.
Două inimi, ce la unison bat,
Zădărnicind numai după speranțe muribunde.
Strălucim amândoi sub același soare,
Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.
Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,
Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?
Iubirea nu e o vorbă spusă ușor
Sub cerul întunecat, unde doar dorințele ard,
Între cuvinte neîmpărtășite și gânduri nevoite,
Se naște o lume în care nu ne putem găsi.
O lacrimă de venin
În ochii tăi s-a stins o stea,
Iar eu, orb, te caut prin scrum,
Pe buze-ți moartea tremura
Ca un blestem rostit pe drum.
Iubirea – umbră, fum, delir,
Sau poate doar un gând,
În care mori fără să știi
Că te-ai născut în gol, în vânt.
Dar spune-mi tu, ce e iubirea?
Un vis murind, o amintire?
Sau doar un zeu ce-și uită firea
Și moare-n noi de nemurire?
Per aspera ad astra
Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,
Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.
Un băiat și-o fată, suflete unite-n dorinți,
Semănând în grădina lor, câte-un dor nemaipomenit.
Au crescut împreună, ca florile din soarele blând,
Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.
În ochii lor strălucea o stea călăuzitoare,
Dar drumul lor se pierdea, în umbra unei dorințe.
Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,
Flori delicate, în culori de rouă și de stele,
Dar destinul fără milă a frânt iubirea
Când ea a ales să plece pe altă cărare.
Acum drumul lor, cândva plin de flori adânci,
E pustiu și gol, lăsând în urmă doruri reci
Acolo unde iubirea lor înflorea senin,
Sunt doar petale uscate, cum totul e sfârșit.
31
Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,
Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.
În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,
Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.
Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,
Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.
Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,
E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o luptă.
Și tăcerea ta o simt
Am în telefon, cateva poze cu ea,
Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,
Un tricou larg, părul ciufulit,
Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.
N-o spun des, că nu-s poet cu normă,
Dar când o văd, lumea prinde formă.
E ceva între noi ce n-are nume,
Mai real decât tot ce zice lumea bună.
Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite
Am serile cu ea și ochii ei obosiți
Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.
E fata aia pe care-o ții, nu o minți.
Și da, poate n-o înțeleg candse frânge
Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.
Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,
Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare
Înmormântați la poli opuși
Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,
Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,
Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,
Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.
Dragostea noastră, un râu învolburat,
Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.
Două inimi, ce la unison bat,
Zădărnicind numai după speranțe muribunde.
Strălucim amândoi sub același soare,
Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.
Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,
Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?
Iubirea nu e o vorbă spusă ușor
Sub cerul întunecat, unde doar dorințele ard,
Între cuvinte neîmpărtășite și gânduri nevoite,
Se naște o lume în care nu ne putem găsi.