Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: xP
Data postării: 12 septembrie 2024
Vizualizări: 328
Poezii din aceiaşi categorie
Timpul, ecou al veșniciei
Timpul, un râu ce nu se oprește,
Curge din trecut și-n viitor se pierde,
Fiecare clipă, o adiere ușoară,
Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.
Ne naștem în zori de zi, ca un vis,
Fără să știm cum și când vom sfârși,
În brațele lui, suntem doar niște frunze
Ce plutesc pe ape, fără destinație.
Cu fiecare pas, ne pierdem,
Nu în sensul morții, ci al deveniri,
Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,
Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.
Ne uităm în oglindă și nu mai știm
Cine eram ieri și cine suntem azi,
Timpul ne adâncește în această enigmă,
Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.
Dar ce este timpul, cu adevărat?
O minciună, un vis, o simplă iluzie?
Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,
Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.
Timpul nu iartă, nu așteaptă,
Nu ține cont de dorințele noastre,
El ne curge prin vene ca un foc nemilos,
Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.
Totuși, în adâncul nostru, simțim
Că timpul nu este dușmanul nostru,
Ci un acompaniament tăcut al existenței,
Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.
Căci poate că nu suntem doar niște trupuri
Ce se pierd în fața timpului,
Poate suntem ecouri ale veșniciei,
Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.
Cum putem măsura o viață întreagă,
Când timpul nu are măsură, nu are margini?
Fiecare moment este un infinit,
Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.
În fața timpului, nu suntem mici sau mari,
Nu suntem nici buni, nici răi,
Suntem doar trecători pe această planetă,
Căutând să înțelegem cum să trăim.
Și poate, în final, nu este important
Cât timp avem, ci cum îl trăim,
Căci timpul se măsoară nu în clipe,
Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.
Carne, sânge, suflet
1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui
Și cum sclipirea din ochi nu mai există:
Jumătate este, jumătate nu-i
Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...
2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,
A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,
Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,
Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?
3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:
O bucată de ceafă, suculența țâșnind.
Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;
Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.
4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!
Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?
Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece
Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!
5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?
Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...
Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?
Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...
6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem
Tăind, măcelărind, înghițind, defecând
Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem
Urând, invidiind, răzbunând, omorând...
7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?
Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?
Un trup, o formă, o ființă sau deloc,
Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?
8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb
Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești
Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb
Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?
Cine ma aude?
Oh suflet drag ,
Din al meu trup
Un sunet nu mai iese
Fara vorbe am ramas
Chiar de in minte
Romane am de spus ....
Corp de lut am ajuns
Sau asa ma simt ...
Rece, moale si far de viata
Cand glasul impietrit a devenit
Cand strig si nu ma auzi
Cand vorbesc si nu ma asculti
Cand spui ca doar un suflet tanar sint
Si ma renegi
Ma ignori si diminuezi
Crezand ca n-am habar
Ce este viata
In vid plutesc
Vorbele îmi rasuna
Si numai luceferi banlzi ma aud
Si ma alina de la rasarit pana la apus
Caci vorbele sufletului
Nu le aude oricine
Si le citeste numai
Cine ochi are sa vada
DE-AŞ FI LĂSAT...
De-aş fi lăsat în umbra mea
Lumina-n colţ de frântă stea
Să tremure la geamul tău
Un ciob tăiat din glasul meu...
De-aş fi lăsat ca luna nouă
Să-ţi şadă-n cale bob de rouă
Răcoritoare urmă-albastră
Pervaz la sufletu-mi fereastră…
De-aş fi lăsat ca drumul meu
Să curgă lin ca dansul unui zmeu
Aş fi ştiut că zarea aurie
A făurit din lacrimi, perla vie...
De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele
Adastă cerul adâncit de stele
M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii
Să-mi cânte în surdină somnul vieţii...
De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin
Apus de soare roşu şi senin
Îngenunchiat în rănile adânci
Ca valul risipit în albe stânci...
De-aş fi lăsat să mor o clipă
Să-mi fie gândul vârf de-aripă
Să zbor înalt şi să cobor Strivit în umbră de cocor...
Viața bate filmul
Viața unui om este ca un film
De groază, de romanță,
De comedie, de tragedie,
Însă viața bate filmul.
Ți s-a-ntâmplat vreodată să te uiți la un film
Şi apoi involuntar să-l compari cu realitatea?
Dacă da, e un semn bun
Pentru că sunt inspirate din clipe trăite.
Întreabă pe oricine vezi pe stradă
Şi-ai să vezi că umbra lui
Duce-n spate o povară anume,
Chiar dacă-i mai grea sau mai uşoară.
Viața bate filmul
Aşa că lasă-n spate tot răul trăit,
Chiar dacă ai suferit,
Pentru că orice film are şi un sfârşit!
Am timpul sub tālpi
"Am timpul sub tàlpi"
Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit
Timpul se plictisea privindu-mā cum trec prin el
Doua soapte strabat...de nicàrii,urechea
Pe nume direct...mà striga viata
Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit
Eu nu-s grabit, am timpul sub tàlpi
Iubiri la minut, tràiri ca pe mut, o viatà
Si-i gata.
Florin Ristea
15.dec.2023
22:37
Timpul, ecou al veșniciei
Timpul, un râu ce nu se oprește,
Curge din trecut și-n viitor se pierde,
Fiecare clipă, o adiere ușoară,
Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.
Ne naștem în zori de zi, ca un vis,
Fără să știm cum și când vom sfârși,
În brațele lui, suntem doar niște frunze
Ce plutesc pe ape, fără destinație.
Cu fiecare pas, ne pierdem,
Nu în sensul morții, ci al deveniri,
Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,
Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.
Ne uităm în oglindă și nu mai știm
Cine eram ieri și cine suntem azi,
Timpul ne adâncește în această enigmă,
Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.
Dar ce este timpul, cu adevărat?
O minciună, un vis, o simplă iluzie?
Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,
Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.
Timpul nu iartă, nu așteaptă,
Nu ține cont de dorințele noastre,
El ne curge prin vene ca un foc nemilos,
Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.
Totuși, în adâncul nostru, simțim
Că timpul nu este dușmanul nostru,
Ci un acompaniament tăcut al existenței,
Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.
Căci poate că nu suntem doar niște trupuri
Ce se pierd în fața timpului,
Poate suntem ecouri ale veșniciei,
Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.
Cum putem măsura o viață întreagă,
Când timpul nu are măsură, nu are margini?
Fiecare moment este un infinit,
Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.
În fața timpului, nu suntem mici sau mari,
Nu suntem nici buni, nici răi,
Suntem doar trecători pe această planetă,
Căutând să înțelegem cum să trăim.
Și poate, în final, nu este important
Cât timp avem, ci cum îl trăim,
Căci timpul se măsoară nu în clipe,
Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.
Carne, sânge, suflet
1. Ațintiți îmi sunt ochii asupra lui
Și cum sclipirea din ochi nu mai există:
Jumătate este, jumătate nu-i
Inima-mi bate, mă uit prin fața-i tristă...
2. Aruncat pe câmp, lângă rând mari de mașini,
A murit stupid, jumătate...doar carne a lăsat,
Ce contează că trăim? și noapte, întuneric și lumini,
Realitatea-i doar în capul nostru, cine mai-nțelege ce a existat?
3. Sfârâind în tigaie, încinsă se aude:
O bucată de ceafă, suculența țâșnind.
Vezi doar foamea din stomac, și-n schimb auzi laude;
Nu sânge, nu țipete, dureri din curtea bunicilor venind.
4. Suntem oameni, nu suntem carne și sânge!
Suntem animale, da, dar oare Dumnezeu ne va primi?
Când viața ciclu-și urmează: fărâmă, celulă și pântece
Ne ducem, nu ne-ntoarcem, pentru ce ne-om istovi?!
5. Și totuși, ce sens gestul lui l-a avut?
Să demonstreze c-a sfârșit neînțeles...
Mă uit la ochii larg deschiși, oare l-a durut?
Să știi că te-ai sfârșit pe un câmp de șes...
6. Și că-n vâltoarea vieții consumând noi suntem
Tăind, măcelărind, înghițind, defecând
Carne, sânge, mai în sânge! să ne-aduceți vrem
Urând, invidiind, răzbunând, omorând...
7. Carne și sânge, pentru suflet mai e loc?
Uitându-mă la el mă-ntrebai, dar oare, ce sunt eu?
Un trup, o formă, o ființă sau deloc,
Un fost, un va să vină, un acum, niciodată sau mereu?
8. Că sufletul este din carne și sânge, în schimb
Îl tai, îl spânzuri, îl îndoi, îl crești, îl mistuiești
Cu patima fizică, cu stres, durere, neajunsuri, îl plimb
Din bine în rău, din tristețe în fericire, oare-l miluiești?
Cine ma aude?
Oh suflet drag ,
Din al meu trup
Un sunet nu mai iese
Fara vorbe am ramas
Chiar de in minte
Romane am de spus ....
Corp de lut am ajuns
Sau asa ma simt ...
Rece, moale si far de viata
Cand glasul impietrit a devenit
Cand strig si nu ma auzi
Cand vorbesc si nu ma asculti
Cand spui ca doar un suflet tanar sint
Si ma renegi
Ma ignori si diminuezi
Crezand ca n-am habar
Ce este viata
In vid plutesc
Vorbele îmi rasuna
Si numai luceferi banlzi ma aud
Si ma alina de la rasarit pana la apus
Caci vorbele sufletului
Nu le aude oricine
Si le citeste numai
Cine ochi are sa vada
DE-AŞ FI LĂSAT...
De-aş fi lăsat în umbra mea
Lumina-n colţ de frântă stea
Să tremure la geamul tău
Un ciob tăiat din glasul meu...
De-aş fi lăsat ca luna nouă
Să-ţi şadă-n cale bob de rouă
Răcoritoare urmă-albastră
Pervaz la sufletu-mi fereastră…
De-aş fi lăsat ca drumul meu
Să curgă lin ca dansul unui zmeu
Aş fi ştiut că zarea aurie
A făurit din lacrimi, perla vie...
De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele
Adastă cerul adâncit de stele
M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii
Să-mi cânte în surdină somnul vieţii...
De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin
Apus de soare roşu şi senin
Îngenunchiat în rănile adânci
Ca valul risipit în albe stânci...
De-aş fi lăsat să mor o clipă
Să-mi fie gândul vârf de-aripă
Să zbor înalt şi să cobor Strivit în umbră de cocor...
Viața bate filmul
Viața unui om este ca un film
De groază, de romanță,
De comedie, de tragedie,
Însă viața bate filmul.
Ți s-a-ntâmplat vreodată să te uiți la un film
Şi apoi involuntar să-l compari cu realitatea?
Dacă da, e un semn bun
Pentru că sunt inspirate din clipe trăite.
Întreabă pe oricine vezi pe stradă
Şi-ai să vezi că umbra lui
Duce-n spate o povară anume,
Chiar dacă-i mai grea sau mai uşoară.
Viața bate filmul
Aşa că lasă-n spate tot răul trăit,
Chiar dacă ai suferit,
Pentru că orice film are şi un sfârşit!
Am timpul sub tālpi
"Am timpul sub tàlpi"
Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit
Timpul se plictisea privindu-mā cum trec prin el
Doua soapte strabat...de nicàrii,urechea
Pe nume direct...mà striga viata
Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit
Eu nu-s grabit, am timpul sub tàlpi
Iubiri la minut, tràiri ca pe mut, o viatà
Si-i gata.
Florin Ristea
15.dec.2023
22:37
Alte poezii ale autorului
Singurătate
Cușca singur am creat-o,
Căci conștiința mă împiedică să sar.
Lumea toată am uitat-o,
Și mă regăsesc în mine tot mai rar.
Singurătate
Cușca singur am creat-o,
Căci conștiința mă împiedică să sar.
Lumea toată am uitat-o,
Și mă regăsesc în mine tot mai rar.
Singurătate
Cușca singur am creat-o,
Căci conștiința mă împiedică să sar.
Lumea toată am uitat-o,
Și mă regăsesc în mine tot mai rar.
Singurătate
Cușca singur am creat-o,
Căci conștiința mă împiedică să sar.
Lumea toată am uitat-o,
Și mă regăsesc în mine tot mai rar.
Singurătate
Cușca singur am creat-o,
Căci conștiința mă împiedică să sar.
Lumea toată am uitat-o,
Și mă regăsesc în mine tot mai rar.
Singurătate
Cușca singur am creat-o,
Căci conștiința mă împiedică să sar.
Lumea toată am uitat-o,
Și mă regăsesc în mine tot mai rar.
Singurătate
Cușca singur am creat-o,
Căci conștiința mă împiedică să sar.
Lumea toată am uitat-o,
Și mă regăsesc în mine tot mai rar.