Mâna (parodie)

singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită

de noiembrie

este să-ți calci umbra  pe coadă

să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor

să-ți bagi picioarele în ea viață

în el serviciu 

unde trebuie să semnezi neapărat condica

să răspunzi la același stupid

How are you men

care te scoate din minți

s-asculți conversațiile despre vreme

despre politică

pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine

nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine

cum să dai afară un câine

întreabă  și șeful retoric

ridic din umeri

da

mă gândesc

nu-i  corect  să dai afară din casă un câine

pe o vreme ca asta

cu omul e altceva

fak you men

câinele însă e sfânt

e cel mai credincios prieten al omului

femeia pune întodeauna condiții

câinele te iubește necondiționat

latră

nici nu mai contează dacă are pureci

limbrici

dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie

cu seherezada

n-avem noi reacții la alte rahaturi

precum statul de drept

diaspora

apropierea planetei Nibiru

suntem penibili…

Nu incerca sa rîzi

Cînd fericire nu mai este

Nu incerca sa plîngi

Cind lacrima nu izvorăste

Nu încerca să schimbi ceva

Cînd ai schimbat totul in tine

Nu încerca să te convingi,

Că de mîine va fi mai bine

Nu încerca să dormi

Dacă nu poţi ca să visezi

Nu încerca să mori, să pleci

Caci din viata, e greu sa evadezi

Nu încerca să zbori

Căci oricum tu ai să cazi

Nu trăi cu ziua de ieri sau mîine

Traieşte-aşa cum poîţ cu ziua de azi

Nu incerca sa fii mai bun

Căci cum eşti aşa vei fi mereu

Pune-ţi masca şi zimbeşte

Şi n-arata la nimeni că ţii greu.

Din ce a fost în viitor

Îmi amintesc,

Bătrân că mor.

Cum va fi însă în trecut,

Idee n-am,

Abia-s născut.

singura certitudine este biletul tău

de pe noptiera

scriai că pleci să-ți cauți drumul

de-atunci torn incontinu apă la rădăcina gândului

așteptând să răsară un firicel de speranță

n-a avut niciun sens să pleci din viața mea

pe ușa din dos a iubirii

lăsându-mă să trăiesc fără inimă

fără memorie

într-un corp mort

s-au ofilit și magnoliile albe

în glastră

care trăiau ca și mine

din dragoste

n-a mai rămas în urmă decât ruinele amintirii

învăluite în valuri de  fum și flăcări mocnite

ca după un război fratricid

necâștigat de nimeni…

.

singura certitudine este biletul tău de adio

pe care ai lăsat să picure din întâmplare

o lacrimă…

Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,

Același cântec vechi, pe care-l știți deja:

Căci noi suntem străzile însingurate,

Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,

Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,

Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,

Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,

Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,

Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.

Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,

Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,

Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,

Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,

Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,

Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,

Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,

Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,

Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.

Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,

Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,

Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,

Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,

Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,

Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,

Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.

Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.

Autor: O.T. 

Îngenuncheat în fața unei porți,

La poalele fustei femeiești mă-nchin

Cu remușcarea și regretul unui criminal

Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,

Ci de timp.

Ridicând privirea în eterul dulce

O, ce sus se-înalță a ta ființa,

Un zid clădit învederat

Ca să mă poticnească-n drum;

Drumul, iarăși, nu de mine-ales

Ci de-a ta stăruință.

Șezând cu lacrimi și suspine,

Îngânând o rugăminte-n șoaptă

Ating pământul dindărătul zidului

Și-l frământ frenetic între degete.

Zidule, sfărâmicios mai ești,

Și nu te clintești din loc.

Mă lași zăcând la baza ta

Cu mâini grele, palme-ntinse

Cugetul strivit de poverile căinței

Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.

Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate

De carapacea ta masivă,

Lovind întruna ca nebunul

De te-ai mișca măcar un pic

Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.

Istovit, la pământ cad

Cu brațele deschise și picioarele, la fel,

Întinse.

Degete chircite, aspre de la atingerea ta

Tocite de mângâierea ta razantă,

Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!

Ispita tu mi-ai fost mereu

În lanul tău de grâu fremătând

M-ai ademenit ca să mă pierd

În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.

Ce să mai cred ?

Atunci când zac ca un defunct

Deasupra piedestalului glacial

Abia atunci te-ntinzi deasupra mea

Și mă-îmbrățișezi cu drag.

Zidul s-a sfărâmat, iar eu…

Eu suflu printre crăpături

În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum

Apasă, apasă tot mai mult

Au, ce durere pătrunzătoare

Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.

Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă

Să stai aplecată asupra mea

Și să știi ca ai pierdut

Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.

Rămâi, femeie bună, asupra-mi

Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,

Până mădularele mi se zbat

Și nu mai simt apăsarea ta.

Până ce convulsii mă răpun

Și simți tragicul meu suspin

Ce se-împleticește, dănțuind,

Printre ruinele tale.

Tu, ruină, acum când te simt așa aproape

Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.

În mintea mea există mai multă mișcare decât în afara ei

gândul sfidează logica

gravitația

nivelează spațiul și timpul

se deghizează în fel și chip pentru a trece dorința ascunsă

dincolo de vămile sufletului

creează visul eliberator

înăuntru visului

Elena nu mai e o enigmă

ne-am iubit de o mie de ori

într-o mie de constelații din Calea Lactee

fără rost

chiar dacă am dormit ca un prunc

toată noaptea am golit coșul cu dorințe neîmplinite

din catacombele minții

dându-le aripi

iar în zori m-am adunat din resturi în mine

ușor și zglobiu ca un fluture

verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”

doar mergând poți să zici că exiști

(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )

strivit între ele substantivul comun „lume”

(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),

dă sens substantivului  efemer viață

( definind doar jumătatea care există și merge!)

și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”

( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul  verbului „a fi”,  fără „a merge”!)

o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,

o floare ruptă,

un om la vârsta a treia, după un accident vascular,

încetul cu încetul devenim lucruri

ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,

care înseamnă speranță,

unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²

nu ne ajută prea mult,

fiindcă niciodată energia E a verbului a fi

nu poate fi egală cu masa  m a substantivului viață

de înmulțit cu viteza c²  a speranței, în vid,

unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…

pare destul de complicat s-o iei de la capăt

fără să știi dacă nu va fi tot cum a fost

nimeni nu poate să-ți răspundă

la această întrebare esențială

ca să fii pe deplin sigur

pentru că altfel

ar fi tragic

și nu văd cum ai mai putea începe încă o dată

fără să pui o virgulă

pare destul de complicat să-ți cauți înc-o dată

iubirea

să te întorci la aceeași femeie eșuată ca un Boeing 747

pe Calea Moșilor

(un fel de seherezada din O mie și una de nopți

în reprezentarea lui Picasso!)

perorând despre cum te-ai arunca tu de pe cel mai înalt vârf

al planetei Pământ

din dragoste

iar ea

ca toate femeile

să te creadă

ba chiar să și verse o lacrimă

pare la fel de complicat să pui între paranteze

această ecuație

în care moartea e singura necunoscută

altcineva trage dedesubt linia

noi fiind întotdeauna sub linie

un șir de numere iraționale

de adunat sau scăzut

după anumite reguli strict matematice

cum ar fi implicația logică⇒ sau operatorul pentru negație ¬

gândul de a te strâge în brațe

mă sperie    

ești atât de firavă încât te-aș putea strivi

între două degete

ca pe o cupă de șampanie

te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi

dacă s-ar întâmpla să ploaie acum

m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă

imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se

înăuntru unui strop de cleștar

șuvoiul de sânge

în cele mai aprinse culori ale rubinului

invadând cortexul

întregul mecanism al vieții trepidând

înaintea  ochiului

mă simt ca un căutător de diamante

în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată

în care s-au decantat din prima zi a Facerii

toate minunile Creației

într-una singură...

diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.

Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.

Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.

Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.

am scos toate ușile din balamalele sufletului
îmi este din ce în ce mai greu să deschid și să închid ușile
din viața aceasta a mea
cu multe camere
parcă prea multe
să răsucesc cheile în broaștele ruginite ale inimii
să verific dacă am închis toți robineții
ca nu cumva să inund vecinii de la parter
cu prea multă speranță
să sting lumina
să nu uit gazul aprins
lucruri din astea mărunte
neimportante
întotdeAuna uiți câte ceva
și de fiecare dată îți dai seama prea târziu
sau prea târziu
fiindcă s-ar putea să te calce între timp vreo mașină
să-ți cadă vreo cărămidă în cap
ți se pot întâmpla multe lucruri neplăcute pe drum…

e greu să-ți orânduiești viața după o logică a hazardului
ar trebui să te ascunzi într-o gaură de cârtiță
în cele mai întunecoase tuneluri
prin care nu mai calcă nici timpul
să te întorci la omul din Neanderthal
în peșteri
și nu-i deloc confortabil
ce-ți pasă ție de toate acestea
te văd cum dansezi cu îngerii în cer
în frumoasa Grădină a Edenului
unde hazardul n-are niciun cuvânt de spus
ți-ai făcut o rochie din petale de flori
și din aripi de fluturi
nici șarpele parcă nu mai are elocința de altădată
nu te mai îmbie cu bucata aceea
blestemată de măr
cum poți fi atât de fericită acolo
mă întreb
dacă ai da la o parte norii
și ai putea privi în această gaură de cârtiță
ai avea adevărata priveliște asupra omului…