(audio) Clepsidră de apă, clepsidru de nisip......

Cu amintirea-n suflet

Voi merge pe al meu drum

Așteptând în tăcerea dimineții

Un mic semn, pe caietul vieții

Scris cu litere amare

Însemnări al căror sens

Eludează și gândirea

Răspândind în lumea întreagă

O otravă îmbietoare

A tot ce-a fost,

Și o să mai fie.

A tot ce sunt

Ve fi și tu.

Ce nu-nțeleg, nu pot  vedea

Fără silabe și cuvinte

Doar în vise mi se așterne

Cuvântul tău ca o chemare

Alerg spre tine să pot vedea,

Simții și eu lumina ta.

Pe  noua cale acum voi merge

Pășind ca și întâia oară

Sub călcâiul tău tresar

Strivindu-mi trupul viciat

De secunde împrăștiat.

Câlcând durerea în picioare.

De citești aceste rânduri

Prin silabe colorate

Trec secunde a căror clipe

Trunchiate de destin

Privesc geneza și mă întreb

Ce-am pierdut ca omenire

În secunda ce-am ales-o

Și-am crezut noi cu tărie

Că din bici și nicovală

Vom ajunge  un car cu boi.

Însă acum e prea tîrziu

Ne-am rătăcit fără scăpare

A noastră cale am pierdut-o

Devenind doar o nuanță

A absenței de a trăi.

Un talger pe o balanță,

Dependenți de viață.

Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.

Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.

Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?

Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.

Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.

Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.

Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.

Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.

Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.

Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...

Și dacă suferința naște poezie..
Atunci de ce ne e frică să greșim?
Dacă trăim într-o iluzie..
De ce ne mai amăgim?

Visăm ,amăgindu-ne ,
La orizonturi largi cu neputință
Și ne avântăm iubindu-ne ,
Trecând în neființă .

În scrisori de adio și poeme
Sufletul renaște din cenușă
Ducându-ne în puncte extreme,
Succesul va bate la ușă.

Condamnatul ideal, fără nume, fără gânduri, doar născut să se supună

Într-un univers ce-mi pune pe cântarul nemuririi sufletul de muritor,

Care s-a născut să moară prin solicitarea mută a părinților ce vor

Să-și trăiască viitorul transferând în mine gene care nu au viitor.

Eu, semnatarul prin absență, pun sub semnul întrebării datoria de a mă naște

Într-o lume, simulacru, unde nimeni nu alege, ci doar este un ales

Ce se îndreaptă spre dezastru deghizat într-un concept care simulează moartea

Corpului predestinat să se întoarcă în pământul ce-a încercat să dea azi vieții o valoare și un sens.

Mi se acordă din oficiu funcția de om pestriț printr-un manifest-oracol ce semnează drept destin

Și consolidează dogma unui fanatism tembel de a crede într-o lume care arată în alt fel.

Am asimilat excesul oferit de Absolut ca un vulg ce își acceptă rolul lui de om lovit

De o soartă nemiloasă care scrie cu un condei, drept pe pielea ce îi ține oasele de om mișel.

Impostor venit pe lume să mă plimb ca individ într-un colectiv ce lasă la intrare un bilet

Unde se semnează moartea cu un scris lizibil, ferm, imitând, cu nonșalanță, un contabil mititel.

Se ridică o cortină, îmi aleg un scăunel și privesc ecranul care mă prezintă drept actor,

Un banal, un pierde-vară, un copil ce s-a născut într-o eră în care omul se ascunde-n propriul trup.

Într-o piesă specială cu peisaje dintr-o lume ce nu are adevăr, sunt actorul fără nume, fără țară, fără pic de viitor,

Fiindcă drama ce se joacă pe ecranul plutitor pare c-o să fie astăzi… că eu sunt un impostor.

Nici nu începe filmul bine că mă trage de picior un alai de coate-goale ce pășesc superior,

Pe covorul în care moartea mi-a ales ziua să mor și mă îndeamnă, fără jenă, ca să ies în coridor.

Resemnat, îmi port ființa spre ieșirea-n coridor unde mă așteaptă moartea cu biletul de actor

Și-mi arată calea scurtă către raiul plutitor unde mă așteaptă, iară, ciclul ăsta îngrozitor

De-a mă naște fără voie, fără haine, fără ochi, într-o lume în care viața nu mai are nici un scop,

Căci și l-a pierdut, sărmana, chiar în ziua în care moartea… i-a trimis pe primul om.

Îți dăruiesc cât aș visa in noapte

Timpul fără tine nu e timp , e moarte

Plecând mâna , cercetez

Cu, cuvinte mă semnez

Să pot îndeplini destinul

Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră

Tu ești al meu unic căminul

Și n-am sa pot uita vreodată

Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul

Așa cum țăranul își iubește pomul

Așa cum universul ma învață

Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață

Poate norii chiar îmbătrânesc

Poate stelele nu strălucesc

Poate comorile din univers

Au ajuns la ultimul vers

Apele întind o masă

Soarele iar se revarsă

Scoici pustii șed pe nisip

Eu privesc statornic, al tău chip

Ecouri disperate se coboară

Sentimente de-odinioară

Jurăminte amorțite

Și destine despărțite

Corul mut cânta voios

Sufletul morocănos

Nu e timp Doamne, iubesc

Simt potopul cel, ceresc

Apăsarea e domoală

Nu v-a-ncepe o răscoală

Să cuprindă întreg locul

Să lovească și norocul

Parfumate vieți pătate

Grele zile numărate

Suflet mort și îngropat

Rodul putred , nu bogat.

Trece timpul peste praf

Praful trece peste timp

Lasă semne , caligraf

Nu există anotimp.

Murmure cotropitoare

Pe pășuni nu-s căprioare

Nu-s nici șanse să învie

Nu există colivie

Să rețină cu minutul

Și secunda , și trecutul

Colorat si simplu dans

Astăzi nu sunt pași de vals

Azi cărbune și , durere

Nu e loc de revedere

Ca un orb , simt adierea

E departe apropierea.

Falnic un destin mustrat

Griji , iluzii au spintecat

O fărâmă de iubire

Un portret de izbăvire.

This ain't a story about love and grace.

This ain't the sound of tender ripples, but of stormy waves.

This ain't no more a house to dwell and share,

When all you feel around is just the gust of death.

But not the silent kind, of aging,

The sounding one of bombs,

of blooded rubble far backbreaking, 

of mortared feathers of a darling angel.

And endless streams of cries increasingly despondent,

Are carried by these warfares wider by the moment,

While clickers keep accounts of scattered ammo,

More nurses run from one to other in a torment.

And though we know, what do we care

It's all too much a cross to bear

For in this life, we have to share

A common sense for one's welfare

Just scrolling past all in disdain.

Better connection, less affection...

For those all mighty...no intention

To honor promises made to their nations.

Curge o ploaie blândă şi māruntă ca prin sită

Printre castanii abia dezmuguriți

Primăvăratic manifest de triluri

Mă întovărăşeşte adagio prin vāzduh

Mă înfăşor c-un calm firesc de simbioză,

Într-o mireasmă de pădure şi de parfum floral

În licărit profund de simțuri

Ca-ntr-un tablou de Luchian

Îmi zburdă ochii liber în flutur clarobscur

Hrănindu-mă fotonic din seva timpului perpetuu.

Am învățat să mint de mic,

Pentru ceva ce-aş fi greşit,

Şi pentru o lecție de viaţā

Ce, cu bătaie, m-a smerit.

Mi-am asumat un rol secund

Şi să nu mint, am hotărât să fiu un mut.

Ascult de două ori mai mult

Sub înțelesul meu tăcut.

Şi nesimțit, din lume mă ascund.

Pasul mi-l plimb cât mai discret şi surd,

Nu deranjez nici praful de pe drum,

Mai sunt doar un puțin cu suflet mult.

Când eşti în brațele mele,

Şi capul tău se odihneşte pe brațu-mi stâng,

Iar mâna dreaptă mi se plimbă prin părul tău plăpând,

Şuvițe castanii in armonii stacate

Se înfiripă clasic pe vârfuri deşirate;

Alunec degetele pe claviculă tactil şi languros pe spate

Sincronic, tu...

Corzile inimii reverberezi in şoapte.

În amfiteatrul nopții, noi doi—o entitate.

De-am fost nimic ori nimeni... tu m-ai descoperit

Şi m-ai făcut maestrul de tine îndrăgostit.

Iubeşte ploaia pentru momentele dintre, 

Pentru elixirul vieții revărsat prin rădăcinile pădurilor

Şi emanat în menirea subtilă ṣi fragilă ce-i umblă cărârile,

Pentru mugurii nimfelor dezveliți în mângâierea seninului,

În culorile irisului, în crângul pupilei, în miresmele şi țopăiala copilăriei.

Iubeşte ploaia cum curge de pe obrazul iubitei

În arṣița palmei ce vine s-o-ntâmpine.

Iubeşte ploaia în ritmul ce-l cântă...

Iubeṣte-o!

Fiecare picătură!

E minunat de scumpă...

Îmi place forma ta, femeie, şi gustul şi mirosul tău.

Te port în gând, te năzuiesc...

Mă urmăreşti ca o himeră,

Când nu eşti tu, eu tot cu tine sunt.

Ți-am conturat din spate silueta,

Căzută-n rugăciune, pe genunchi.

Ṣi te imprim în inimă ca o icoană,

Salvată într-o colecție de dulci minuni.

Buzele-ți moi m-au ars cu pasiunea

Unui ospăț de simțuri şi trăiri.

Setea mi-ai stins în galeşe priviri,

In suflet mi-ai hrănit chiar nemurirea.

În preajma ta adie în arome primăvara,

Ca-ntr-un buchet de frezii, irişi şi zambile.

Mă farmeci volatil cu note de iubire,

Până adânc în piept îți simt suflarea.

Îmi place forma ta, femeie, şi gustul şi mirosul tău pe mine.

Eşti una de ajuns pentru o mie

de mântuiri si nemuriri şi vis.

Şi de n-ai fi, eu n-aş mai fi...

cu tine.