Goana după miez...

Viață dulce sau amară

Prinsā-n foaie de țigară,

Răsucită cu finețe

Prin constelații mărețe.

     Prinsă-n buze însetate

     De științā și de arte,

     Trasă-n piept cu îndârjire,

     Răsuflată-n Rāstignire.

Trasă-n suflet să-l adape

Cu fumul gândirii coapte

Și suflat în gol de aer

În vāzduh de idealuri.

     Răsuflare ușurată

     Răstignire resemnatā

     Cum să mai consum țigara

     Când din ochi gâdil chitara.

O bătrânică mi-a păşit în cale

Şi cu regret, în glasu-i moale,

Îşi cere neîncetat iertare.

Mă iartă, tinere, mă mişc greoaie;

Povara vieții mă apasă tare.

Mă iartă, tinere, te țin în loc...

Încerc numaidecât să îți fac loc.

Şi timpul s-a blocat într-un suspin.

Pentru un pumn de avere inutil

Semeni uitați în urmă, părăsiți

Şi poate niciodată regăsiți...

Hai să-ncercăm un algoritm printr-un compendiu pur şi ludic.

Pe un perete plăsmuit, de chihlimbar,

Într-un hambar, pe unde n-am habar,

Să nu fie prea literar, să fie-un gram chițibuşar

Şi o măsură murătură sa se conserve în cultură,

Printr-o formulă imaterial obscură,

Expert extras dintr-o inflorescență de primulă

Vom aplica elementar pe Euclid,

În centrifuga Newton pe rapid,

Un epsilon intuitiv de Lovelace,

Şi-un praf select Darwinism şi Payne din cine-a mai rămas.

E viața doar un şiretlic al unui trepāduş Socin,

Sau e miracol şi destin al unui act măreț, divin?

Frunzele cad, când octombrie vine.

Le păşesc melancolic și respir nostalgie,

Pe cărarea din parc, numai tu, amintire,

Mă petreci printre rânduri de poezie.

E doar o scânteie de amăgire, cum octombrie vine,

Să-mi șuruie trist iubirea-n privire,

O urare, un gând, o dorință zglobie...

Ne recheamă sub răchita, de atunci cenușie.

E-ntuneric devreme, cât octombrie ține,

Se ascunde și soarele, să mă-ncălzească de tine.

Sub greul de beznă, iluzoriul mă-ndeamnă

Spre podul mut, unde piatra rece-i tresare de-o pierdută atingere involuntară.

Unde-i, Octombrie?

Doar octombrie vine!

Octombrie ține...

Doar ea nu mai vine.

O coajă de banană se usucă contorsionată pe bordură,

Jumătate încă plină, jumate descompusă-n putredă pictură...

Deşi-am trecut de ea, imginea persistă.

Deşi gunoi, natură moartă, tristă...

Mi-a iscodit o poftă-n emisfera stângă

Cu gust de Salvador Dali pe pânză.

Cândva te va găsi emoția mea,

Vei regăsi în ea dorința de a trăi,

Vei resimți bucuria descoperirii.

Îmbrățișarea rimelor mele te vor cuprinde de mijloc

Și te vor sălta în aer, într-un carusel de sărutări suave și amintiri pătimașe,

Te vor învârti până ce vei simți amețeala aceea de tulbure plutitor...

Și vei simți roşeața obrajilor, înflăcărați de emoţia ascunsă,

Ce o îmbracă metafora stilată cu jocuri de paiete și epitete elegante,

Incomparabilă, obraznică și voluptoasă cu raze de refracții vaporoase.

Atunci abia voi fi speranță...

Acum sunt dor ce mă apasă...

Sunt doar cuvântul din prefață.

Ieri, tânăr cu nicio grijă, de pe plai moldovenesc,

Astăzi, mulți ani duc în spate și, mi-i greu să mai muncesc.

Ieri, la sân cu țâța-n gură , să  cresc mare, voinicel,

Astăzi, lipsit de putere și-am ajuns un bătrânel.

Ieri, pitic la grădiniță și-apoi cu ghiozdanu-n spate,

Astăzi, învățat cu carte, absolvent de facultate.

Ieri, cu tancul în armată , patriot, să-mi apăr țara,

Astăzi, de mult sunt la vatră și în parc ascult, fanfara.

Ieri, mi-am întâlnit iubita, semnând al nost' legământ,

Astăzi, cu un fiu și-o noră, medici, profesând sub jurământ.

Ieri, cu repartiția-n-mână, specialist veterinar,

Astăzi, săturat de muncă și-aproape...pensionar.

Ieri  sculat de dimineață să nu-n-târzii la program,

Astăzi, greu semnez ,,prezența", timpu-mi este un dușman.

Ieri, treaptă cu treaptă, așteptând o promovare,

Astăzi,  cu boli, tratamente, de sus până jos, mă  doare.

Ieri, prieteni și tovarăși, gustând țuică, vin pe la bairam,

Astăzi, mulți nu mă cunosc, au uitat ce buni amici eram.

Ieri, trecând să-mi văd părinții, rude, frate și surori,

Astăzi,  merg la cimitir,  la mormânt, aducând flori.

Ieri și astăzi, fericit, iubind și de soție-ndrăgostit,

Viața mi-i frumoasă, visul cel visat s-a împlinit.

Ieri și astăzi, zilnic rugă, înălțăm la Domnul Ceresc,

Ce-mi rămâne, știu, Doamne, pentru ce mi-ai dat... Îți mulțumesc!

Roagă-te, dacă poți,

la steaua din muntele nopții,

plângi, dacă poți,

la icoană în stâncă sculptată,

adu flori, dacă poți,

la altar din minerale,

fă-ți cruce, dacă poți,

la cap de lup

și șarpe de mare.

Micuț lăcaș, câtă putere ai

Asupra sufletului meu? Se știe oare?

În ochii mei ești ca un colț de Rai,

Unde nimic nu plânge și nu doare.

Două bucăți de piatră într-un pod

Unite sunt. Iar pe sub ele trece

Un mic pârâu din munți, cu apa rece,

Zăpezilor de sus le este rod.

Pe partea stângă în a ei splendoare

Pădurea verde se întinde, deasă.

Se duce mult și bine, până-n zare, 

Unde de colți stâncoși devine rasă.

Pe partea dreaptă este înflorita 

Câmpie, și aleea însorită.

Cu pomi micuți și flori înmiresmate,

Și grâul foșnitor, când vântul bate.

Da, acest simplu peisaj îmi este

Atât de drag, că n-aș putea-l descrie

Decât așa; prin poezii, prin versuri.

Acel mic pod va continua să-mi fie

Un adăpost tihnit pentru gândire,

Pentru visat, citit, pentru odihnă,

Un loc pentru a-mi alina privirea,

Simbolul meu al păcii și al tihnei.

Orașul putrezește lent sub ploi de plumb,
cu străzi ce miros a fier și a sfârșit;
felinare bolnave ard fără să-l scumb,
ca niște oase galbene-ntr-un trup murit.

Clădirile, sicrie înalte, reci,
își țin ferestrele ca ochi sticloși;
prin piețe trec figuri corecte, seci,
cu pași egali, deja puțin morboși.

Pe ziduri stă tăcerea ca un mucegai,
iar aerul apasă greu pe piept;
nimic nu cade brusc, nimic nu-i vai,
doar totul stă stricat, perfect, drept.

Și eu rămân în oraș, ca o vină veche,
învățând să fiu viu fără să strig;
aici, chiar și sufletul se-mbracă-n piele seacă
și moartea trece zilnic, elegant, politehnic, frig.

Fărâme de tăcere
în noaptea ce curge –
ne întâmplăm.

Nu pâinea mea, Doamne,

ci inima mea ți-o dau.

Nu ca dar,

ci ca datorie a ființei

care a înțeles că iubirea

nu cere, ci arde.

Am ținut-o ascunsă mult,

împărțind-o între vise și frică,

între oameni și umbre,

până ce n-a mai rămas nimic

din chipul Tău în ea.

Atunci am înțeles:

că jertfa nu e moarte,

ci întoarcere.

Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,

ci pentru a deveni altar.

Iată-mă, Doamne —

fără cuvinte de laudă,

fără merite,

fără scuze.

Doar cu o inimă arsă de lume

și gata să ardă pentru Tine.

Primește-mi cenușa

ca început de tăcere sfântă

și fă din rana mea

o rugăciune care nu se mai stinge.