Категория: Стихи о смерти
Все стихи автора: Florin Dumitriu
Дата публикации: 2 марта 2022
Добавлено в избранное: 1
Комментарий: 2
Просмотры: 1184
Комментарий
Стихи из этой категории
Cruce grea
Cruce grea, legată de gât,
Obiect tăios, prea adânc.
Cruce grea, cu lanț strâns.
Cruce grea, îmi îndoi spinarea,
Cruce grea, vine salvarea.
Cruce grea, de ce eu?
Cruce grea, marmură albă,
Cruce grea, te port ca o salbă.
Cruce grea, joc de vară.
Cruce grea, îmi este greu,
Obiect mistic, în balanță.
Cruce grea, lasă-mă să plec și eu.
În locul unui ,,La mulți ani!"
Azi, în loc să-ți dau o floare
Și în brațe să te strâng,
Îți aprind o lumânare
Și te rog să-mi vii în gând.
Brăzdat chipul de necaz
Și albită de vreme,
Ai muncit fără răgaz,
Să nu-ți pierzi copiii-n lume.
Ai plecat din suferință
La ceata cerului senin,
În urma ta, firava-mi ființă,
A înțeles că toți murim.
Nimeni nu știa să spună
O poveste ca și tine,
Scumpa mea, bunică bună,
Cu tine era atât de bine!
Mort
Nopțile-mi sunt amare
Sufletu’- i pătat și înghețat
Lăsându-mi chipul să zboare
Rămânând doar trupul schițat
Un tablou în negru pictat
Umbre cenușii răscolind în fundal
Un junghi în piept am gustat
Întregul trup devenind pal
Cerul prăbușit mă nimici
Zdrobindu-mi oasele , un răgnet
Strigoi în jurul meu căzând anemici
Acum durerea-i doar un sunet
Sufocându-mă în nevoia după viață
Închisă, trasă în bezna din mormânt
Corpul legat îmi e doar cu o ață
Dezgropănd găsesc doar un veșmânt
Pentru tata
Au trecut zile, saptamani,
Si in curand vor trece ani
De cand durerea grea m-apasa
Dorul de tine, tati, greu se lasa.
Mi-e tare dor de acele zile, tata
Cand dupa un drum lung, la tine ajungeam,
Pe pieptul tau capul mi-l asezam.
Ma mangaiai si dulce imi spuneai “ fetita tatii, draga tatii fata “.
O boala grea a vrut sa ne desparta,
Nu am putut in calea ei sa stau,
Am incercat, am sperat sa se poata
Macar cateva zile de la mine sa-ti dau.
Erai atat de trist la ultima intalnire,
Stiai cu siguranta ca va fi ultima.
Dar nu voiai sa mori, erai altfel de fire
Si nici eu nu credeam ca se va intampla.
Imaginea pe care nicicand n-o voi uita,
Cand priveai peste poarta masina ce pleca.
Cu ochii plini de lacrimi priveam in urma eu,
Simteam lacrimile tale si sufletul tau greu.
Si de atunci stiu bine ca tu ne-ai asteptat
In fiecare sambata frumos te-ai aranjat,
Dar “ draga tatii fata” poarta n-a mai deschis
Si singur, trist si singur sufletul ti-ai inchis.
Tot intr-o zi de sambata la tine am ajuns,
Dar nu ma asteptai taticule … te-ai dus.
Am pus capul pe pieptul tau, dar nu m-ai mangaiat,
Nici cu o vorba dulce nu m-ai mai alintat.
Printre lacrimi te rog tati,
De ti-am gresit, sa ma ierti.
Sa veghezi asupra noastra
Si in cer sa ne astepti.
Vei fii tot timpul cu mine,
Si-n sufletul si-n gandul meu,
Voi trai mereu cu dorinta,
Speranta de-a ne revedea … intr-o sambata … candva.
Crimson ezoteric in amurgul argintului ce ruginește de amintiri
Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.
Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.
Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.
Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.
O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.
Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.
Apocalipsa Arhanghelului Gabriel
Din tăcerea dureroasă
o să ies, c-așa putere,
că nici piatra n-o să țină -
o să crape-n mii de stele;
și-o să vin, cu vânt de iarnă,
și cu ploaie, cu zăpadă,
că în urma mea nici zorii
n-or dori pămînt să vadă.
O să merg ca o cometă
care mii de ani se pierde,
și-o să spăl, acea suflare,
care-n calea mea purcede.
Am să tai și am să -njunghii,
ca o lamă lucitoare,
doar cu vârful unei unghii -
degetului cel mai mare.
Si am să cutremur munții,
văile au să vuiască,
tot ce a fost născut în lume -
mâina mea, o să topească.
Mările vor arde-n spume
și vulcani or să se stingă -
tot ce talpa mea, de-aproape,
cu furie, o să atingă.
Sub picior și cu durere
dintre glasuri unu, doi,
vor rosti cu pocăință
Rugăciunea de apoi.
Pe pămînt, ca scrumul rece,
tot ce a fost - eu voi petrece,
iar în ceruri numai Duhul
își va da sălășluire;
să înceap -o lume nouă
mult mai plină de iubire!!!
Cruce grea
Cruce grea, legată de gât,
Obiect tăios, prea adânc.
Cruce grea, cu lanț strâns.
Cruce grea, îmi îndoi spinarea,
Cruce grea, vine salvarea.
Cruce grea, de ce eu?
Cruce grea, marmură albă,
Cruce grea, te port ca o salbă.
Cruce grea, joc de vară.
Cruce grea, îmi este greu,
Obiect mistic, în balanță.
Cruce grea, lasă-mă să plec și eu.
În locul unui ,,La mulți ani!"
Azi, în loc să-ți dau o floare
Și în brațe să te strâng,
Îți aprind o lumânare
Și te rog să-mi vii în gând.
Brăzdat chipul de necaz
Și albită de vreme,
Ai muncit fără răgaz,
Să nu-ți pierzi copiii-n lume.
Ai plecat din suferință
La ceata cerului senin,
În urma ta, firava-mi ființă,
A înțeles că toți murim.
Nimeni nu știa să spună
O poveste ca și tine,
Scumpa mea, bunică bună,
Cu tine era atât de bine!
Mort
Nopțile-mi sunt amare
Sufletu’- i pătat și înghețat
Lăsându-mi chipul să zboare
Rămânând doar trupul schițat
Un tablou în negru pictat
Umbre cenușii răscolind în fundal
Un junghi în piept am gustat
Întregul trup devenind pal
Cerul prăbușit mă nimici
Zdrobindu-mi oasele , un răgnet
Strigoi în jurul meu căzând anemici
Acum durerea-i doar un sunet
Sufocându-mă în nevoia după viață
Închisă, trasă în bezna din mormânt
Corpul legat îmi e doar cu o ață
Dezgropănd găsesc doar un veșmânt
Pentru tata
Au trecut zile, saptamani,
Si in curand vor trece ani
De cand durerea grea m-apasa
Dorul de tine, tati, greu se lasa.
Mi-e tare dor de acele zile, tata
Cand dupa un drum lung, la tine ajungeam,
Pe pieptul tau capul mi-l asezam.
Ma mangaiai si dulce imi spuneai “ fetita tatii, draga tatii fata “.
O boala grea a vrut sa ne desparta,
Nu am putut in calea ei sa stau,
Am incercat, am sperat sa se poata
Macar cateva zile de la mine sa-ti dau.
Erai atat de trist la ultima intalnire,
Stiai cu siguranta ca va fi ultima.
Dar nu voiai sa mori, erai altfel de fire
Si nici eu nu credeam ca se va intampla.
Imaginea pe care nicicand n-o voi uita,
Cand priveai peste poarta masina ce pleca.
Cu ochii plini de lacrimi priveam in urma eu,
Simteam lacrimile tale si sufletul tau greu.
Si de atunci stiu bine ca tu ne-ai asteptat
In fiecare sambata frumos te-ai aranjat,
Dar “ draga tatii fata” poarta n-a mai deschis
Si singur, trist si singur sufletul ti-ai inchis.
Tot intr-o zi de sambata la tine am ajuns,
Dar nu ma asteptai taticule … te-ai dus.
Am pus capul pe pieptul tau, dar nu m-ai mangaiat,
Nici cu o vorba dulce nu m-ai mai alintat.
Printre lacrimi te rog tati,
De ti-am gresit, sa ma ierti.
Sa veghezi asupra noastra
Si in cer sa ne astepti.
Vei fii tot timpul cu mine,
Si-n sufletul si-n gandul meu,
Voi trai mereu cu dorinta,
Speranta de-a ne revedea … intr-o sambata … candva.
Crimson ezoteric in amurgul argintului ce ruginește de amintiri
Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.
Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.
Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.
Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.
O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.
Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.
Apocalipsa Arhanghelului Gabriel
Din tăcerea dureroasă
o să ies, c-așa putere,
că nici piatra n-o să țină -
o să crape-n mii de stele;
și-o să vin, cu vânt de iarnă,
și cu ploaie, cu zăpadă,
că în urma mea nici zorii
n-or dori pămînt să vadă.
O să merg ca o cometă
care mii de ani se pierde,
și-o să spăl, acea suflare,
care-n calea mea purcede.
Am să tai și am să -njunghii,
ca o lamă lucitoare,
doar cu vârful unei unghii -
degetului cel mai mare.
Si am să cutremur munții,
văile au să vuiască,
tot ce a fost născut în lume -
mâina mea, o să topească.
Mările vor arde-n spume
și vulcani or să se stingă -
tot ce talpa mea, de-aproape,
cu furie, o să atingă.
Sub picior și cu durere
dintre glasuri unu, doi,
vor rosti cu pocăință
Rugăciunea de apoi.
Pe pămînt, ca scrumul rece,
tot ce a fost - eu voi petrece,
iar în ceruri numai Duhul
își va da sălășluire;
să înceap -o lume nouă
mult mai plină de iubire!!!
Другие стихотворения автора
Omenie sau omenire Doamne?
„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.
„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…
„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.
„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.
„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.
„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.
„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.
„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.
„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.
În hău cu dorul
De-ar fi și cerul să cadă peste mine,
Cum se frâng tăcerile-n suspin,
Te-aș chema, iubito, să m-aline
Umbra ta rămasă în destin.
De-ar fi și stelele să moară-n zori,
Să-nghețe timpul între ploi,
Ți-aș desena din lacrimi flori,
Să-nflorească drumul înapoi.
De-ar fi și munții să se plece-n vânt,
Și șoaptele să-mi cadă greu,
Aș pune-n rugăciune orice gând
Să te păzească-n vis mereu.
De-ar fi și moartea să m-apuce-n vis,
Din piept mi-aș rupe doru-n hău,
Să nu-mi răpească glasul scris,
Să-l duc cu mine, glasul tău.
Șoaptă de univers
Mulți și-ar dori o noapte cu tine,
Când mie nu-mi ajunge o viață să te admir.
Și-n ochi de s-ar pierde umbre străine,
Eu însă rămân, doar să te respir.
Ți-aș scrie versuri pe piele, balade mute,
Cu mâini ce ard și nu se mai sting,
Din ochiul meu să-ți citesc în stele,
Să-ți îmbrac universul în șoapte de nimb.
Dulce crin, parfum de dor
Din al inimii locaș de jint
Te strig, te chem tânjind,
Dar tu, n-auzi, nu vii...
Plăpând mă lași... în agonii...
Mai am o speranță și un crin,
Mai ca-i să vii, măcar puțin,
Să nu mă lași, te rog, să mor
De-al crinului parfum de dor.
Mă strânge-un lanț, mă-nțeapă un spin,
Mai curge o lacrimă, mai trece-un timp.
Crinul, prea mult, câte puțin s-apleacă ușor
Ofilindu-se, secat de-atâta dor.
Lumânări în cuib de cuc.
Din ale mele suferinți s-adun,
Ele tac, dar parcă strig,
Unde plec, de ce mă sting...
E pamantul tot mai greu,
Despărțirea, tot mai rea
Dragii mei, mă duc cu tot,
Cu-al crinului parfum de dor...
Valsul memoriei
Nu sunt singur
Te am în mine, tăcută și vie,
Un ecou de pași răsfrânți în tăceri,
Cu care pot dansa prin nemurire.
Nu e nevoie de mâini să te strâng
Memoriile te-au sculptat
În fiecare colț de suflet,
În fiecare vis uitat.
Amintirile noastre poartă parfumul
Iubirilor ce nu mor nicicând,
Un vals prin timp,
Un murmur cald în vânt.
Și chiar de-ai plecat,
Nu sunt niciodată singur,
Pentru că dansul continuă,
Cu tine, în gând.
Scrisoarea I
Făurită din ochi de demiurg
Din ale dorințelor meschine,
Mi te-a adus Dumnezeu pe pământ,
Ca să te iubesc doar pe tine.
Cu a ta strălucire, unică pe pământ,
O scânteie îți sare din a ta privire,
Lăsându-mă să te caut muribund
Alunecând nebun printre stele...
Dragostea noastră, un râu învolburat,
Ce sălbatic curge pe căi necunoscute
Ce-mi dai inimii doar alint,
Iar sufletului, dorințe învrăjbite.
Mă mai străbate prin suflet un jint,
Inlățuindu-mă de speranțe pierdute,
Oare tu, dragoste, la mine n-ai găsit?
Sau mai lăsat să sufăr și pentru tine....
Omenie sau omenire Doamne?
„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.
„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…
„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.
„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.
„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.
„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.
„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.
„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.
„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.
În hău cu dorul
De-ar fi și cerul să cadă peste mine,
Cum se frâng tăcerile-n suspin,
Te-aș chema, iubito, să m-aline
Umbra ta rămasă în destin.
De-ar fi și stelele să moară-n zori,
Să-nghețe timpul între ploi,
Ți-aș desena din lacrimi flori,
Să-nflorească drumul înapoi.
De-ar fi și munții să se plece-n vânt,
Și șoaptele să-mi cadă greu,
Aș pune-n rugăciune orice gând
Să te păzească-n vis mereu.
De-ar fi și moartea să m-apuce-n vis,
Din piept mi-aș rupe doru-n hău,
Să nu-mi răpească glasul scris,
Să-l duc cu mine, glasul tău.
Șoaptă de univers
Mulți și-ar dori o noapte cu tine,
Când mie nu-mi ajunge o viață să te admir.
Și-n ochi de s-ar pierde umbre străine,
Eu însă rămân, doar să te respir.
Ți-aș scrie versuri pe piele, balade mute,
Cu mâini ce ard și nu se mai sting,
Din ochiul meu să-ți citesc în stele,
Să-ți îmbrac universul în șoapte de nimb.
Dulce crin, parfum de dor
Din al inimii locaș de jint
Te strig, te chem tânjind,
Dar tu, n-auzi, nu vii...
Plăpând mă lași... în agonii...
Mai am o speranță și un crin,
Mai ca-i să vii, măcar puțin,
Să nu mă lași, te rog, să mor
De-al crinului parfum de dor.
Mă strânge-un lanț, mă-nțeapă un spin,
Mai curge o lacrimă, mai trece-un timp.
Crinul, prea mult, câte puțin s-apleacă ușor
Ofilindu-se, secat de-atâta dor.
Lumânări în cuib de cuc.
Din ale mele suferinți s-adun,
Ele tac, dar parcă strig,
Unde plec, de ce mă sting...
E pamantul tot mai greu,
Despărțirea, tot mai rea
Dragii mei, mă duc cu tot,
Cu-al crinului parfum de dor...
Valsul memoriei
Nu sunt singur
Te am în mine, tăcută și vie,
Un ecou de pași răsfrânți în tăceri,
Cu care pot dansa prin nemurire.
Nu e nevoie de mâini să te strâng
Memoriile te-au sculptat
În fiecare colț de suflet,
În fiecare vis uitat.
Amintirile noastre poartă parfumul
Iubirilor ce nu mor nicicând,
Un vals prin timp,
Un murmur cald în vânt.
Și chiar de-ai plecat,
Nu sunt niciodată singur,
Pentru că dansul continuă,
Cu tine, în gând.
Scrisoarea I
Făurită din ochi de demiurg
Din ale dorințelor meschine,
Mi te-a adus Dumnezeu pe pământ,
Ca să te iubesc doar pe tine.
Cu a ta strălucire, unică pe pământ,
O scânteie îți sare din a ta privire,
Lăsându-mă să te caut muribund
Alunecând nebun printre stele...
Dragostea noastră, un râu învolburat,
Ce sălbatic curge pe căi necunoscute
Ce-mi dai inimii doar alint,
Iar sufletului, dorințe învrăjbite.
Mă mai străbate prin suflet un jint,
Inlățuindu-mă de speranțe pierdute,
Oare tu, dragoste, la mine n-ai găsit?
Sau mai lăsat să sufăr și pentru tine....
Leticia Bogdan