Arthur-regele uitat

Lasă lumea să ardă 

De dorul focului meu,

Iar tu cu îmbrățișarea blândă,

Să-l stingi mereu...

Dar dorul meu renaște, 

Ca flacăra purtată-n vânt,

Când te știu undeva departe,

Într-un alt cuvânt.

Prin ochi străini te caut

Și-n șoapte naște dorul

Unde sunt eu acum?

Dacă-n inima ta, sunt străin...

Mai am al tău zâmbet,

Undeva... pierdut în timp,

Dar aproape, ca lumina,

Pe care o simt.

Mereu mă întreb, de ce păsările aleg să stea în același loc dacă pot zbura oriunde pe acest pământ.

După, îmi întreb si inima aceeași întrebare....

Dacă iubirea noastră de dor nebun

Ar fi sortită a se da spre sfârșit,

Aș sfida cerul, aș rupe pământul,

Doar ca să te găsesc dincolo, la infinit.

Iar de moartea va încerca să ne stingă,

Noi vom învăța să ardem veșnic,

O icoană de iubire va cuprinde-n mângâiere lină,

Ca un sfeșnic aprins în întuneric.

Când iubirea-i adevărată,

Nu cere permisiune să ardă,

Mistuie sufletul, îmbrățișează abisul,

Mai puternică decât timpul

Făurită din ochi de demiurg

Din ale dorințelor meschine,

Mi te-a adus Dumnezeu pe pământ,

Ca să te iubesc doar pe tine.

Cu a ta strălucire, unică pe pământ,

O scânteie îți sare din a ta privire,

Lăsându-mă să te caut muribund

Alunecând nebun printre stele...

Dragostea noastră, un râu învolburat,

Ce sălbatic curge pe căi necunoscute

Ce-mi dai inimii doar alint,

Iar sufletului, dorințe învrăjbite.

Mă mai străbate prin suflet un jint,

Inlățuindu-mă de speranțe pierdute,

Oare tu, dragoste, la mine n-ai găsit?

Sau mai lăsat să sufăr și pentru tine....

Toate stelele vor cădea într-o zi,

Într-un dans lent, aproape divin,

Vor plânge, vor regreta, vor muri,

Dar atunci, pentru noi, ce va veni?

Vor muri în tăcere, ca dorința purtată-n vânt

Fără ecou, fără nume, fără noroc,

Regretând că au ars pentru ochii unui muritor,

Care le-a privit și-a crezut că-i nemuritor.

Vor plânge-n culori reci și albastre,

Lumina ce a trebuit, dar n-a fost sa fie,

Sub privirea unui cer obosit de veșnicie

Iar tăcerea îi va fi singura rugăciune.

Din dorința haosului și lacrima universului,

Se va renaște-n timp un nou echilibru,

Cu sori mai triști, dar mai înțelepți,

Dar timpul, obosit, își va opri pasul.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

stai cu mine-n adevăr:

Nu sunt viu… dar nici nu mor,

Sunt doar un refuz târziu de cer.

Nu mă mângâia cu raiul 

Nu-l mai pot crede curat.

Prea mult sânge-am pus în vise

Ca să-l văd nevinovat.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Nu mă ține... dă-mi drumul.

Sunt prea viu ca să mai sper

Și prea mort ca să văd drumul.

Dacă vrei să-mi fii aproape,

Fii în golul dintre gânduri,

Unde nu mai crește nimic

Și nici nu mai nasc cuvânturi.

Sunt feciori din vatra veche, meșteri mari în duh și-n rost,
Unul sapă-n piatră seacă, altul scrie ce a fost.
Slova udă-ncet hârtia, prinzând tainic jurământ,
Iar în stânca uriașă, dalta naște un descânt.
Văd troița roasă-n carii, la margine de hotar,
Spune-Arghezi: „Frate dragă, dăm și slovei aripi, har,
Să-nălțăm lumina nouă peste vămile de jar,
Arta trece prin ferestre, către-un vis fără hotar.”
Mândru-i Brâncuși ca o stâncă, greu se lasă pe răzor,
Anii apasă pe umeri, trupul tot i-e roditor.
Palma aspră ca țărâna îi șoptește-n asfințit:
„Veacul acesta de trudă, tare mult m-a dăltuit!”
Duhul lor se joacă vesel între daltă și ulcior,
Unde fierul mușcă tainic dintr-o piatră cu mult spor.
Condeiul scrie încet, dup-o sfântă chibzuială,
Viața naște iar, din umbre, noua sa rânduială.
Urcă liniștea pe scară-n stâlpul fără de sfârșit,
Fus subțire de lumină unde soarele-i oprit;
Lăsând în urmă tot restul, ce e vechi și obosit,
O rugă urcată-n ceruri dintr-un munte de granit.
Pietre și file de carte sub vremi trec și se albesc,
Dar la Masa cea din Târgu, scaunele-n veci vorbesc.
Slova urcă prin trecut, spre-un adânc de mari destine,
Pentru cinstea de gorjean și pentru ziua ce vine.
Rugăciunea le e punte, în adevăr de bazalt,
Iar unealta-i doar o cale spre un cer tot mai înalt.
Din inimă scot lumina, fulger nou peste cuvânt,
Iar azi slovele prind viață dintr-un vechi și sfânt pământ.
Fii de-aici, din vatra sacră, pe vecie-n acest loc,
Peste sate, peste munte, unde s-a aprins un foc.
De la Târgu la Hobița, urcă-n slava Domnului,
Doi artiști ce au dat lumii jarul vechi al Gorjului.

Paginile credinței se deschid,

Pășesc pe fecioare închise in sfinte lanțuri.

Doamnele nu mai ajuta,ele acum decid!

Prin placeri ce țin de cele înalturi.

Steaua nordului strălucește in zari,departe!

Un alt soare imi făcea subtil cu ochiul,

Puterea nu e condusă de forte fără carte,

In trecut descântec gen deochiul.

Banii sunt albaștri,si vin pe un vapor,

Refugiul este rece,o sa tin de cont amore,

In iubire nu poți sa fi mereu actor,

Viitorul surprinde al misterului savor.

Moartea se arată cu intenții bune,pure.

Si doar de al dragul sa croiasca.

Diavolul rămâne jos si cu sechele dure,

Se apropie mascarada ce nu o sa priască.

Dovezi de urbe strămoșescul pământ frământat
Războaie, pași grei pragul casei au petrificat
Ancestralul nume dat prin   botez,, botoșănean ,,
Gazdă a chemării: ,,vino acasă!,, an de an
Bat în corpul tău inimile amintirilor
Oraș natal cu sălașul  în corul astrelor
Te înalță citadini în loja cu laurii
0glindindu-te adesea, în arta lor ctitorii
Soarele în raze te  îmbracă de dimineață
Aura lui  trezește strada din nou la viață
Natura urbei mereu verde să îți fie
Istoria în pagini aurii să te înscrie.

Pe cîmpie la Mărăşti,
acolo românii zăreşti,
Pregătiţi cu arma în mînă,
nemţilor să se opună.

Şi într-o Joi de dimineaţă,
pe o vreme călduroasă,
Averescu a ordonat,
românii ies la atac.

La atac cînd au pornit,
baionete au pregătit,
În izmene şi desculţi,
la germani ei s-au opus.

Moldova ca să o ocupe
şi pe noi să ne subjuge,
Ostaşi mulţi au mai pierit
şi românii au biruit.

La Mărăşti lupte s-au dat
şi mult sînge s-a vărsat,
Corp la corp s-au înfruntat,
cu germanul cel dotat.

După lupte seculare,
am avut victorie mare,
Mulţi soldaţi aveau să moară,
pentru glie, pentru ţară.

Pentru cei ce viaţă au dat,
la Mărăşti s-a ridicat,
Un mausoleu din piatră,
de eroi să amintească.

Că în primul război mondial,
au murit pe acel altar,
Mulţi români adevăraţi,
pentru glie, pentru fraţi.