🎤 Clepsidră de apă, clepsidru de nisip......

Hands trembling,

Mood breaking,

Purposeless fading,

Soulfull self shaken by this floking fake, rapacious, ravenous, profilgate nature... only some of you though... 

Din când in când imi curge-n gând o poezie.

E doar un vers la început, sau poate doar o amintire

Şi poate zace aşa-n eter mai bine de o lunā

Până dospeşte efemer sau se consumă-n glumă

Sau pe notițe o aştern cu pasiuni picante

Astfel,

Usturător, mă înfăşoară 

Emoția-i primordială...

Impresia de-odinioarā, o simt atinsă-n palma goală

Ai vrea să afli cine eşti?

Deschide uşa şi afară ieşi...

Păşeşte afară din poveşti,

Şi-ncepe a căuta să ne uneşti.

Omul Isus a fost tâmplar...

Iar eu, când traforam în şcoală,

simțeam cum înspre El mă cheamă,

Prin glasul viziunii din placaj.

În lemnul dur lucram minuțios,

Suflând agnostic în rumeguşul ros,

Ca Dumnezeu în trupul argilos.

De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,

Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,

Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,

Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...

Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât 

Atelierul şcolii să fie isprăvit

De Spân răpus Pegasul

Şi fabulosul visător

În faşă

Smotocit...

Cat, din poezia mea, traiește viu in calea ta?

Cât mers din pasul meu e și umblarea ta?

Cât Dumnezeu din tine mai poartă duh din mine?

Cât fiu din mamă și din natură frunză pe apă...

Te-ntreabă de știi măsura a ce nu se cuvine,

Ce nu e în cuvinte, dar curge în simțire.

De câte ori închisei ochii să nu îți slobozi gura

In schimbul liniștii, doar să nu înfrunți furtuna.

Nu pumnul ridicat, ci pieptul dârz în cuget scos în față...

Nu gloata după faimă, ci mersul dus în tihnă și în pace.

E o grabă nebună, o grabă de-a dreptul bolnavă

Iar buzunarele...pline de inimi golite de vlagă.

O minte părtașă în frică e tovarăș în degringoladă.

E atâta iubire în lume câtă cauți să dai fără plată...

E atâta magie în lume, dar mulți beau doar apă chioară!

Am mai pierdut o zi citind jurnale,

Găsindu-mă puțin în fiecare...

La fel de ticălos ca Iuda,

Păzesc măsura timpului cu punga.

Mă cheamă nemișcarea în tăcere

Spre cripta necunoașterii supreme.

Un Magelan al paradoxului finit

Prin infinitul universului contemplativ²

Din Darwin, descompus în râmă,

Momește-un undițar noaptea din semilună

În cicluri de Vivaldi, tonul masiv se zbate

În verzi ecosisteme conservate.

Newton mă strigă-n somn Hopa Mitică

Și dibăcește cidrul din butilcă

Să mi-l servească-n loc de apā sfântă

Cu mărturii de duh, unui sărac cu duhul, caterincă.

De mine, poezia e scrisă cu migală...

Cu unelte uneori ciobite și materiale culese ori găsite,

Cu mintea și ochii deschiși spre-năuntru și afară;

Cu penița-ntr-o mână și dicționarul explicativ în poală,

Din inspirația grației divine, prin cunoașterea laică, de-o parte și alta,

Cu imagini pictate din abstracte albastre

Curse prin găuri negre cu sclipiri argintii-colorate și intenții ușor dirijate;

E o mișcare lentă ca transformarea rocilor, ori a cimentului din temelii și case

Și delicată ca petalele florilor, nepăsătoare totuși de atenția trecătorilor,

Ori de programarea clopotelor sau a medicilor de gardă.

E lejer subtilă sau abruptă, ca nebunia primei iubiri

Sau paranoia trădării în faptă...

E o scânteie în flacăra vieții ce-o poartă,

O steluță din corpul coleopterei ce-o zboară prin noaptea densă, galactică și tenebroasă,

Fără cunoașterea nimicniciei sau a imensității ce o transportă.

E o parte din mine, din tot ce ne poartă

Spre frontiera visului, prin mlaștina groasă...

E trăire și vis, emoție, faptă,

E cărămidă, liant și cămin totodată.

E ceva de care mă împiedic uneori.

E Faurul pământului, la treabă cu fulger din nori.

    Câtă durere în spate poţi duce 
    Cu mâinile pironite de cruce 
    Cât amar şi lacrimi, ascunse, 
    Mai curg pe obrajii tăi?

(Avem să credem că timpul se oprește–

pentru niște clipe,

ființa nu crede că îmbătrânește–

apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)

Printre adunătura de capete proaste–

colcăie misterul;

pățania trăită de comunitățile noastre–

refuză să-și poarte colierul...

Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–

lumina din el tot nu licărește;

și-n neagra închisoare umplută cu pietre–

 mai caută altele, caută prostește...

Să fie mai mult decât întăia dată–

și tot așa și înainte;

într-o zi adaugă, într-alta se pierde–

nici lumina nu se mai vede...

Se adună apoi la statuia cea mare–

a unui posibil creator;

își întind mâinile fără rușine–

spre a se îndeplini dorința unui muritor...

Se desprinde uscată și rămurica dulce–

borcanul refuză să se umple,

culese au fost aromele mai bune–

și efectul lor plăcut va trece...

(Îi chinuie să treacă și de viața asta–

mai grea sau mai ușoară,

nu mai contează fapta lumii bune,

e demult uitată... îngropată...)

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Prin visul meu zboară ,

Ca o comoară,

Greșesc necontenit pe drumul către Tine
Și cad în fiece capcană lăsată-n calea mea...
Transform în rău tot binele din mine
Și tot păcatul devine povară grea...

Oh! Dumnezeule Înalt! Câtă durere!
Eram în Rai și-acum sunt în cădere...
Oh! Dumnezeule Preabun! Și câtă vină!
Nu merit nici iertare și nici milă...

Și totuși strig spre Tine: miluiește-mă!
Ești singura nădejde care mi-a mai rămas!
Oh, Doamne, Dumnezeul meu, miluiește-mă!
În mâna Ta destinul, viața-mi las!

Fă Tu cu ea ce crezi de cuviință,
Căci eu, din neîfrânare și din a mea voință,
Am rănit îngerul cel mai blănd cu putință!...
Crezând prea mult în mine... am fost în necredință...

Iubit-am fîrî margini și-am fost iubită,
M-a protejat, așa cum mi l-ai dăruit,
Dar din pricina mea acum am inima rănită,
Căci din pricina mea... eu l-am rănit...

Și plâng, căci știu că, pentru mine,
Îngerul ar fi dat orice avea...
Și plâng, căci știu că sunt de vină,
Căci i-am rănit adânc încrederea...

Oh! Doamne! Te rog: miluiește-mă
Și vindecă nelegiuirea ce-am comis!
Oh! Îngerul meu! Te rog, iartă-mă!
Iartă-mă că iubirea și-am ucis!...

Greșesc necontenit și merg spre moarte...
Oh! Doamne, scapă-mă, că pier!
Sufletul meu se adâncește-n noapte...
Oh! Doamne, miluiește-mă, că pier!

Lacrima, Doamne, nu-mi opri în viață;
Nu mă lăsa să uit ce am greșit!
Știu că nu merit, dar mai dă-mi o șansă
Să îl iubesc la fel cum m-a iubit...

Mă simt ca și o prizonieră ce încearcă să

scape de sub a sa mască.

Ce-și dorește, dar nu poate să-și arate

adevărata față..

Sunt izolată, respinsă, detașată.

Nimeni nu s-a gândit. că am vrut..

doar să fiu ascultată.

Trebuie să zâmbesc, să-i fac fericiți,

Să pretind că nimic nu s-a întâmplat.

Iar sufletul meu e într-un haos neîncetat –

Mă simt ca într-o celulă de unde n-am

scăpare, Și pe zi ce trece, mă doare tot mai

tare.

Nu voiam galaxia cu a ei stele căzătoare,

Voiam să fiu acceptată, și încrezătoare.

Nu voiam marea cu infinitii săi peștișori,

Ci doar să nu ne mai comportăm ca și cum

am fi niște pioni.

Nu mi-a fost niciodată frică să iubesc,

În schimb, doar obligată să mă îndepărtez.

Mereu au avut o influență mare asupra

mea.

Dar mi-am promis că iubirea de sine

mi-o voi recăpăta.