Gânduri negre

Cel care s-a stins,

Va străluci mai tare

Ca cometele, și cu plâns,

Își vor aminti plecarea.

Cât de tare lumina,

Pe acest pământ,

Acum vocea sa curată 

Nu se-aude din mormânt.

Mii de stele minunați;

Noapte, voi ieși în grădină,

Și cu ochi înlăcrimați,

Mă voi uita la tine.

Uite-mă în abis de noapte stând să compun,

Să transpun în vers tot ceea ce n-am putut să-ți spun.

O șoaptă din suflet, un felinar, o muză ce transcrie

Atâtea cuvinte ce nu pot fi transpuse nici printr-o poezie.

Să fie oare aceasta o legătură nemuritoare?

Sau doar te-ai proiectat în sufletul unei compozitoare?

Mă surprind acum scriind într-un amurg de primăvară

Pentru o adiere feminină care-mi acordă pacea interioară.

Să-ți mulțumesc? Să-ți reproșez? Poate doar să tac?

Blând îmi aleg cuvintele, la ochi de lună, în timp ce zac.

Totul e-n liniște, în șoaptă, în tăcere…

Șoaptele-mi înclină capul, rostind că trebuie să însemni motivul poeziei mele.

De s-ar fi preschimbat scrumul în chiștocul sufletului meu,

Distanța n-ar mai fi însemnat sfârșit, ci un simplu apogeu

Ce s-ar fi scurs ușor până la creștetul degetelor tale,

Lăsând în urmă o dâră de tutun… de o afecțiune moale.

În ceasul în care spinii cruzi ai lumii o să te cuprindă,

Un fragment de om va fi mereu acolo, dornic să ți-i desprindă.

Târâș voi încerca să ajung până la rănile imprimate cu venin,

Măcar să-ți pot promite că nu te voi lăsa să te îneci în tot acest chin.

Căzând a rugă-n drum de flori genunchii

Se reîntoarce raiul în grădini

Și ochii, numai doi, nu îmi ajung... I-i

Privirii basmul verde să-i anini.

Miresmele transpiră-n toți rărunchii,

Buchete-n aer, coapte sub lumini -

Căzând a rugă-n drum de flori genunchii

Se reîntoarce raiul în grădini.

Cuprind zambila-n ale nării unghii,

Laleaua vine cât ți-e să suspini,

Corolele-s povești pe vii tulpini -

C-un ghiocel al iernii zmeu înjunghii

Căzând a rugă-n drum de flori genunchii.

Privește către inimă,

Privește -n veșnicie,

Privește către cer

Fiindcă asta-ti cer.

Călător ce ești

Tu, în astă vreme;

Gândește -te la moarte

Chiar în astă clipă.

Sămânță ce rodești

Pentru Dumnezeu.

Copii ce dăruiești

Bucurându-se El.

Să dai Domnului slavă

Pentru tot ce-ți dăruiește

Chiar de pe acum

Până la sfârșitu vieți.

Lungă-i viaţa şi frumoasă

Rătăcind prin norii iernii

Să ai grijă de a ta mireasă

În vacarmul gol al lumii

De va fi să+ţi fie frig vreodată

Nu uita să ai cu tine

Haina de la mama ta brodată

Fiinţe-i dragi să-i fie bine

Omului năpăstuit de trecutul dureros

Timpul tău să-i fie hrană

Iar credinţa în Hristos

În cuvânt să-ţi fie caldă

Iar ând viforul ispitelor

Va veni împotriva sorţii

Să priveşti asupra treptelor

Bucurându-ţi iar părinţii.

Mașina de scris s-a uzat...s-au,

Fi-rar o simpla aluzie a timpului...or, 

Cerneala-n călimara s-a uscat...și,

A trecut, o vreme...

De când n-am mai atins acel, alinator.

Ce-o fi dacă n-aș exista? 

Ce-o fi dacă n-ar exista? 

Păi, nu știu eu ce-o fi — dar, 

Ce n-o fi știu sigur...

Acei ochi, n-o fi, 

De o nuanță pur celesta...și,

Încremenind privindu-i, 

De zici ca ești tu prințul timp —

și ea prințesa.

Acele mâini, n-o fi,

De e o mătase pur regală...și,

Profund diamantizate, de zici —

Că ești lângă Jwaneng. 

N-o fi nici — pielea-i,
Firavă și fină, 

Netedă și lină, 

Ce-ți injectează adânc în venă, 

Serotonină — doar, atingând-o.

Si dacă toate astea, 

Adunate — fac cât o lume pentru mine, 

Iți pun eu întrebarea — ce-o fi oare…

Daca Ea n-ar exista?

[…]

Pai, nu știu eu ce-o fi — dar, 

Ce n-o fi știu sigur[…]

N-o fi nimic, n-ar exista nici lumea, 

Aș fi doar eu, singur, în univers...

Fără sens. 

Tineri cu zâmbet de mască, ochii goi,

Plâng în tăcere, dar nimeni nu-i aude apoi.

Pe rețele par fericiți, da’ în suflet e pustiu,

Se sting încet, strigă-n gând: “Nu mai pot, nu mai știu…”

Se simt pierduți într-o lume care nu-i vede,

Cu inimi frânte și vise arse în tăcere.

Unii scriu scrisori, alții doar dispar,

Și ne întrebăm târziu: “De ce n-am fost acolo, măcar?”

Tineri mor, tineri pleacă,

Sub presiune, fără pace, fără leac.

Ne uităm la cer și strigăm: „De ce?”

Dar răspunsul e în noi — să-i ascultăm, să-i ținem lângă piept.

Nu mai vreau să pierdem un frate, o soră,

Nu mai vreau să fie tăcerea lor o comoară.

Hai să fim vocea când ei nu mai pot,

Să-i ținem în viață… cu un simplu “te ascult”.

Simt a iernii rece gheață,

Șoptindu-mi vag și cu dulceață

Cum mă-ndeamnă să visez

Și-un ultim portret să-i pictez.

Precum un sacru jurământ,

Îi aud vocea sus, în vânt,

Și, după multe lupte crunte,

Eu pic lat pe-acel lugubru munte.

Stau, ascult și bag de seamă:

Geru-mi cântă cea din urmă gamă.

Fără vlagă, treptat devin greoi

Și-ntrezăresc priviri de moroi.

Oare îmi joacă mintea feste?

Sau au primit și ei de veste

Că-n aceste ceasuri de tortură

Cu greu mă zbat la ultima pictură?

E ger, și albul mă completează,

În ochi, marea ceață se instalează.

Cu-n gest final, cam dureros,

Închei acest portret tăios.

Unde ești tu, bătrână noapte?

Acum, când am nevoie de tine?

Mi-e dor de tine, tanara moarte;

Tu vino iarăși pe la mine.

Să stăm sub clar de lună

Și să ne povestim din viață;

Cu tine, tânără moarte,

Vreau sa fim iar împreună

Să-ți simt liniștea furibundă 

Ce-o emani ca pe-o ceață.

Dulcea mea moarte!

Vino azi, vino si maine!

Căci vreau sa te iubesc

Doar pe tine, nemuritoare moarte!

Timpul ticăie, cu fiecare bătaie,
Nu se oprește, nu se răzgândește.
În fiecare secundă, o nouă schimbare,
Și, când se va opri, vom fi doar amintire.

Te uiți la mine, mă privești.

Mă pierd în ochii tulburi, reci.

Tu îmi vorbești, dar nu rostești.

Nu ies cuvinte, nici povești.

Nu e nevoie să șoptești,

Fiindcă știu ce tu dorești.

Privirea ta e hotărâtă,

O ți pe-a mea aproape o clipă.

Ne înțelegem așa, tacit.

Îmi spui că ai fost fericit,

Deși ai vrea ca să zâmbești,

Nu poți, tu nu întinerești.

Te rog, deși eu am greșit,

Iartă-mă, dar înzecit.

Acum tu poți pleca liniștit,

Povestea ta chiar s-a sfârșit.

Atâta amar de suferință,

Urmează a ta pocăință

Ea-i blocată-n lumea ei cea pustie

Mâinile îi sunt pătate de sânge, știe

Vocea din umbră sângerie îi vorbește

Pe tine cine te iubește ?

Gânduri diabolice o împânzesc

Inima țipând în interior lacrimi trezesc

Ghiarele morții-n înfipte și focul o slăbește

Pe tine cine te iubește ?

Cuțitele-i atacă fantezia luându-i visele

Povara bolnăvicioasă pieirii rupându-i oasele

Urletul morbidității inima-i albește

Pe tine cine te iubește ?

Trăgând de ea și rupând-o în bucăți

O aruncă-n foc și-o zării arzând, fără prejudecăți

Îl lasă rece , o privește cum se prăbușește

Pe tine cine te iubește ?