Goana după miez...

E plin de ură astăzi între noi,

Se ascut cuţitele sub masă,

Nutrim cu viclenie sentimente noi,

Dospite într-o cocă ucigaşă.

Ne-am injectat venin în limbă,

Privirea ni-i un sloi de gheaţă,

Prin trup armatele se plimbă,

Şi-i stare de alertă peste viaţă.

Ne bucurăm când camaradul moare,

Rânjim cu steagul păcii în mână,

În suflet, demult nu ne mai doare,

Şi totul e-n război, nimic nu se amână.

Pe mama am făcut-o general,

Pe tată l-am numit iscoadă,

Şi peste neamuri s-a transmis viral,

Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.

În public ne afişăm apoi semeţi,

Şi răspândim duhori în jurul nostru...

Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,

Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.

Viaţa de albină-i grea,

Nu o ştie nimenea.

Treizeci de zile trăieşte,

Ea aleargă şi munceşte.

Zi de zi din stup ea zboară,

Ca să facă miere, ceară.

Ea zboară din floare-n floare,

Cu polen pe aripioare.

Albinele –s călătoare,

Zumzăie din floare în floare.

Florile polenizează,

Şi la stupi se întorc în grabă.

Polenu îndată adunat,

La stupină îi tot cărat.

Acolo-i pus cu migală,

Ca să-l facă miere, ceară.

Altele stau în stupină,

Şi au grijă de regină.

Stau acolo fac curat,

Şi mierea-n faguri o împart.

Căci acolo în stupină,

Numai zumzet de albină.

Toate au sectorul lor,

Îngrijesc, muncesc cu spor.

Est e-o vorbă din popor,

Munceşte nu sta trântor,

E zicala, bat-o vina,

Să fii harnic ca albina. 

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Un timp nepretuit defapt,

Ne-ar fi oprit demult.

Am fi zdrobit si orele, secundele,

Macar de am fi stat.

Dar cred ca nu ne-am fi gasit,

Nici-ntr-un trecut indepartat.

Si daca Cronos accepta,

Sa avem un viitor,

Probabil ceasul s-ar oprii,

Din cant nemuritor.

Si s-ar preface-n gugustiuc.

Doar sa ne ocoleasca,

Viata ne este de prisos,

Nu pot sa-ti fiu mireasa.

Chiar daca Cronos ar fi spus:

-Luati, timpul e al vostru!

Dar ce stilou ar lacrima

Pentru un cant, al nostru.

Simboluri peste simbolismuri,

Trec peste ale noastre ape,

Ascunse parca de cuprinsuri,

Peste vise desarte.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Oh…dor sa nu-mi fi fost.

Atat doream defapt.

Dar nu, timpul nu ne accepta.

Si sufletele ne despart,

Intr-o lume eterna.

Atat doream defapt.

Da, Cronos n-ar fi acceptat,

S-avem un viitor.

Chiar ceasul de nu s-ar opri,

Din cant fermecator.

Ar sta plapand in form de sfera,

Doar sa nu ocoleasca,

Momente vii si linistite,

Tot nu ti-as fi mireasa.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Un timp nepretuit defapt,

Ne-ar fi oprit demult.

Prin viata fiind inca copii

In suflet,chip si constiinta,

Indragim persoane fara a noastra vointa,

Persoane care ne aduc bucurii,

Fermecati de zimbete zglobii

Si sincere priviri de fetite...

Ne indragostim...

Cind ajungi sa cresti mai mare,

La fel naivi in sinceritate-

Suflet deschis persoanelor toate

Cu priviri fermecatoare,

Suflete scaldate'n soare

Si zimbete de copil alintate.

Ne indragostim...

Si doar maturi ajunsi in viata,

Visam sa indragim pe cineva,

Copilareste ca acum cindva

Cu acelasi zimbet de copil pe fata,

Deschise suflete ce'agata

Dintr'o privire inima...

Visam sa ne indragostim...

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

De parcă n-ar fi încă îndeajuns,

S-a hotărât de sus în mod oficial,

Că întrebării nu e necesar răspuns,

Nimic nemaifiind astăzi vital.

Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,

Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,

Iar toți acești din generația nouă,

Orbiți, pășesc înspre globalizare.

Ne este inutil ogorul semănat,

Căci totul din import e trufanda,

E interzis să pui și varză la murat,

Doar E-urile le putem mânca.

Ne grohăie râtanii plini de pestă,

De vaci, ne spun că s-au smintit,

Și nimenea pe nimeni nu contestă,

Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.

Ne este mersul dirijat subtil,

De păpușari cu mare îndemânare,

Și nu-i nimic în lume mai umil,

Decât să stăm cu mintea-n hibernare.

Va trece o perioadă nu prea mare,

Când ce-au dorit, ei vor avea...

Nepoții vor privi documentare,

Cu omul liber, care și gândea.

Au început să-mi cadă îngerii din cer

Dar se feresc să cadă pe Pământ

Și gravitează amorțiți în violet eter

Resuscitați, de câte-o rugăciune, când și când...

Nu știu cum am ajuns să spun

Aceeași rugăciune de nebun

Păstrează-mi cuviința faptei și dragoste în gând,

Recunoștința pildei din străbuni, doine și cânt...

Am adormit sau poate a fost aievea

Prezenţa mea în spațiu și în timp

Dar m-am ciocnit accidental de îngeri

Ce amorțiți pluteau ca-n amintiri

Am agățat în grabă doar o pană

Din aripa inertă ce-am lovit.... 

Cutremurat de atingerea-mi brutală

Din pană a țâșnit... cerneală şi pelin

O ultimă zvâcnire de icoană

S-a mistuit în palma-mi iarăși goală

Stârnindu-mi o durere infernală...

Mă muşcă ochii de durere, sunt orb de lacrimi

Sau e întuneric?

Mă șterg cu palma apăsat

De lutul moale de păcat

Și printre gene, îndurerat,

Citesc în palmă un mesaj...

Fii blând! Te iartă!

Te-am iertat!

Cum trece timpul, când eşti neghiob

Şi laşi totu-n urmă fără de rost

Cum trece timpul când eşti grăbit

Cu atâtea speranțe de împlinit

Cum trece timpul când eşti educat

Dar încă atâtea de învățat

Cum trece timpul când eşti sărac

Şi din rația ta doar copii-au mâncat

Cum trece timpul când eşti bogat,

Dar nimic nu-i de-ajuns, anturajul drogat

Cum trece timpul când eşti copac

Şi tot stai locului nestrămutat

Cum trece timpul când eşti cocor

Şi zborul te poartă prin zări si prin nori

Cum trece timpul când eşti prădător

Şi vânatul e în goana unui ultim fior

Cum trece timpul Lui Dumnezeu

În lume, în Univers şi în sufletul meu

Şi cum stă timpul în loc, nemişcat,

Ca ceasu-n perete de cui agățat.

Din candela ce arde-n capul mesei,

Uleiul ce hrăneşte icoana sfintei taine,

Se-nalță în fir de fum şi năzuință...

E rugăciunea unei mame.

Cuvintele îmbibate în timpane,

Călăuzesc un manifest de alinare

Pentru credinţă, adevăr, valoare...

E rugăciunea unei mame.

Din mâinile înăsprite şi dibace,

Împreunate înspre frunte de povață,

Un tremur de emoție vibrează...

E rugăciunea unei mame.

Ascultă rugăciunea unei mame,

Oriunde te găseşti, să cugeți cu răbdare.

Să ştii ce-i drept şi să aduci valoare

În rugăciunea şi iubirea unei mame.

Din când in când imi curge-n gând o poezie.

E doar un vers la început, sau poate doar o amintire

Şi poate zace aşa-n eter mai bine de o lunā

Până dospeşte efemer sau se consumă-n glumă

Sau pe notițe o aştern cu pasiuni picante

Astfel,

Usturător, mă înfăşoară 

Emoția-i primordială...

Impresia de-odinioarā, o simt atinsă-n palma goală

Ai vrea să afli cine eşti?

Deschide uşa şi afară ieşi...

Păşeşte afară din poveşti,

Şi-ncepe a căuta să ne uneşti.

Fir-ai tu fățărnicie!

Iei locul la omenie...

Unde-ai prins că ar fi bine

Să fuduli o nătângie

Aşa, într-o veselie.

Cum te-ai educat în fine

Cu atâta nesimțire...

Să faci ditai sindrofie

Prin cultură parvenită

Străveziu din şmecherie.

Prost care şcoală mai face

Să mănâncă doar potroace?

Uite, bre! Statut la mine

Cumpăr o mie ca tine

Să lucreze pentru mine.

Dar prostia-n inepție,

Se propagă clar al fine,

Crasă în grandomanie

Ca un nor de amnezie

În stupoare şi beție.

Social le merge bine

Cu valute aruncă în tine

Îți dau note, şi bancnote

Ia-le altul pentru mine.

Eu tot mă întreb în sine:

Dragoste seacă, cui oare să placă?

Omul Isus a fost tâmplar...

Iar eu, când traforam în şcoală,

simțeam cum înspre El mă cheamă,

Prin glasul viziunii din placaj.

În lemnul dur lucram minuțios,

Suflând agnostic în rumeguşul ros,

Ca Dumnezeu în trupul argilos.

De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,

Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,

Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,

Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...

Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât 

Atelierul şcolii să fie isprăvit

De Spân răpus Pegasul

Şi fabulosul visător

În faşă

Smotocit...