Acoperiri

nu cred c-aș mai putea trăi altă viață

pe lângă aceasta

mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta

de exemplu

m-aș rătăci aproape sigur prin tine

aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău

m-aș pierde printre aisbergurile  inimii

nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului

de teama  stihiilor carnivore ale minții

a monștrilor adormiți

nu știi niciodată ce entități  în stare vegetativă poți  trezi

lupii hămesiți  ai dragostei de pildă

meduzele otrăvitoare ale urii

bancurile  terifiante de piranha

ucigașii speranței

în viața mea nu mai există asemenea pericole

iminente

încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării

resuscitându-mi amintirile încremenite în timp

mângâindu-mi  creaturile inconștientului

afectate iremediabil de Alzheimer

nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață

ce-i drept

iar alte conexiuni din afară

cu alte vieți

par imposibile

devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…

donne-moi un papier et un stylo

et je changerai le monde.

laisse-moi écrire

enfin le poème.

donne-moi la permission, brave homme !

pour vous surprendre avec mes poèmes !

et si je te donne le poème à lire,

lire jusqu'au bout.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 19.10.2024

de obicei, trăiesc fără ochii pe ceas

mă mulțumesc să privesc din când în când Soarele

am împărțit cerul în două

încercând să despart diminețile de amezi și de nopți

de constelații

să-mi fac o idee despre timp

în rest n-am nicio legătură cu acesta

el își vede de drumul său fără întoarcere

eu de al meu

cu suișuri și coborâșuri

sunt prea ocupat să-mi aliniez inima după Steaua Polară

sau după ceasul astronomic de la Strasbourg

mi-e greu să mă alinniez și cu mine însumi uneori

cu piramida lui Keops și Eversetul

care-și bat joc în neclintirea lor milenară

de timp

de ce mi-ar păsa mie

oglinda așezată între mine și lume

e spartă demult

atunci am abolit pentru totdeauna dictatura odioasă a ochiului

îmbrățișând democrația inimii

care mă ajută să-mi simt viața

nu s-o măsor

să-mi păstrez nealterat curajul de a trăi

până la capăt

ca un fluture care își trăiește fericit viața

într-o singură zi…

Unei eleve - la ora de chimie

Ieșind la tablă să arate,

Elementul chimic din desen,

Într-un leșin căzu pe spate,

Uitase cred... de oxigen.

Lui Vali Vijelie - manelistul

Când la microfon amfitrionul,

Rosti, acum să vină Vijelie...

Cuprins subit de isterie,

Am tras rapid oblonul.

Lui Florin Salam - manelistul

Am avut Salam la nuntă,

Și-am fost tare entuziasmat,

Că mesenii joacă, cântă...

Și altceva n-au consumat.

Unui bețiv

Mare supărare are frate,

Și asta îl doare și intrigă,

Că nu știe cum se poate,

De bea mai mult decât câștigă.

Unui paznic hoț

Că se știe cleptoman,

Nu se teme de dușman,

Nici de hoții de alt fel,

Ci, îi frică chiar de el.

Lui Florin Piersic - doi copii cu trei soţii

Ți-ai pus sămânța în trei glastre,

Și te-ai rugat smerit la astre,

Dar piersici au ieșit doar doi,

Şi niciunul nu-i de soi...

Lui Florin Piersic junior

Ai fost puiet de piersic bun,

Dar turnând la rădăcină,

Doar alcool și cu tutun,

Ai crescut doar în tulpină.

Unei familii neghioabe

După chin și viață amară,

Ei au hotărât aseară,

Să cumpere un Smart TeVe,

Să le explice filmele.

Tratament pentru soț

Văzând că e ursuz, posac,

A căutat să-i afle leac,

Și, i-a spus un neam de-al lui,

Să-l ducă la Gura Humorului.

Unui prea şcolit

Ai reuşit să mă convingi
De ce strângi diplome în vraf,
Căci la concursuri nu învingi:
Doar faci colecţie de praf.

Unui scriitor

A scris o carte de poeme,

Cu gând să fie publicată,

Dar a întâmpinat probleme,

Că la Erată a fost pusă toată.

Legătură conjugală

De câte ori al meu amic,

Vorbește mai acid, ironic,

Despre soția Margareta,

Îl frige aprig verigheta.

Unui bețiv - la țară

Mâncând struguri, văzu vaca,

Într-o zi ca-n alte șapte,

Și-atunci badea schimbă placa,

Și începu să beie lapte.

n-am niciun chef să mă întorc acasă

nici nu mai știu dacă este casa mea

de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele

sufletului

vin tot mai rar

nu m-am risipit niciodată în atâta albastru

de cer

printre atâtea păsări nocturne

și pereți translucizi

penetrați doar de liniște

într-atât încât să mă pierd de mine însumi

s-a întâmplat acum

mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta

uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla

dacă s-ar prăbuși Soarele

luna

stelele

peste noi

nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa

a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele

într-un suflet de om

în mintea acestuia

de care stă agățat tot Universul

dar a fost prea târziu

nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii

în locul meu aparea o iederă

înverzând un zid igrasios al disperării

cineva dinăuntru îmi striga

„ sparge oglinda

poate mai găsești ceva printre cioburi!”

Ochii, ferestre ce nu știu să mintă,

În ei, adevărul se ascunde și se simte.

Poți ascunde cuvinte, poți pune zâmbet fals,

Dar ochii trădează orice suflet ars.

În priviri se văd doruri și răni ce nu dor,

Cuvinte nespuse ce strigă în cor.

Poți să-ți ascunzi lacrima sub masca de fier,

Dar ochii nu mint, ei vorbesc fără cer.

În ei, se citesc povești nespuse,

Iubiri trecute și inimi distruse.

Poți râde, dar ochii spun alt adevăr,

Un suflet ce plânge sub zâmbet stingher.

Când privirile se-ntâlnesc fără cuvinte,

Acolo se vede tot ce sufletul simte.

Fără mască, fără teamă, fără vreun cuvânt,

Ochii spun povestea, curat și profund.

Adevărul, de-l cauți, nu-l găsești în glas,

Ci în ochii ce tac, dar spun totul de îndată.

Căci inimile pot să mintă, vorbele să-nșele,

Dar ochii... ochii nu mint niciodată.

MCG

 Dinafară toate casele par la fel,

aceleași ferestre cu vedere spre stradă,

aceleași uși mohorâte din lemn,

aceleași culori pe fațade și ziduri,

abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,

casa ta, de exemplu, avea suflet,

luase o mare parte din sufletul tău

și-l împrăștiase în lucruri,

până atunci nu observasem că primăvara

înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,

salcâmii,

că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale

prima oară auzisem acolo cântecul mierlei

al cucului,

arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,

atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,

parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,

nu-ți mai venea să pleci,

nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,

întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,

cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,

incapabil să se dăruie,

răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor

și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,

privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,

ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...

navighez pe același fluviu învolburat al timpului

în bărcuța mea denumită viață

valurile mă poartă în toate părțile

se prăbușesc peste mine

abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă

albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile

pe care nu le vor urma niciodată

imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele

Maria

îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri

îl sufocă

nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului

cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp

nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria

la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale

vom procrea dint-un instinct ancestral

într-o lume sinistră a lui Poisedon

fără țărmuri

era glciară a început

peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși

și ne vor reda pietrei

azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea

vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată

imaginează-ți că te-ai privi în oglindă

și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop

ca un peisaj selenar

sau că ți-ai asculta inima la stetoscop

 bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini

în templul sufletului tău

nu că nu te-ai privi și asculta singură

dar ar fi altceva

mi-ai putea spune că în acele momente

te simți ca o navă spațială care învinge gravitația

că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea

sau ale pașilor mei

călcându-ți pe inimă

asurzindu-te…

o lumânare aprinsă

seamănă cu o femeie îndrăgostită

degetele olarului decupează cruci în argila nearsă

să facă drum luminii către inimi

pâlpâirea flăcării dinăuntru    

trezește la viață spiritele adormite

apropie sufletele înghețate  de frigul năzuros al zilelor

și al nopților

configurează personaje împinse la limită

ca în Galeriile Saatchi Art

ceara gălbuie se scurge pe-alături

și se-ntărește în forme bizare în oala de lut

doar flacăra tremură docil și ireal umbrele

tavanele

pereții

fără să-i pese de gerul de-afară

care adună toate florile de gheață ale iernii

în ferestre

de curgerea abstractă a timpului

în urma căruia aud din nou ropotul copitelor inorogului

încălecat de aceeași femeie îmbrăcată sumar

într-o rochie roșie

călare

la fel cum se întâmplase și mai înainte

tot în Decembrie

când rămăsesem însingurat înăuntru-mi

spânzurat de inimă

în propria-mi deznădejde

chiar acolo

dedesuptul candelei

în care abia mai licărea un strop de lumină

ca o speranță…

nu știu ce mă enervează mai mult

fake news-urile pe care liberalii

și „salvatoriii” României

mi  le bagă pe gât

de  la tejgheaua cu ștevie a opoziției

sau correct news-urile marilor zilei

încărcate de culpabilitate și obsesii compulsive

de la prânzul cu bucate alese al Puterii

habar n-am

cert e că mă enervează bucătăria moleculară

a neamțului

răspopit

pe cârca și sângele inepuizabil al poporului

în fapt

o banală „spumă” de castraveciori murați

în oțet

introdusă într-un tub „spray”

care devine pufoasă

datorită presiunii care o împinge în afară

cel mai mult timp petreci în trecut

deșirând viața ca pe un pulover vechi

lăsat în uitare

mâine îl vei împleti la loc cu nasturi din cochilie de melc

și anchior

să fie cool

vei mai adăuga și ziua de azi de pe alt ghem

cu ață de altă culoare

îți vei face un ceai chinezezc

și vei fuma o țigară

cât timpul se încolăcește în jurul tău

ca un șarpe

îți amintești ultimul sărut

primit într-o dimineață geroasă de februarie

prima noapte de dragoste

alte lucruri din vitrina ta cu trofee mărunte

pe care nu știi niciodată unde să le pui

și  în ce ordine

noroc că de-o  vreme nu se mai întâmplă nimic

n-a mai rămas loc să adaugi și altele

tristeții i-ai făcut loc în sertarele înțepenite

ale sufletului

celebra formulă a lui Eistein devine pe zi ce trece

tot mai inaplicabilă

în viața ta n-a mai supraviețuit decât o mișcare inerțială

de respingere

starea aceea în care te simți dezbrăcată de spațiu și timp

liberă…