Gust din venin
Ce-ar fi dacă ne-am mai întâlni iar,
Fără să ne fii știut,
Mai da din nou pradă disperării,
Cum demult ai făcut?
Ce-ar fii dacă ne-am mai iubi iar,
Fără să ne fii priceput,
Mi-ai face din nou inima bucăți,
Cum doar tu ai putut?
Mâinile doresc pielea ta
Picioarele doresc drumul tău,
Mintea își dorește să te visez
Iar sufletul să te iubesc.
Категория: Мысли
Все стихи автора: Florin Dumitriu
Дата публикации: 31 августа 2023
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 703
Стихи из этой категории
Multumesc!
Am scris și scriu aceste poezii inspirată fiind de niște momente, întâmplări care mi-au marcat existența.
Am încercat și încerc să redau în versuri amintirile, emoțiile, gândurile și visele mele intr-un mod cât mai real deși poezia e pură fantezie uneori... însă se pot distinge clipele reale care au dus la crearea fiecărui vers...
Prin aceste poezii nu-mi doresc decât să vă împărtășesc o parte din mine, să vă atingă sufletul așa cum mie mi-l ating de câte ori așez stiloul pe hârtie...
Domnul este Pastorul meu
Domnul este Pastorul meu
Domnul este dreapta cea biruitoare si scutul meu
De ce sa-mi fie frica de locuinta mortilor?
Cand de-a dreapta mea este Dumnezeul Dumnezeiilor?
El paste in pasuni verzi
Si ma duce la raurile odihnei sufletesti
Domnul este Pastorul meu
De ce sa ma tem,cand il pe Dumnezeul meu?
Toiagul si nuiaua Sa ma mangaie
Gandurile rele mintea nu-mi tulbure
Domnul este Puterea mea
Cu toata fiinta eu Il voi lauda
Fericirea si indurarea ma vor ghida
Spre templul Domnului,spre casa Ta!
Domnul este Pastorul meu
Nu duc lipsa de nimic,nu-mi este greu
M-a luat pe a-Lui aripa
Cu grija sa ma poarte in isipta...
1 Decembrie
ca să-ți iubești patria
trebuie mai întâi să ai o patrie
nu e de ajuns să te-njuri în aceeași limbă
cu alte milioane de oameni
într-un anumit loc
o poți face la fel de bine oriunde
în toate limbile Pământului
nu-i de ajuns să trăieși într-un loc binecuvântat de Dumnezeu
Grădina Maicii Domnului
de exemplu
Pământul e plin de asemenea locuri
nu e de ajuns să mori pentru ogorul din spatele casei
amăgindu-te că de acolo
din fundul curții
începe patria
cât vezi cu ochii e doar pământ
oameni care vorbesc în toate limbile
ca în Babilon
po***cenzure***ții
nu e de ajuns să crezi că aparții unui neam
fiindcă te-mbraci într-un anumit fel
că te-nfrupți cu sarmale și slănină de porc
sau că mergi în fiecare duminică la biserică
nici vorbă
trebuie mai întâi să fii demn
smerit
să-ți aparții deopotrivă ție și celorlalți
de ce m-aș bucura azi
în acest început polar de decembrie
să-mi cinstesc „eroii”
niște nefericiți sacrificați pe câmpurile de luptă
când împotriva nemților
când împotriva rușilor
înrușinați din ambele părți
și neîngropați în morminte
morți ca proștii
halal eroi
să-mi cinstesc urmașii
îndușmăniți într-atât între ei
încât a fost nevoie de un rege neamț
mason
dintr-o rasă de criminali și idioți stacojii
cum spunea Nice
Habsburgii și Hohenzollernii
apoi de un cismar
și din nou de un neamț
descălecat din fostele Wafen SS
care ne vorbește despre democarație
mai bine nu
prefer să rămân un om fără patrie
fără tembelii și vânzătorii de neam
# rezist
în aceiași fundătură urât mirositoare
a istoriei
încă o sută de ani....
Dreapta
Simt obsesiv în Tot prigoana dreptei perpendiculare
ca un ingredient al formei, al unui interval conjunct,
în care numai cercul preferă curba neascultătoare
și nu acceptă, ca fatalitate, dictatura unui punct
Doamne, câtă mizerie există și-n geometrie
(așa cum e și-n viață sau, extinzând, în toate cele!)
când două drepte se exhibă pe-o coală de hârtie
își zic, exthausiv, ca sunt doar paralele
În fapt, au luat de la femei cochetăria,
nevoia lor de-a fi-n atenție, indiferent de cost
de-a strecura în forme ura și dizarmonia,
și spre-a le-arăta, orgolioase, …lipsa lor de rost
nimic mai neadevărat, e doar o simplă aroganță
pe care dreapta și-o asumă-ntotdeauna,
prin două puncte aflate la distanță,
nu poate trece decât o dreaptă amărâtă, numai una
mai mult prin punctul fix și nalt, precum o schelă,
în orice parte ar fi plasat acum
nu poți trasa, oricât ai vrea, decât o paralelă
la acea dreaptă, și să-ți vezi de drum…
Multumesc!
Am scris și scriu aceste poezii inspirată fiind de niște momente, întâmplări care mi-au marcat existența.
Am încercat și încerc să redau în versuri amintirile, emoțiile, gândurile și visele mele intr-un mod cât mai real deși poezia e pură fantezie uneori... însă se pot distinge clipele reale care au dus la crearea fiecărui vers...
Prin aceste poezii nu-mi doresc decât să vă împărtășesc o parte din mine, să vă atingă sufletul așa cum mie mi-l ating de câte ori așez stiloul pe hârtie...
Domnul este Pastorul meu
Domnul este Pastorul meu
Domnul este dreapta cea biruitoare si scutul meu
De ce sa-mi fie frica de locuinta mortilor?
Cand de-a dreapta mea este Dumnezeul Dumnezeiilor?
El paste in pasuni verzi
Si ma duce la raurile odihnei sufletesti
Domnul este Pastorul meu
De ce sa ma tem,cand il pe Dumnezeul meu?
Toiagul si nuiaua Sa ma mangaie
Gandurile rele mintea nu-mi tulbure
Domnul este Puterea mea
Cu toata fiinta eu Il voi lauda
Fericirea si indurarea ma vor ghida
Spre templul Domnului,spre casa Ta!
Domnul este Pastorul meu
Nu duc lipsa de nimic,nu-mi este greu
M-a luat pe a-Lui aripa
Cu grija sa ma poarte in isipta...
1 Decembrie
ca să-ți iubești patria
trebuie mai întâi să ai o patrie
nu e de ajuns să te-njuri în aceeași limbă
cu alte milioane de oameni
într-un anumit loc
o poți face la fel de bine oriunde
în toate limbile Pământului
nu-i de ajuns să trăieși într-un loc binecuvântat de Dumnezeu
Grădina Maicii Domnului
de exemplu
Pământul e plin de asemenea locuri
nu e de ajuns să mori pentru ogorul din spatele casei
amăgindu-te că de acolo
din fundul curții
începe patria
cât vezi cu ochii e doar pământ
oameni care vorbesc în toate limbile
ca în Babilon
po***cenzure***ții
nu e de ajuns să crezi că aparții unui neam
fiindcă te-mbraci într-un anumit fel
că te-nfrupți cu sarmale și slănină de porc
sau că mergi în fiecare duminică la biserică
nici vorbă
trebuie mai întâi să fii demn
smerit
să-ți aparții deopotrivă ție și celorlalți
de ce m-aș bucura azi
în acest început polar de decembrie
să-mi cinstesc „eroii”
niște nefericiți sacrificați pe câmpurile de luptă
când împotriva nemților
când împotriva rușilor
înrușinați din ambele părți
și neîngropați în morminte
morți ca proștii
halal eroi
să-mi cinstesc urmașii
îndușmăniți într-atât între ei
încât a fost nevoie de un rege neamț
mason
dintr-o rasă de criminali și idioți stacojii
cum spunea Nice
Habsburgii și Hohenzollernii
apoi de un cismar
și din nou de un neamț
descălecat din fostele Wafen SS
care ne vorbește despre democarație
mai bine nu
prefer să rămân un om fără patrie
fără tembelii și vânzătorii de neam
# rezist
în aceiași fundătură urât mirositoare
a istoriei
încă o sută de ani....
Dreapta
Simt obsesiv în Tot prigoana dreptei perpendiculare
ca un ingredient al formei, al unui interval conjunct,
în care numai cercul preferă curba neascultătoare
și nu acceptă, ca fatalitate, dictatura unui punct
Doamne, câtă mizerie există și-n geometrie
(așa cum e și-n viață sau, extinzând, în toate cele!)
când două drepte se exhibă pe-o coală de hârtie
își zic, exthausiv, ca sunt doar paralele
În fapt, au luat de la femei cochetăria,
nevoia lor de-a fi-n atenție, indiferent de cost
de-a strecura în forme ura și dizarmonia,
și spre-a le-arăta, orgolioase, …lipsa lor de rost
nimic mai neadevărat, e doar o simplă aroganță
pe care dreapta și-o asumă-ntotdeauna,
prin două puncte aflate la distanță,
nu poate trece decât o dreaptă amărâtă, numai una
mai mult prin punctul fix și nalt, precum o schelă,
în orice parte ar fi plasat acum
nu poți trasa, oricât ai vrea, decât o paralelă
la acea dreaptă, și să-ți vezi de drum…
Другие стихотворения автора
Agonia
Am căutat alinare în umbrele nopții,
Făcând pacturi cu dorințele necontrolate,
Acum îmi simt sufletul căzut, măcinat,
Răsucindu-se în viciile ce nu mă lasă să respir.
Mi-e dor de acele zile când iubirea era pura,
Când inima batea cu ritm de bucurie,
Dar acum e un ecou rece,
Iar pasiunea s-a transformat în amintire amară.
Fug de la adevăr și mă ascund în fantezii,
Căutând sensuri care nu mai există,
Iar în oglinda ruptă, mă văd pierdut,
Devenind o umbră a omului ce am fost.
Poate că într-o altă viață voi înțelege,
Că nu există drumuri fără greșeli,
Dar până atunci, îmi zic adesea:
„O să găsesc răspunsul când timpul mă va schimba.”
Mai ține Domne clipa-n loc
Mai ține, Doamne, sfârșitul, nu-l lăsa să cadă,
Că inima-mi arde și încă n-a spus tot.
Mai dă-mi o zi, o noapte — o stradă,
S-o fac a mea, sub cerul tău rotund și socotit de foc.
Am în sânge dorință, și-n palme promisiuni,
Nu cer veșnicie, doar puțin din infinit
Să-i simt sufletul fremătând, între rugă și dorinți,
Să-i spun că o iubesc… nu-n vis, nu-n gând, la răsărit.
Mai am să-i spun că e frumoasă
Într-un fel pe care stelele l-ar invidia.
Mai am să-i dau și ultima mea dorință
Să nu mai fie lume fără ea.
Și-apoi, dacă vrei, sfârșește, sfărâmă tot pământul,
Dar nu-mi răpi secunda în care am fost al ei.
Mai lasă-mi dragostea să-i ardă începutul,
Căci mor cu ea în gând… și-n gândul ei sunt zeu.
Freamătul Inimii
Te-am căutat prin zile gri,
Un vis pierdut, o cale-nchisă,
Cu fiecare pas, cad între două lumi,
Iar sufletul meu, spre tine se înclină.
Nu-mi frânge inima, nu-mi frânge dorul,
Deși distanța arde tot ce-am fost,
Te văd în stele, te simt în vânt,
Dar tu ești o iluzie, un foc al unui vis.
Simt cum îngheață dorințele-n mine,
Cum tăcerea ta, mă sfâșie într-o clipă,
Dar totuși sper, în noaptea asta rece,
Ca inima mea din nou să-mi ardă.
Negustor de speranță
Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.
Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.
Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.
Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.
Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.
Pe tejghea mai am un singur borcan mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.
Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.
Îi dau borcanul.
Și rămân, din nou, cu nimic.
Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.
Eu rămân.
În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.
Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.
Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.
Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.
Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.
Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.
Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.
Mă gândesc să plec.
Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?
Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.
Poate că nu trebuie să plec.
Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.
Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.
Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.
Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.
Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.
Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:
Nu mai vând nimic.
Acum, învăț să păstrez.
Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.
Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.
Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.
Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet.
Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.
Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.
Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă și atât de firavă.
O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.
Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.
Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.
Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.
Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.
Agonia
Am căutat alinare în umbrele nopții,
Făcând pacturi cu dorințele necontrolate,
Acum îmi simt sufletul căzut, măcinat,
Răsucindu-se în viciile ce nu mă lasă să respir.
Mi-e dor de acele zile când iubirea era pura,
Când inima batea cu ritm de bucurie,
Dar acum e un ecou rece,
Iar pasiunea s-a transformat în amintire amară.
Fug de la adevăr și mă ascund în fantezii,
Căutând sensuri care nu mai există,
Iar în oglinda ruptă, mă văd pierdut,
Devenind o umbră a omului ce am fost.
Poate că într-o altă viață voi înțelege,
Că nu există drumuri fără greșeli,
Dar până atunci, îmi zic adesea:
„O să găsesc răspunsul când timpul mă va schimba.”
Mai ține Domne clipa-n loc
Mai ține, Doamne, sfârșitul, nu-l lăsa să cadă,
Că inima-mi arde și încă n-a spus tot.
Mai dă-mi o zi, o noapte — o stradă,
S-o fac a mea, sub cerul tău rotund și socotit de foc.
Am în sânge dorință, și-n palme promisiuni,
Nu cer veșnicie, doar puțin din infinit
Să-i simt sufletul fremătând, între rugă și dorinți,
Să-i spun că o iubesc… nu-n vis, nu-n gând, la răsărit.
Mai am să-i spun că e frumoasă
Într-un fel pe care stelele l-ar invidia.
Mai am să-i dau și ultima mea dorință
Să nu mai fie lume fără ea.
Și-apoi, dacă vrei, sfârșește, sfărâmă tot pământul,
Dar nu-mi răpi secunda în care am fost al ei.
Mai lasă-mi dragostea să-i ardă începutul,
Căci mor cu ea în gând… și-n gândul ei sunt zeu.
Freamătul Inimii
Te-am căutat prin zile gri,
Un vis pierdut, o cale-nchisă,
Cu fiecare pas, cad între două lumi,
Iar sufletul meu, spre tine se înclină.
Nu-mi frânge inima, nu-mi frânge dorul,
Deși distanța arde tot ce-am fost,
Te văd în stele, te simt în vânt,
Dar tu ești o iluzie, un foc al unui vis.
Simt cum îngheață dorințele-n mine,
Cum tăcerea ta, mă sfâșie într-o clipă,
Dar totuși sper, în noaptea asta rece,
Ca inima mea din nou să-mi ardă.
Negustor de speranță
Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.
Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.
Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.
Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.
Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.
Pe tejghea mai am un singur borcan mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.
Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.
Îi dau borcanul.
Și rămân, din nou, cu nimic.
Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.
Eu rămân.
În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.
Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.
Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.
Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.
Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.
Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.
Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.
Mă gândesc să plec.
Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?
Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.
Poate că nu trebuie să plec.
Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.
Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.
Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.
Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.
Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.
Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:
Nu mai vând nimic.
Acum, învăț să păstrez.
Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.
Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.
Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.
Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet.
Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.
Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.
Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă și atât de firavă.
O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.
Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.
Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.
Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.
Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.