Cu moartea să fac dragoste în mormânt

Hrăniți-mi florile de pe mormânt 

Cu sânge, ce lacrimi

Au fost cândva ,

Răni adânci de acid,

Săpat-au pielea mea.

Înfigeți crucea printre oase,

Le aud trosnind voioase, 

Lemnul ei să putrezească, 

Păcatele să-mi pedepsească. 

Lăsați mormântul dezgolit,

Văzut și ocolit,

Rătăcit să fiu de javre,

Numele uitat de oameni. 

Îmi pare rău că am supus...            o mică floare
credea în zori şi în apus...              încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea...               crezând în lume
culori de vis spre cer ardea...         iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta...        în vânt de vară
și luna-n noapte o curta...               în prag de seară

Stăteau c-un glonte la taifas...       priviri pierdute

copii-bătrâni ce-au mai rămas...       prin flori trecute

ca-n seri orfane de părinţi...           tăcuți s-asculte

cum plâng și crucile fierbinți...        de veacuri multe

Prin lanuri îngerii se strâng...            o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci
se frâng...                                         şi ne reneagă

Îmi pare rău că am răpus...              un mac în floare
când noaptea lumii am adus...           şi macul moare

A îngheţat inima în mine,

De pe cât am murit.

Mi s-a părut ca fusese un vis,

Din care nu o să mă mai trezesc.

Noapte rece friguriasă,îmi aduci aminte,

Că te-am văzut în vis 

Şi îndată te-am pierdut .

Şi iarăşi ai apărut

În noaptea morţii în care 

astăzi am căzut.

(Autoarea poeziei Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa )

intro zi de toamna cand 

aveam doar saрte anisori

nu stieam ca asa va fi

va рleca de рrintre noi

a рlecat taticul meu

intro groaрa intunecata

linga gard la cimitir 

fara sa scoata o soaрta

mama mia zis ca tata doarme 

si se va trezi curind

eu рe mama o redeam

si asteрtam langa mormint

asteрtam sa se trezeasca

sami mai sрue vorbe dulci

nimeni no sa ne desрarta

asa credeam eu рe atunci

au trecut doar noua ani

da рarca a trecut o vesnicie

nam reusit atunci

sai sрun sa mai ramie

acum el e un inger

un inger рazitor

care ma invatat de toate

si no sal uit chiar daca mor

Primavara-n suflet sau doar printre noi?

Un simplu anotimp,cuprins de nenumarate ploi.

Un rau de lacrimi reci,scurgandu-se-n trecut,

O singura alinare,sa-mi fie de temut.       

Cat de fragil si tandru,este un simplu om,

Trecator prin lume,dar cu sufletul gol.

Transformand realitatea, intr-un vis lucid

Rasunand din rasputeri,urletul neauzit. 

De ce lasam uitarea,pierduta printre vai ?

Dar si nepasarea,scurgandu-se intre noi.

Prea multa rautate,durere si suspin,

Pentru o viata rece,cu un necunoscut destin.

Un sir lung de ganduri,despre viata toata 

O alinare calda,tinandu-ma strans de speranta.

Dar ce sens au toate framantarile interioare?

Daca la final,moartea are rezolvare.          

Sub o lespede de piatra

Aud voci ce ma-nconjoara ,cu suspin si-amaraciune

Dute lume,dute,dute,dute

Eu dorm aici ,aici raman 

Intre 6 frati de seama 

Ce-ncontinuu ma-nconjoara

Dute lume,dute,dute,dute 

Dar sa nu ma uiti prea iute...

-U.A-

Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte,
Să aprindem cîte o lumînare, la a lor morminte.
Căci fără voia lor, au fost mitraliaţi,
Murind atunci, femei, bărbaţi, copii şi fraţi.

Nici cînd, să nu-i uităm vreodată,
Pe aceşti eroi, ce nu mor niciodată.
Prin noi trăiesc, ei luminîndu-ne cărarea,
În cinstea lor, să le aprindem lumînarea.

Să nu uităm nici cînd, acel decembrie sîngeros,
Căci pentru noi atunci, o revoluţie a fost.
Românii cu toţii, la libertate atunci ei au visat,
Dar sînge mult, în ţara noastră s-a vărsat.

Şi au murit la revoluţie şi tineri şi bătrîni,
Fiind îngropaţi atunci, unii ca nişte cîini.
În gropi comune, aruncate trupurile lor,
Să fie identificate, niciodată nu a fost uşor.

Şi li s-a dat atunci la toţi, un nume de martir,
Şi în cinstea lor, un monument este în cimitir.
Pe el e scris, cu litere de aur al lor nume,
Să nu ne uiţi, nici cînd în veci române!

Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,

Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.

Şi drumul nemilos al occidentului au luat,

De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.

Şi mi se rupe inima acum cînd văd,

Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.

Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,

La noi în ţară nu au mai fost doriţi.

Acolo sus în munte cîndva erau,

Şi animale multe se adăposteau.

Dar azi de urci în vîrful lor încet,

În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.

Doar cioatele de brazi le mai găseşti,

Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.

Şi toate astea au rămas după tăiere,

Acolo sus era adevărata noastră avere.

Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,

Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.

Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,

Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.

Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.

Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.

Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.

La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.

La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.

Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.

Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.

Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.

Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”

O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.

Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.

Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!