Foc fără lumină

Pasesc pe inima cu mintea,

si ura este chiar nimic

iubirea este mai flaminda

dar trece ca un anotimp.

Si nu exista asteptare

ci este numai timp pierdut

si daca astazi omul moare

sa stii ca viata na  vurut.

Pământul şi lutul s-aşterne 
Să-ngroape durerea în mine. 
Azi parcă nu mă mai pot teme 
Decât de distanţă de tine. 

E negrul în jur şi e gheaţă. 
E frigul din stropii de ploaie. 
Departe sunt astăzi de viaţă 
Şi cerul în mine se-ndoiae 

Mi-e lumea nespus de străină, 
Asemeni sicriului-mi este, 
Căci moartea se simte regina 
În scurta şi trista poveste. 

Aşteaptă-mă bulgar de ceară! 
Topine-vom odat’ amândoi 
Şi îngerii plânge-vor iară, 
Că-n lume nu-s oameni că noi.

nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere

iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre

atât de dramatică

nu mai are nevoie de explicații

.

singurele lucruri comune care ne țin împreună

într-o stare paradoxală de dezordine browniană

și reordonare

sunt visele

.

prima lege a termodinamicii

ne spune că energia vieții nu poate fi creată

nici distrusă

a doua

că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere

iar a treia

că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong

cu viața

fără să încalci cel puțin una din primele două

.

visul

în schimb

nu are nicio regulă

nu se supune nici măcar regulii de trei simplă

(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)

se sustrage oricărei logici

timpului

unde totul

fără nicio excepție

este posibil

chiar și imposibilul….

Hrănesc cu nepăsare
scurgeri de vreme
din jugulara timpului,
mă rog
Omului de Neanderthal,
valsuri nocturne
ameţesc viitorul
cu nemurirea,
ascult tic-tacul
ce pompează viaţă
în venele de fibră,
departe de mine,
mintea nechează
limbi neînţelese.

Doar poemele
cuvintelor ritmate,
pătrunse de friguri,
bântuite de himere,
văduvite citirii
aspiră la nemurire
în cartea de ceară
a doamnei Tussauds.
Ele, poemele,
mucegai al cuvintelor,
ascultă zbaterea
versurilor nenăscute.

Capu’ sus, mai sunt multe de dus,

Drumul vieții nu-i apus.

Chiar de-i greu și  ești obosit,

Luptă-ntruna, căci nu e sfârșit.

Capu’ sus, norii negri se duc,

După ploaie e soare-n amurg.

Fiecare pas mic e un dar,

Și din luptă răsare un har.

Capu’ sus, ai putere în tine,

Tot ce-i greu se va duce cu bine.

Nu te teme, căci mâine-i un vis,

Ce te-așteaptă mai sus, spre un pisc.

Capu’ sus, calea-i lungă, dar dreaptă,

Chiar și stelele cad și se-așteaptă.

Tu ridică-te, crede și-ai să vezi,

Că din umbre răsar iar livezi.

Tratat greșit; tratat cu ură? poate...

Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.

Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,

Ce mă reținea de fapt să nu atac?

Nimicul din umbră atent mă urmărea,

Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,

Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...

Și pentru ce? să nu mă țină minte?

Am abandonat și acea amintire,

Și-am încercat să schimb ceva la mine:

O privire caldă și-un zâmbet în primire...

În zadar, nimeni nu dorea să știe.

Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,

M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,

Așa că am luat o nouă hârtie...

Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.

Pentru acea ,,executare slabă",

Am aruncat și cea mai nouă pensulă.

Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,

Deși sânge mult cădea acum pe gresie...

,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"

Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?

Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,

Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.

,,Este la fel, nimic de apreciat",

Atunci, între crăpături ochi am adăugat,

Și i-am atașat cu multă atenție...

Să se poată crea o reciprocă percepție.

,,Prea multe elemente într-un cadru închis",

Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,

Și-am întins pe sul piese și piese...

Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.

Am adus creația în fața unui muzeu,

Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.

Apoi, am urmărit să obțin o reacție,

Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...

În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,

Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.

Un sculptor orb, de-al propriei ființe,

Ridicându-și ziduri, căi de căințe.

Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,

O pânză subțire, ce timpul o cască?

În bezna minții, lumina se stinge,

Și conștiința, un fir fragil, se frânge.

Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,

O șoaptă din haos, un far interzis.

Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,

Conștiința renaște, ca zori de senin.

Dar bezna revine, o mlaștină vie,

Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.

Și omul pendulează, rătăcind între stări,

Între creație falsă și-al conștiinței har.

Așadar, natura noastră-i un dans nebun,

Între umbre ce mint și lumina ce spun.

Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,

E destinul meu? Sau doar un ceresc?              

În bolți străpung raze de lumină

Ce surzesc orice chip de prefăcută,

Iar gemete de fier forjat răsună,

Ca un tunet, printre infinit de risipă.

În mreje de tăceri se țes ispite,

Iar umbrele dansează neclintite,

Sub pasul greu al vremii risipite,

Pe un altar de visuri amuțite.

-i de mult dusă-n culmi

Ce lasă gând de la om la nebuni,

Nu mai văd nici-un iz de zei,

Doar gând, praf peste toți.

Unde-s zeii să vadă tot chinul,

Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?

Sunt pierduți, dorm în amintiri,

Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.

Timpul rătăcește, ne lovește ușor,
Îți promite un viitor, dar adesea ne lasă în urmă,
Ne învăluie în umbre, cu privirea unui străin,
Și ne învață, fără cuvinte, cum să uităm, cum să fim.

Iubirea nu cere permisiune,
Dar adesea își cere prețul în tăcere,
Pășind pe drumuri ce ne par cunoscute,
Dar fiecare pas adâncește o rană pe care nu o vedem.

Și în fiecare întâlnire, în fiecare privire,
Găsim o fărâmă de noi, rătăcind printre amintiri,
Așteptând să fim salvați, așteptând să ne regăsim,
Dar de multe ori, tot ce rămâne e doar o umbră a ceea ce am fost.

De am să mor, te rog, să-mi stai la căpătâi,

Să-mi veghezi tăcut mormântul, când se lasă seara,

Căci știi bine, mie-mi e frică de întuneric,

Și noaptea-i rece fără tine, fără alinarea ta.

Imaginea mea, palidă, stinsă-n umbră se îneacă,

Și-n amintiri se pierde, ca un vis uitat în noapte.

Dar tu, rămâi aproape, să-mi aduci un "totul va fi bine",

Căci am nevoie de cuvinte, precum de aer, precum de apă.

În tăcerea dintre stele, să-mi şoptești că sunt în pace,

Că voi găsi odihna blândă, în brațele-ți de lumină.

Și chiar dacă-s umbrele adânci, iar frica mea te strânge,

Tu să-mi fii farul de speranță, în liniștea divină.

Răsună liniștea catastrofal
Din pereții de metal,
În timp ce din monocristal
Se reflectă digital,
Direct pe-al meu moral.

Profeții din repertorial,
Iar în drumul ascensional,
Mă despart diapetal,
În multe egouri poziționate zenital,
În jurul aceluiași pocal.

Un semnal răsună, spiritual,
Înțeleg că avem același ideal,
De a răspândi pacea monumental,
Vărsând sângele nevinovăției din pocal,
Peste tot acest tărâm infernal.

În plin miez de noapte cu forțe lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picături amare, din ceasurile trecute
Încercând să așeze în suflet zenital regretul.

Execrabil încercând din răsputeri cu patos,
În adâncul sufletului meu tumultos,
Reies desfigurații de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picăturile amare.

Conștiința îmi dictează note pe portative
Ce mă poartă tridimensional în porți ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fără să-l critice.

Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii mă pierzi, cu fibrilație negativă,
Fără a mai ști unde-mi este judecată relativă
Ce trage stoic linie peste cadavre în taină

Dar memoria neelucidat, îmi provoacă dependență
Și muribund străbat colinile de lumină,
Poate exprimându-mi limbajul vremea o să devină,
Picăturile amare după care mintea mea suspină.