Variabile
să-ți pui viața într-o ecuație
cu o necunoscută
înseamnă să admiți ceva ipotetic
denumit x
în care x-ul este o mulțime de valori necunoscute
de la 0 la infinit
din care alegi o valoare oarecare
și-ncerci să determini toate soluțiile posibile
până ajungi la o relație de egalitate
0=0
(care nu este o soluție!)
dacă înlocuiești x-ul cu altceva
cu Dumnezeu
notat cu a
după ce faci toate calculele necesare
și suficiente
descoperi că 0=a
aceeași relație inacceptabilă
fără 1 real ecuația nu are sens
și-atunci ori înlocuiești valoarea lui x
cu + infinit
ori cu + 100 ml de votcă…
Стихи из этой категории
stihuri diamantine //4
vântul
unduios nestatornic
atingând dojenind risipind
crengile-nflorite de măr-
îmbrăcând acoperind oblojind
bătătoritul pătrunzătorul
pământ
Ce însemn…?
Ce însemn eu pentru tine?
Un pansament....o consolare?
Trăiesc cu gândul că pe mine,
Ai pus un semn de întrebare...
Greșeala mea că vii și pleci când vrei,
Greșeala ta că te-ai obișnuit să iei,
Văd viața-n doi,tu doar femei,
Ușor se prăpădește tot ceea ce tu speri
Prăpastia zecilor de conotații
Nu vreau,nu pot, nu simt nimic,
Când separați,sau în relații...
Eu rup din mine câte un pic..
Deci cine sunt eu pentru tine?
Ce am fost,ce voi rămâne?
Nici separați nu ne-ar fi bine,
Iar împreună și mai greu
De te-aș fi strâns mai tare la piept,
Ai fi rămas ca să mai bem un ceai,
Cafeaua nu îți place,nici vinul și ce-i drept,
Ți-aș fi turnat mai mult doar ca să stai.
De te-aș fi sărutat mai lung,mai des,
Ai fi rămas să o mai fac o dată,
M-ai fi iubit fără de interes,
Și m-ai lipi bucată cu bucată.
De ți-aș fi demonstrat iubirea și ce simt,
Ai fi acum,aici cu mine,
Inevitabil mi-ar fi mai ușor să mint,
Cum că m-am resemnat,mi e bine fără tine.
Nu-i loc de întrebări sau de ganduri stupide,
Nici timp să mă întorc în timp nu am,
Știm amândoi,o ușă când se-nchide,
Nu poți intra pe horn sau pe un geam...
Cauză și efect
dimineața îmi place să alerg singur
uneori îmi iau și câinele
un suflet curat și candid
care nu se opune niciodată
o face din toată inima
cu dragoste
așa cum noi oamenii nu izbutim
nici măcar dimineața când alergăm
când trebuie să ajungem la serviciu
la supermarket
unde se dau fierăstraie Husqvarna
la ofertă
întotdeauna avem ceva cu ceilalți
care merg la biserică
cumpără
se plimbă
fac jogging
altceva
de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri
la aceleași ore
în același fel
ca niște roboți imbecilizați
programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit
dintr-o perspectivă empirică a mașinii
exprimată în serii scurte de biți
numai că mie nu-mi mai pasă
nu mai ascult părerile nimănui
Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației
căderii „în jos”
excluzând din această ecuație tocmai Pământul
la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul
despre care știm cu toții că nu există
să las Soarele să-mi încălzească sufletul
anima-animus
ceva abstract
necuantificabil
unii oameni de știință dau cifre
între 21 și o,o1 grame
e ca visul etern al omului de a zbura
din care s-a născut avionul
navele cosmice
care echivalează cu omorârea visului…
disensiuni/6
savoare și miros îmbietor
de panseluțe
picurate-n sos de
okonomiyaki.
÷
timp înghețat,
pisica-și unduiește coada
printre
little boy și fat man.
Angoasă
diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.
Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.
Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.
Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.
Другие стихотворения автора
Pastel
Încerc să surpind toamna pe șevalet
am multe acuarele, tempera și pensule
vopselele în ulei sunt rigide și se combină necontrolat
prin uscare
pentru o toamnă-femeie cu nazuri
acuarelele sunt mai potrivite
o surprind dis-de-dimineța zâmbind
la amiază amestecând norii
seara dezlegând vânturile reci dinspre răsărit
și am nevoie de o marjă de mișcare
pentru ca nuanțele de verde și cenușiu să se piardă subtil unele în altele
să se completeze
arțarii roșii să respire lângă mestecenii galbeni
nucii arămii să picure culoare peste paltiinii stacojii
pe șevaletul ei toamna stoarce culorile arse în cuptoarele verii
mereu aceleași
roşu, maro, portocaliu, galben, și ruginiu
și le așează aleatoriu pe funze
pe trunchiurile și crengile pomilor
pe fructe și iarbă
apoi le aruncă înăuntru aestui caleidoscop mirific
în care culorile se intersectează contondent creând alte culori și nuanțe
contrariind ochiul
în noianul de galben şi maroniu doar bradul din vale rămâne verde
smarald
în rest totul se transformă într-o aglomerare de crengi ruginii
de iarbă și tufe uscate
iubito
hai să culegem ultimii struguri nemâncați de grauri
și cele două gutui galbene rămase în gutuiul bătrân
nu știu cum
apoi să rămânem îmbrățișați într-un sărut voluptos
până la iarnă...
Toamnă
Pe șevaletul toamnei
un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor
cu cele reci ale strugurilor
galbenul auriu și pufos al gutuilor
cu indigoul distant al prunelor
adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții
care fac farmece
stolurile flămânde de grauri
cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului
de cicoare
stolurile nehotărâte de rândunele
rătăcite de cârd
șoarecii neliniștiți
care strâng spicele
aplică o tușă de galben bolnav peste frunze
ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor
urletul prelung al lupilor
zbaterile aripilor prin aerul ruginit al zilelor
e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză
să găsești toate nuanțele de roșu
de portocaliu
de galben aprins
maro sau auriu
să le ferești din calea lacrămii ochiului
care subțiază culorile
făcând loc albului iernii
de la geamul meu privesc cum Marele Pictor
își strânge pensulele
cum își ia șevaletul în spate
și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…
Cristal
te văd așezându-ți pașii ca un acrobat
care merge pe sârmă
mi-a plăcut dintotdeauna mersul tău
dar nu ți-am spus până acum
de teamă să nu destram vraja
sunt multe lucruri pe care nu ți le-am spus
din același motiv
n-am vrut să-ți trăiești viața prin ochii mei labili
și extatici
să dau frâu liber ispitei
inimii
acum înțeleg de ce Ulise a cerut să fie legat de catarg
în dreptul insulei Eea
unde locuia Circe…
Stupefacție
Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția și apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.
Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.
„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.
Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea. Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.
„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”
Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...
Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.
- Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?
- Cred că da, răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!
Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.
- Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!
- Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!
- Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel. Vezi cât de încordat pare?
- Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.
Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.
- Acum ați venit, fir-ați ai dracului!
În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:
Priveghi la capul de mort
Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei
verdele acela purulent de buboi copt
scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei
nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis
într-o găleată de plastic
după o eticheta
dar erai acolo
poate un pic cam tras la față
cu buzele parcă mai albe decât le știam
în rest păreai împăcat
destul de curios
pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic
cu lucruri mult mai simple
precum Revoluția din `89
crimele de la Colectiv
Codruța Kovesi
nevasta
( cu treizeci de ani mai tânără! )
cu câte și mai câte
nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet
scarcastic
zeflemitor
un je m`en fiche alunecos
ceva între nepăsare și teribilism juvenil
un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15
de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice
al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică
îndobitocirea publică
am înțeles
nu retractezi nimic
îmi lași mie toată mizeria asta
răspunderea pentru toate defectele lumii
pentru toate defectele noastre
și ale urmașilor noștri
( niște ipochimeni vâduți poftelor
libidourilor )
băga-mi-aș…
Încrâncenare
Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...
Vacanță
am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n nisip
aproape de valuri
nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea
singur am întors-o
i-am făcut respirație gură la gură
i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept
cum învățasem la un curs de prim ajutor
în clasa a zecea… umană
pe-un manechin din plastic
eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel
și nu puteam suna la „urgențe”
mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer
să nu moară
.
zadarnic
.
unul din noi pierduse lupta cu viața
.
nu mai avea niciun rost să sun la 112
mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc
și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă
era chiar riscant
cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode
la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri
.
cine era
de ce eu
chestii din astea
.
”doar n-o să mă lași tocmai acum”
îmi strigă femeia căzută-n nisip
și se ridică-n picioare
„ te-am amăgit”
.
de necrezut
.
rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură
.
a doua zi m-am trezit într-un pat de spital
era încă noapte
o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă în braț
iar alta răsturna peste mine
un coș cu gândaci și păianjeni
.
„mai bine lăsați-l să numere nasturi”
reverberă un glas cavernos din înalturi…