Epilog

În noaptea-n care luna plânge

 Cu lacrimi reci peste pământ,

 Mi-e inima o floare-n sânge,

 Un clopot frânt de-al tău cuvânt.

Ți-am pus în păr lumina verii,

 Și-n palme macii cei dintâi;

 Dar toamna, hoț la poarta serii,

 Mi te-a furat dintre statui.

Te caut încă-n apa lină

 În care cerul se răsfrângea;

 Dar numai umbra ta senină

 Mai știe unde mă durea.

Se scutur teii peste drumuri,

 Ca niște îngeri osteniți;

 Eu strâng din frunze vechi parfumuri,

 Tu strângi doar anii risipiți.

Mi-e dorul pasăre rănită,

 Ce bate-n cer fără hotar;

 Iubirea, pâine ne-mpărțită,

 Rămasă rece pe altar.

De-ai ști ce liniște mă doare,

 Ce viu e tot ce-a fost pierdut,

 Ai plânge fiecare floare

 Ce n-a-nflorit când te-am avut.

Și dacă timpul mă destramă

 Ca vântul spicele din lan,

 Eu tot îți voi rosti, prin vamă,

 Numele sfânt, din an în an.

Că sunt iubiri ce nu se-ngroapă

 Sub lespezi, ierni ori amintiri;

 Ele rămân adâncă apă

 În setea altor răsăriri.

Iar când voi adormi sub stele,

 Cu sufletul tăcut și frânt,

 Să știi: n-au fost mai grele rele

 Decât să te iubesc... tăcând.

Fata mea n-a vrut să fie zână,

Nici umbră de vis în poeme goale.

A vrut să fie rană deschisă,

Și adevăr crud, sculptat în oase.

Fata mea n-a vrut să fie lumină,

Căci lumina se vinde pe colțuri de stradă.

A ales întunericul, ca pe un pat,

Unde doar inimile arse o întreabă.

Fata mea n-a vrut să fie iubită,

Ci doar privită ca un blestem.

Un chip care trece prin lume

Ca un cuțit învelit în parfum.

Unde pleacă dorul, când n-am să mai fiu,

Se sparge în umbre, se-ascunde-n târziu?

Se duce prin frunza ce cade pe drum,

Ori zboară cu îngerii ce pier pe drum?

Îl poartă vântoasele-n noapte pustie,

Îl scriu ploi de toamnă pe sara târzie 

Îl iau mările toate în valul lor greu,

Sau rămâne în tine, în visul tău?

Și poate, departe, când stelele mor,

Se naște din mine un alt fel de dor,

Un cântec de jar, un ecou nesfârșit,

Dintr-un „nu mai sunt”… într-un „n-am plecat, încă-s aici”.

Te caut în noaptea ce nu se sfârșește,

În visul ce arde, în clipa ce crește,

îți simt doar ecoul în pieptul zdrobit,

Un cântec de dor ce nu s-a stins.

Te-am iubit ca pe un templu cu usi inchise

M-am rugat la zidurile tale mute,

Dar ecoul mi-a răspuns cu-n suspin

Iar tăcerea mă ține prins in delir.

Ești umbra din sânge, durerea din oase,

Iubirea ce frânge, dar totuși mă lasă,

Să strig către tine prin visul murdar,

Să mor și să-nvii într-un joc secular.

Și dacă nu vii, te inventez iară,

În noaptea bolnavă ce nu se mai sparge,

Căci dorul e lege, iar inima, rug,

Iar visul e locul în care te-ascund.

Încerc să uit, dar uitarea-i o haină ruptă,

Nu-mi ține nici de cald, nici de mângâiere.

A fost doar o privire care arde,

Și-un cuțit ascuns în rană.

Suntem un dans al dorinței și al fricii,
Ne hrănim din iubire, dar și din nevoi,
Tot ce avem este acum și tot ce vom fi,
Un vis ce ne leagă, în ciuda oricărui război.

Parcă și ceru-i mai clar când îmi zâmbești,

Și vântul parcă-mi știe numele pe buze,

În ochii tăi mă pierd ca-n alte povești

Unde iubirea nu cunoaște scuze.

Te port în sânge ca pe-o rugă vie,

Ca pe un cântec care nu mai tace,

În tine timpul uită să mai fie,

Și lumea pare simplă când te face.

Când mâna ta îmi caută tăcerea,

Îmi scrii pe piele versuri fără glas,

Iar cerul își deschide larg vederea

Să ne privească îndrăgostiți fără glas.

Dacă iubirea e o mare frântă,

Atunci eu sunt corabia ta-n derivă,

Cu tine orice rană-mi pare sfântă,

Și orice noapte pare mai naivă.

Parcă și ceru-i mai clar când ești aproape,

Și stelele se-aprind doar pentru noi,

Iar dragostea, în mii de alte șoapte,

Îmi spune simplu: „Iubirea nu e veșnică-n doi.”

În urmă oasele se macină 

și pulberi albe ca zăpezi 

se lasă pe izvoare reci 

ce-ngheață pân' a naște.

Cresc continuu, neîncetat, 

ca dinții peste unghii, 

dar se sfarmă în orice pas;

purtând pe ele chinul 

omului din veac 

- orice gând e o suflare

- sângele e abur cald 

ce se scurge ca o urmă 

și dezgheață cum atinge 

recele pământ călcat. 

De mii de ani pășește 

spre o groapă de odihnă, 

dar tot sângele ce-a curs

se grăbește s-o închidă.

Văzând că pasu îi este milă

S-au grăbit a sângera,

Nori, prăpastii și-o albină, 

groapa să i-o închidă. 

În zări de mii de ani 

vedea arca ce-a scăpat 

plutind pe sângele închegat.

În calea lui opri un pas 

în fața gropii de odihnă 

ce plutea într-o lumină 

și în ea s-a scufundat...

Oasele s-au măcinat, iar

în praful lor s-a cuibărit 

sângele ca abur cald

spre o ultimă suflare...

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

In clipa-aceea când apusul

Vieții mele va veni

As vrea ca fulgii albi sa cadă,

Si sa dansez cu ei in noapte,

Cu suflet pur și-atat de-usor,

In ochi să-mi licăre sclipiri de stele,

Si-ncet sa zbor spre-eternitate..

Și să mă mangaie-amintirea

Sufletelor dragi lasate-n urma,

Căci mai presus decât iubirea

Nimic nu e,in van sunt toate..

Tăcerea cante pentru mine,

Nu vreau elogii,nici coroane,

Mi-e de ajuns o lacrimă curata,

Mi-e de ajuns o floare alba,

Ca bun rămas...Și de va fi zenit,

O clipă cerul sa se-nchida

Și-o ploaie rece cada peste lume

Sa-exprime trista-mi despărțire

De suflete ce le-am iubit la infinit..

Cu adâncă mirare în glas și putință în fapte,
Am așteptat cu răbdare aceste mere coapte,
Dând grădinii sufletului meu ce se cuvine,
Rodul vieții mele, strâns în cuvinte puține...

În fiecare zi eu am sădit cuvintele-n lumină,
Cu truda frunții, ce nu mi-a fost străină,
Și dintre-aceste gânduri am înțeles mereu,
Că între două rânduri am existat și eu...

Și n-am știut c-atunci când m-am născut,
Trăindu-mi clipele spre marele necunoscut,
Pe lângă darul minunat de dulce-al vieții,
Pe frunte am primit, sărutul greu al morții...

La cimitirul ce poartă lumea în moarte,
Sunt două lumânări aprinse lângă cruci,
Iar eu tăcut, cu ochii plini de lacrimi,
Mai zăbovesc un pic lângă mormânt.

Un călător grăbit, azi, îmbrăcat în negru
Ce plânge lângă cruci durerea lui de frate,
Privește trist o lumânare în noapte,
O mamă îndurerată își plânge al doilea fiu.

N-am să-ți mai văd de azi ființa dragă,
Te-ai dus voit bătrânul tată să îl vezi
Și au rămas în urmă ani, ce nu vroiau să moară,
Din toate ai lăsat un doliu-n inimi prins.

Când vei veni, să nu mă sperii,
Să nu-mi vorbești prea apăsat;
Așază-te lângă tăceri
Și spune-mi doar: e de plecat.

Nu-mi frânge visul dintr-o dată,
Nici dorul ce l-am strâns încet;
Lasă-mi o clipă neuitată
Să-mi strâng trecutul la piept.

Am iubit mult, am plâns destul,
Am fost copil, am fost și frânt;
Nu-mi pare viața un regret,
Ci un cuvânt rămas nespus pe pământ.

De vrei să-mi iei suflarea toată,
Ia-mi-o lin, ca pe-un suspin;
Să pară moartea nu o soartă,
Ci un sfârșit… puțin divin.

Și dacă cei rămași vor plânge,
Să nu le spui că m-ai durut;
Spune-le doar că m-ai atinge
Și m-ai chemat… și-am ascultat.