Cu moartea să fac dragoste în mormânt
Cu moartea să fac dragoste în mormânt,
De mulţi ani eu mi-am pus în gând.
Căci moartea este o doamnă frumoasă,
Pe care am cunoscut-o la ea acasă.
La ea acasă acolo în mormânt unde am fost,
Şi frică eu nu am avut acolo deloc.
Căci moartea este o adevărată doamnă,
O doamnă elegantă ce într-una te bagă în seamă.
Şi într-o noapte înstelată şi aşa de frumoasă,
La doamna moarte am coborât în groapă.
Şi i-am dus flori speciale ca doamnei să îi placă,
Şi cu gândul că doamna să mă iubească.
Şi am stat cu moartea întreaga noapte la masă,
Şi abia atunci mi-am dat seama cât e de frumoasă.
Şi după o masă copioasă cu moartea în mormânt,
Mi-am dorit să fac cu ea dragoste în curând.
Şi după o noapte de amor cu moartea în mormânt,
Am înţeles că şi moartea cu tine face un legământ.
Acolo când cu adevărat tu vei veni pe veci,
Ea doamna moarte te aşteaptă cu ea ca să petreci.
Mi-am zis cu moartea dragoste să fac în mormânt,
Ca să nu mă simt căit apoi nicicând.
Căci moartea este o adevărată doamnă aşa frumoasă,
Pe care eu am cunoscut-o în mormânt la ea acasă!
Категория: Стихи о смерти
Все стихи автора: Dorel Marin
Дата публикации: 7 февраля 2023
Просмотры: 997
Стихи из этой категории
Off,tăticul meu drag...
Te ai stins din viață;
Off,tăticul meu drag!
Într-o sumbră dimineață
Cad ploile n prag.
Ma simt atât de pustiit,
Nu pot cuprinde in cuvinte,
Doru mi ți l transmit
În ecouri, scump părinte.
Îți șoptesc printre gânduri,
M agăț de amintiri
Din rătăcitele timpuri
Pierdute n povestiri..
Erai blând, spiritual;
Te exalta copilăresc
Chiar și detaliul banal,
Zâmbindu mi ștrengăresc.
Sfidai orice impas
Dârz și ncrezător;
Mă fascina din taifas
Harul tău de narator.
Eu,adio,nu ți voi spune
Mai bine...pe Curând
Spre noua ta dimensiune
Cândva, ma văd zburând...
Testament
Mă uit pe geam îngândurat,
Căutând ajutor de la neant,
Încercând să sparg patul de piatră,
Mi-am încătușat această soartă.
Și strig aevea măcinat de dor,
Având doar un singur privitor,
Ce-mi zâmbește tot mai dulce,
Aruncându-mi chemări subtile.
Dar eu acum voi refuza,
Să mă ajute vreau pe cineva,
Să mă înjure, să mă bată,
Luându-mă de gât măcar o dată.
Să-mi spună să mă opresc,
Căci are nevoie să trăiesc,
Iar în palme pline de ură,
Sufletul să mi-l smulgă.
Asta ar fi dorința mea zglobie,
Să mă înalț așa spre vecie,
Regina nopții să mă fure-n seară,
Aruncându-mi priviri de mamă.
Și să-mi spună cu vocea-i dulce:
"Copile, cu mine te voi duce
În lumea de apoi să mă-nsoțești,
Spunându-mi mereu ale tale povești."
Iar moartea să mă-mbrace lin,
În haina-i neagră, fără chin,
Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,
Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.
Aceasta mi-e ultima dorință,
Și vreau să-mi fie cu putință
Să-mi iau adio de la soartă,
În drumul către vecia-mi neființă.
Sfarsitul
Moartea
Moartea îmi sta înainte
Cu a sa secera îngrozitoare
Argint turnat în topitorule infernului
Vin și prin a tendoanelor țesut trec
Și despart cele unite
La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei
Privind ma mir de contrast
Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții
În dreapta ,o fata de lumina
Angelica ,suava ,fără de materia
Inteligenta pura venita din eon
Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută
Ma incanta nespus
La stânga în schimb
O făptură fără chip
Stramba, cocoșata
E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?
Cu foc negru ce iese din gura
Duhneste a infern
Venit și el din alte timpuri
Damnat la veșnică temniță
Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el
Privesc în fata
Un catafalc cu un trandafir pe trânsul
Trandafir rupt din gradina raiului
A cărui petele cad pe lemnul noi case
Purtând pe spini sânge de strigare
Privesc dinnou în spate
Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă
Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic
Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului
Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult
Aud glasul îngerului
Cu coroana într o mana
Și cu sceptrul în cealaltă
,,Coroana va învinge "
Iar un glas demonic
Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate
,,Ești al nostru "
O imprejurare mortala ,și cutremurătoare
Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare
Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc
Catafalc ce poarta în el
Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui
Pleci
Acum aici și pentru totdeauna, in bezna asta surdă și chinuitoare
Tu mă lasă să-ți mai privesc chipu' odată, așa cum o făceam odinioară
Și lasă-mă să-ți mângâi parul, cel castaniu și plin de soare, cel ce sclipea in valuri și sub cer,
Atunci când te- aruncai in mare...
In pustietatea asta plina de oameni, cavou -i rece și murdar,
Tu lasă -ma sa-ti mai sărut obrajii, așa cum o făceam cândva
Ca-apoi te duci, acolo jos, unde e noapte si e frig
Unde nu pot sa te vad, cu al tau chip senin,
Cu care îmi zâmbeai mereu, erai un înger, înger divin
Și uite că te-au luat acolo, in lumi necunoscute și umbrii,
In lumi din care nu te mai întorci vreodată,
Să-mi spui povesti despre copii
Și lupta asta mă omoară, e că un război civil,
Nu pot sa dau cu pumnul, să lovesc, nu pot sa trag cu puști
Nu pot trag in inamic...nu mai pot sa fac nimic
Moartea învinge întotdeauna...
Cuvinte-n moarte
Când luna-nchide pleoapa
Suferinței arzătoare...
În seri de vară, cand soarele moare,
Mi-e săpată groapa.
Cimitir de stele, un sicriu
Așteaptă, s-arunci o pată.
Culoarea să ia drept pradă
Nemărginitul gri pustiu.
Sunt incă viu în el.
Aștept ochiul să mi-l deschizi,
Privirea să mi-o aprinzi.
Să nu te sfiești de fel.
Intră-n gând, străbate... pe mine
Și lasă-mă, printre rândurile tale
Să mă pierd ca într-o vale,
Unde tot ce-i rău, acum e bine.
Fii vântul ce frunzele-mi adie,
Stârnește focul cel dintâi.
Cuprinde al meu căpătâi,
Și dă-mi sărutări. O mie.
Să ne-nălțăm în amurg.
Două flori spre stele,
Uitând de suspinele grele
Ale ceasurilor care curg.
Ori doi aștrii-n cer,
Ce se ating cu a lor lumină.
Nu-i păcat, si nu-i nici vină
Sa fim eterni... Atât, eu sper.
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Off,tăticul meu drag...
Te ai stins din viață;
Off,tăticul meu drag!
Într-o sumbră dimineață
Cad ploile n prag.
Ma simt atât de pustiit,
Nu pot cuprinde in cuvinte,
Doru mi ți l transmit
În ecouri, scump părinte.
Îți șoptesc printre gânduri,
M agăț de amintiri
Din rătăcitele timpuri
Pierdute n povestiri..
Erai blând, spiritual;
Te exalta copilăresc
Chiar și detaliul banal,
Zâmbindu mi ștrengăresc.
Sfidai orice impas
Dârz și ncrezător;
Mă fascina din taifas
Harul tău de narator.
Eu,adio,nu ți voi spune
Mai bine...pe Curând
Spre noua ta dimensiune
Cândva, ma văd zburând...
Testament
Mă uit pe geam îngândurat,
Căutând ajutor de la neant,
Încercând să sparg patul de piatră,
Mi-am încătușat această soartă.
Și strig aevea măcinat de dor,
Având doar un singur privitor,
Ce-mi zâmbește tot mai dulce,
Aruncându-mi chemări subtile.
Dar eu acum voi refuza,
Să mă ajute vreau pe cineva,
Să mă înjure, să mă bată,
Luându-mă de gât măcar o dată.
Să-mi spună să mă opresc,
Căci are nevoie să trăiesc,
Iar în palme pline de ură,
Sufletul să mi-l smulgă.
Asta ar fi dorința mea zglobie,
Să mă înalț așa spre vecie,
Regina nopții să mă fure-n seară,
Aruncându-mi priviri de mamă.
Și să-mi spună cu vocea-i dulce:
"Copile, cu mine te voi duce
În lumea de apoi să mă-nsoțești,
Spunându-mi mereu ale tale povești."
Iar moartea să mă-mbrace lin,
În haina-i neagră, fără chin,
Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,
Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.
Aceasta mi-e ultima dorință,
Și vreau să-mi fie cu putință
Să-mi iau adio de la soartă,
În drumul către vecia-mi neființă.
Sfarsitul
Moartea
Moartea îmi sta înainte
Cu a sa secera îngrozitoare
Argint turnat în topitorule infernului
Vin și prin a tendoanelor țesut trec
Și despart cele unite
La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei
Privind ma mir de contrast
Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții
În dreapta ,o fata de lumina
Angelica ,suava ,fără de materia
Inteligenta pura venita din eon
Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută
Ma incanta nespus
La stânga în schimb
O făptură fără chip
Stramba, cocoșata
E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?
Cu foc negru ce iese din gura
Duhneste a infern
Venit și el din alte timpuri
Damnat la veșnică temniță
Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el
Privesc în fata
Un catafalc cu un trandafir pe trânsul
Trandafir rupt din gradina raiului
A cărui petele cad pe lemnul noi case
Purtând pe spini sânge de strigare
Privesc dinnou în spate
Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă
Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic
Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului
Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult
Aud glasul îngerului
Cu coroana într o mana
Și cu sceptrul în cealaltă
,,Coroana va învinge "
Iar un glas demonic
Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate
,,Ești al nostru "
O imprejurare mortala ,și cutremurătoare
Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare
Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc
Catafalc ce poarta în el
Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui
Pleci
Acum aici și pentru totdeauna, in bezna asta surdă și chinuitoare
Tu mă lasă să-ți mai privesc chipu' odată, așa cum o făceam odinioară
Și lasă-mă să-ți mângâi parul, cel castaniu și plin de soare, cel ce sclipea in valuri și sub cer,
Atunci când te- aruncai in mare...
In pustietatea asta plina de oameni, cavou -i rece și murdar,
Tu lasă -ma sa-ti mai sărut obrajii, așa cum o făceam cândva
Ca-apoi te duci, acolo jos, unde e noapte si e frig
Unde nu pot sa te vad, cu al tau chip senin,
Cu care îmi zâmbeai mereu, erai un înger, înger divin
Și uite că te-au luat acolo, in lumi necunoscute și umbrii,
In lumi din care nu te mai întorci vreodată,
Să-mi spui povesti despre copii
Și lupta asta mă omoară, e că un război civil,
Nu pot sa dau cu pumnul, să lovesc, nu pot sa trag cu puști
Nu pot trag in inamic...nu mai pot sa fac nimic
Moartea învinge întotdeauna...
Cuvinte-n moarte
Când luna-nchide pleoapa
Suferinței arzătoare...
În seri de vară, cand soarele moare,
Mi-e săpată groapa.
Cimitir de stele, un sicriu
Așteaptă, s-arunci o pată.
Culoarea să ia drept pradă
Nemărginitul gri pustiu.
Sunt incă viu în el.
Aștept ochiul să mi-l deschizi,
Privirea să mi-o aprinzi.
Să nu te sfiești de fel.
Intră-n gând, străbate... pe mine
Și lasă-mă, printre rândurile tale
Să mă pierd ca într-o vale,
Unde tot ce-i rău, acum e bine.
Fii vântul ce frunzele-mi adie,
Stârnește focul cel dintâi.
Cuprinde al meu căpătâi,
Și dă-mi sărutări. O mie.
Să ne-nălțăm în amurg.
Două flori spre stele,
Uitând de suspinele grele
Ale ceasurilor care curg.
Ori doi aștrii-n cer,
Ce se ating cu a lor lumină.
Nu-i păcat, si nu-i nici vină
Sa fim eterni... Atât, eu sper.
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Другие стихотворения автора
Procesul Ceauşeştilor
Şi în ziua de Crăciun,
cînd tot omul e mai bun,
Oameni cu suflet de cîine,
ei au vrut să se răzbune.
Şi atunci ei s-au gîndit,
că timpul a şi venit,
Să-i judece la urgenţă
şi să-i execute în beznă.
Iliescu ca o fiară,
a dat ordin să dispară,
Cei doi trebuie judecaţi
şi urgent executaţi.
Completul de judecată,
ei l-au stabilit în dată,
Popa era preşedinte,
Nistor vice preşedinte.
Ceauşescu acuzat,
de Voinea că a trădat,
Şi că genocidu îi mare
şi că populaţia moare.
Ceauşescu disperat,
să se apere a încercat,
Însă nu a avut izbîndă,
completu aştepta la pîndă.
Erau într-o garnizoană,
la Tîrgovişte îi alarmă.
Ceauşeştii să dispară,
că haos mare e în ţară,
Procesu în grabă a început,
dar el nu a ţinut mult,
Într-o oră s-a încheiat
şi sentinţa li s-a dat.
Sentinţa lor a fost dură,
le-a fost peste a lor măsură,
Să afle că îs condamnaţi
şi la moarte executaţi.
Ei nu au crezut nici odată,
că vor avea asta soartă,
Şi vor muri împuşcaţi,
de Crăciun executaţi.
Aşteptau să îl execute,
fără ca să mai discute,
La recurs şansă să-i dea,
pentru a se apăra.
După ce sentinţa au dat,
completu a deliberat,
Ambii trebuie legaţi
şi la zid executaţi.
Lîngă corpul cel de gardă,
cei doi au fost scoşi sub pază,
Acolo au fost dezlegaţi,
de pluton executaţi.
Nu cumva să fi scăpat,
multe gloanţe în ei s-au tras,
Şi au murit ca nişte cîini,
Ucişi de oameni haini.
Ochii tăi frumoşi albaştri,
Ochii tăi frumoşi albaştri,
Ca azurul îi ai mamă.
Părul tău frumos şi negru,
Chipul tău de pus în ramă.
Mâinile tale firave,
Inima blândă şi bună.
Sufletul tău bună mamă,
El e bun de pus la rană.
Ştiu mamă că ai plecat,
Sus la ceruri ai zburat.
Îngerii au venit de sus,
Şi te-au dus la Domnu Sfânt.
De când ai plecat la ceruri,
Zi de zi eu te visez.
Şi mă rog la tine Doamne,
Sărutând multe icoane.
Românii luptă la Mărăşti
Pe cîmpie la Mărăşti,
acolo românii zăreşti,
Pregătiţi cu arma în mînă,
nemţilor să se opună.
Şi într-o Joi de dimineaţă,
pe o vreme călduroasă,
Averescu a ordonat,
românii ies la atac.
La atac cînd au pornit,
baionete au pregătit,
În izmene şi desculţi,
la germani ei s-au opus.
Moldova ca să o ocupe
şi pe noi să ne subjuge,
Ostaşi mulţi au mai pierit
şi românii au biruit.
La Mărăşti lupte s-au dat
şi mult sînge s-a vărsat,
Corp la corp s-au înfruntat,
cu germanul cel dotat.
După lupte seculare,
am avut victorie mare,
Mulţi soldaţi aveau să moară,
pentru glie, pentru ţară.
Pentru cei ce viaţă au dat,
la Mărăşti s-a ridicat,
Un mausoleu din piatră,
de eroi să amintească.
Că în primul război mondial,
au murit pe acel altar,
Mulţi români adevăraţi,
pentru glie, pentru fraţi.
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,
De ceva zile doar de cutremur vorbiți.
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.
Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,
De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.
Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,
Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?
Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,
Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.
Excavatoarele când taie produc fisuri mari,
Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.
Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,
Se interceptează cu undele seismice ce sunt.
Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,
Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?
Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,
Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.
Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,
Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.
Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,
Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.
Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,
Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.
Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,
Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.
Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,
Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !
E lună Martie, a primăverii lună,
E luna Martie, a primăverii lună,
E luna, în care păsările încep să vină.
Şi florile în grădină, să înflorească,
Şi dragostea, curată ea să dăinuiască.
E luna când, se dăruieşte în dar o floare,
Pentru femei, această lună îi sărbătoare.
Bărbaţii toţi la doamne, fac cadou o floare,
Şi ca un semn al dragostei, oferă mărtişoare.
La doamne, domnişoare, mame şi surori,
Bărbaţii şi copii, toţi oferă un buchet de flori.
Ca semn al dragostei, nemărginite pentru ele,
El este un buchet, de trandafiri şi de lalele!
Tu eşti frumoasă, ca soarele de dimineaţa
Tu eşti frumoasa, ca soarele de dimineaţa,
Cel ce strălucire, pe bolta cea cereasca.
Tu eşti sensibila, ca luna printre stele,
Tu eşti femeia, visurilor mele.
Tu eşti femeie, răbdătoare ca regina marii,
Tu eşti puternica, ca vântul primăverii.
Tu eşti femeie, dulce ca mierea de albine,
Tu eşti femeie, inima ce bate într-una in mine.
Tu eşti femeie, magica ca steaua de pe cer,
Si datorita ţie femeie, eu nu ma simt stingher.
Tu eşti o visătoare, precum somnul nopţii,
Tu îmi eşti femeie, a mea aleasa sortii!
Procesul Ceauşeştilor
Şi în ziua de Crăciun,
cînd tot omul e mai bun,
Oameni cu suflet de cîine,
ei au vrut să se răzbune.
Şi atunci ei s-au gîndit,
că timpul a şi venit,
Să-i judece la urgenţă
şi să-i execute în beznă.
Iliescu ca o fiară,
a dat ordin să dispară,
Cei doi trebuie judecaţi
şi urgent executaţi.
Completul de judecată,
ei l-au stabilit în dată,
Popa era preşedinte,
Nistor vice preşedinte.
Ceauşescu acuzat,
de Voinea că a trădat,
Şi că genocidu îi mare
şi că populaţia moare.
Ceauşescu disperat,
să se apere a încercat,
Însă nu a avut izbîndă,
completu aştepta la pîndă.
Erau într-o garnizoană,
la Tîrgovişte îi alarmă.
Ceauşeştii să dispară,
că haos mare e în ţară,
Procesu în grabă a început,
dar el nu a ţinut mult,
Într-o oră s-a încheiat
şi sentinţa li s-a dat.
Sentinţa lor a fost dură,
le-a fost peste a lor măsură,
Să afle că îs condamnaţi
şi la moarte executaţi.
Ei nu au crezut nici odată,
că vor avea asta soartă,
Şi vor muri împuşcaţi,
de Crăciun executaţi.
Aşteptau să îl execute,
fără ca să mai discute,
La recurs şansă să-i dea,
pentru a se apăra.
După ce sentinţa au dat,
completu a deliberat,
Ambii trebuie legaţi
şi la zid executaţi.
Lîngă corpul cel de gardă,
cei doi au fost scoşi sub pază,
Acolo au fost dezlegaţi,
de pluton executaţi.
Nu cumva să fi scăpat,
multe gloanţe în ei s-au tras,
Şi au murit ca nişte cîini,
Ucişi de oameni haini.
Ochii tăi frumoşi albaştri,
Ochii tăi frumoşi albaştri,
Ca azurul îi ai mamă.
Părul tău frumos şi negru,
Chipul tău de pus în ramă.
Mâinile tale firave,
Inima blândă şi bună.
Sufletul tău bună mamă,
El e bun de pus la rană.
Ştiu mamă că ai plecat,
Sus la ceruri ai zburat.
Îngerii au venit de sus,
Şi te-au dus la Domnu Sfânt.
De când ai plecat la ceruri,
Zi de zi eu te visez.
Şi mă rog la tine Doamne,
Sărutând multe icoane.
Românii luptă la Mărăşti
Pe cîmpie la Mărăşti,
acolo românii zăreşti,
Pregătiţi cu arma în mînă,
nemţilor să se opună.
Şi într-o Joi de dimineaţă,
pe o vreme călduroasă,
Averescu a ordonat,
românii ies la atac.
La atac cînd au pornit,
baionete au pregătit,
În izmene şi desculţi,
la germani ei s-au opus.
Moldova ca să o ocupe
şi pe noi să ne subjuge,
Ostaşi mulţi au mai pierit
şi românii au biruit.
La Mărăşti lupte s-au dat
şi mult sînge s-a vărsat,
Corp la corp s-au înfruntat,
cu germanul cel dotat.
După lupte seculare,
am avut victorie mare,
Mulţi soldaţi aveau să moară,
pentru glie, pentru ţară.
Pentru cei ce viaţă au dat,
la Mărăşti s-a ridicat,
Un mausoleu din piatră,
de eroi să amintească.
Că în primul război mondial,
au murit pe acel altar,
Mulţi români adevăraţi,
pentru glie, pentru fraţi.
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,
De ceva zile doar de cutremur vorbiți.
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.
Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,
De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.
Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,
Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?
Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,
Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.
Excavatoarele când taie produc fisuri mari,
Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.
Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,
Se interceptează cu undele seismice ce sunt.
Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,
Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?
Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,
Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.
Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,
Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.
Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,
Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.
Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,
Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.
Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,
Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.
Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,
Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !
E lună Martie, a primăverii lună,
E luna Martie, a primăverii lună,
E luna, în care păsările încep să vină.
Şi florile în grădină, să înflorească,
Şi dragostea, curată ea să dăinuiască.
E luna când, se dăruieşte în dar o floare,
Pentru femei, această lună îi sărbătoare.
Bărbaţii toţi la doamne, fac cadou o floare,
Şi ca un semn al dragostei, oferă mărtişoare.
La doamne, domnişoare, mame şi surori,
Bărbaţii şi copii, toţi oferă un buchet de flori.
Ca semn al dragostei, nemărginite pentru ele,
El este un buchet, de trandafiri şi de lalele!
Tu eşti frumoasă, ca soarele de dimineaţa
Tu eşti frumoasa, ca soarele de dimineaţa,
Cel ce strălucire, pe bolta cea cereasca.
Tu eşti sensibila, ca luna printre stele,
Tu eşti femeia, visurilor mele.
Tu eşti femeie, răbdătoare ca regina marii,
Tu eşti puternica, ca vântul primăverii.
Tu eşti femeie, dulce ca mierea de albine,
Tu eşti femeie, inima ce bate într-una in mine.
Tu eşti femeie, magica ca steaua de pe cer,
Si datorita ţie femeie, eu nu ma simt stingher.
Tu eşti o visătoare, precum somnul nopţii,
Tu îmi eşti femeie, a mea aleasa sortii!