Cu moartea să fac dragoste în mormânt

Te-am privit cu sufletul,

Si m-ai urat. 

Mi-am deschis ochii, 

Si m-ai învinețit.

Sunt femeie, vreau o cheie,

În schimb primesc doar curele.

Sunt femeie, vreau scăpare,

În schimb e moarte fără îngropare.

Privesc moartea cu alți ochi

Moartea ce mi-a devenit deochi,

Este noua mea îndreptare

Spre o noua așteptare.

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răgnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

Ziua trece timpul tace 

Nu mai e o cale de întoarcere

O nostalgie mă cuprinde 

Citind versuri fara rime

Stau și simt 

Cum inima mi-e înghețată în timp

Zburdând îmi tece un gând

Ziua morți va veni și ca nu fulger va lovi 

Și în urma va rămâne visul meu distruns de zile 

Ma afund în gânduri negre 

Traiesc trairile uitate
Si privesc prin ochi privirea
Calator printre morminte
Las in urma amintirea

Ratacit sub cerul vesnic
Sunt purtat de propria soarta
Caut casa parinteasca,mama
Tot umblind din poarta-n poarta

Timpul sterge amintirea
Daruind-umi somnul infinit
Unde parc-o viata trece
Ne simtind ca am trait

Nu traiesc sa fac istorie
Doar traiesc ca asta imi este dat
Incerc sa schimb ceva in viata mea
Dar ce-am putut c-am am schimbat

Viata nu e viata de e moarta
Casa nu e casa de no ai
Visul nu e vis daca nu dormi
Ingerii nus ingeri fara rai

Vocile îți vorbesc,

Șoaptele te înnebunesc

Ele strigă neîncetat

Sari..., mori înecat.

Ești un nimeni, un nimic,

Încă de când erai un copil mic.

Vinul vorbește, vodka gândește,

Iar creierul meu încetinește

Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge 

Asta e moartea, lipsa vieții,

Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...

Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.

Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.

Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.

Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.

O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.

Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.

Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.

Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.

Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.

Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C

a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.

Pe mulţi români din România,

Ia apucat, acuma iarăş nostalgia .

De două ori, pe an acolo ei se duc,

La Ceauşescu şi la Leana la mormânt.

Cu flori şi cu coroane acolo ei se duc,

Şi candela, le –o aprind la al lor mormânt.

Dar au uitat cât el şi Leana au fost în viaţă,

Cu toţii îi înjurau şi le rugau de moarte.

Noi nu putem ,ca să uităm ce a fost odată,

Cu toţii am avut de mult, o viaţă prea frumoasă.

Aveam servici, aveam şi case şi mâncare,

Aveam şi şcoli şi teatre şi spitale.

Aveam serviciu în industrie şi acolo pe ogoare,

Mergeam cu toţii, la munte şi la mare.

Că în România, a fost o perioadă în care,

Românii ,nu au dus ei lipsă de mâncare.

Dar începând, cu anul optzeci şi doi se ştie,

Atunci românul, a ajuns parcă era stafie.

Pentru că în România, a venit o criză mare,

Şi în magazine, românul nu mai găsea mâncare.

Încet, încet, românul tot a fost înfometat,

Se lua căldura, curentul şi asta ia înspăimântat.

Lucrau cu toţii, de dimineaţă până în seară,

Să dea producţie ,mare pentru ţară.

Şi atunci românii ,au înţeles cu toţii de afară,

El Ceauşescu, trebuie în grabă să dispară.

Şi Comunismul ,să dispară din a noastră ţară,

La noi democraţia, trebuie să apară.

Şi în anul optzeci şi nouă să întâmplat,

Pe Ceauşescu ,românii toţi s-au răzbunat.

Şi în Decembrie, atunci la Timişoara,

Ea revoluţia, a început şi apoi în toată ţara.

În disperarea lui ,de a scăpa atunci de moarte,

El Ceauşescu şi cu Leana, au crezut că fug departe.

Dar ei atunci, au fost trădaţi de propria lor gardă,

Care nici ei ,nu mai doreau atunci să îi vadă.

Şi la Târgovişte ,la marea unitatea militară,

Pe Ceauşescu şi pe Leana, soldaţii o predară.

Să fie judecaţi urgent şi condamnaţi la moarte,

De un complet de judecată ,ce au hotărât a lor pedeapsă.

Şi în ziua aceia călduroasă şi sfântă de Crăciun,

Atunci când el, tot omul nostru e ceva mai bun.

Cu toţii au hotărât, în unanimitate să îl omoare.

Pe Ceauşescu şi pe Leana, să scape ţara de teroare.

El dictatorul ,Nicolae Ceauşescu şi cu Leana lui soţie,

Prin împuşcare ,în curte ei aveau atunci să fie.

Executaţi de un pluton, la zid în ziua aceia mare,

Când de Crăciun ,în toată lumea este mare sărbătoare.

La el acum în fiecare an ,se adună lumea la mormânt,

Sunt acei nostalgici, care vin acolo şi îl plâng.

Uitând că au stat în frig, fără lumină şi chiar fără mâncare,

Cu toţii vin acolo la mormânt ,să aprindă o sfântă lumânare !

Apicultoru înrăit,

Dimineaţă s-a trezit.

Iese în curte se gîndeşte,

Şi spre stupină priveşte.

Se uită la stupi, meditează,

Bucuros palmele – şi freacă.

Stă şi se gîndeşte bine,

Să dea drumul la albine.

Halatul în grabă îmbracă,

Spre stupi el acum se apleacă.

Masca pe faţă şi-o pune,

Şi dă drumul la albine.

Zumzăie şi-s călătoare,

Aleargă din floare în floare.

Cu mare atenţie aduc,

Polenul il duc in stup.

Acolo-i bine aranjat,

Şi cu grijă prelucrat.

De albine hărnicuţe,

Ce îl aşează pe rămuţe.

Cînd stupina îi încărcată,

Vine apicultoru îndată.

El mierea o colectează,

Şi cu drag o prelucrează.

Fie că e de salcîm,

Sau din flori de tei acum.

Polifloră, mătrăgună.

Toată mierea este bună.

Face ceară, face miere,

Şi propolis că se cere.

Mierea-i un medicament bun,

Te însănătoşeşte acum .

De aceia nu ezitaţi,

Miere ca să cumpăraţi.

Mierea, propolis şi ceară,

Te scapă de orice boală.

Acum, pe trecute e toamna,

În curând, se apropie iarna.

Oamenii, sunt disperaţi,

Că îs din ce, în ce mai săraci.

Vine iarna, cu scumpiri multe,

Şi nu are, cine să îi mai ajute.

Mulţi români, săraci mai sunt,

Banii lor, nu le mai ajung.

Salariile lor, nu au mai crescut,

Preţurile toate, au sărit în sus.

Nici pensiile, nu sunt mărite,

Şi asta, chiar spune multe.

Toţi carburanţii, ei s-au scumpit,

Greu este acum, viaţa de trăit.

Şi alimentele toate, sunt scumpe,

Banul la români, nu mai ajunge.

Pâinea, cartofii şi acest lapte,

S- au scumpit, de nu se poate.

Carnea, brânză şi şunca este,

Pentru români, acum poveste.

Scumpe, îs lemnele de foc acum,

Nu îşi permite, să le ia orice român.

Şi la iarnă, mulţi români aşteaptă,

Preţul la gaze, să nu mai crească.

Că şi aşa preţul, a crescut prea mult,

Bani, să le achite nu mai sunt.

Şi preţul, la curent a luat-o razna,

Nu ştiu, românii cum or trece iarna.

Toate florăriile din țara,

Fac din nou profituri iară.

Se cumpăra flori din plin,

Fiindcă îi Sfântul Valentin.

Mulți bărbați cumpăra flori,

Pentru doamne sau surori,

Pentru cei ce numele îl poartă,

Valentin sau Valentina cea frumoasă.

Că acest nume Sfântul Valentin,

Este adoptat de la un popor străin.

Este sărbătorit ca în fiecare an,

Chiar de propriul popor italian.

El Valentin a fost un fecioraş,

Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.

Să îndrăgostit demult de o fată,

Și a fost executat atunci îndată.

Și de atunci el Valentin devine Sfânt,

Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.

În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,

Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !

 E luna Martie, a primăverii lună,

E luna, în care păsările încep să vină.

Şi florile în grădină, să înflorească,

Şi dragostea, curată ea să dăinuiască.

E luna când, se dăruieşte în dar o floare,

Pentru femei, această lună îi sărbătoare.

Bărbaţii toţi la doamne, fac cadou o floare,

Şi ca un semn al dragostei, oferă mărtişoare.

La doamne, domnişoare, mame şi surori,

Bărbaţii şi copii, toţi oferă un buchet de flori.

Ca semn al dragostei, nemărginite pentru ele,

El este un buchet, de trandafiri şi de lalele!