Nesigur in doi

Te-am căutat o viață

Ca să te întâlnesc o clipă,

Oare, să învăț mai mult să te prețuiesc...

Sau să mă bucur că te-am întâlnit pe acest lumesc?

Acum, încerc să te mai adun,

Ochii migdalați de cerulean,

Nu-i găsesc în nici cel mai adânc ocean

Sufletul tandru, făurit din mândru soare,

Nu mai răsare de mult pe strada mea,

Mâna ta suavă ce gândilă melodic alinarea

Nu o mai simt peste rănile mele chinuitoare.

Te-as dorii să-mi fii paradis,

Să mă înec în al tău suflet bun,

Dar dacă fericirea mea e un vis,

Eu am ales să dorm profund.

Cu ochi pictați de paradis

Și cu-n zâmbet cald de rai,

Te invit cu drag in a mea lume,

Să-mi bați cărare de aur spre inima ta,

Iar în umbra nopții, sub cerul senin,

Vreau să te iubesc, cu patimă și dor divin.

Ca flăcările sălbatice, în dansul lor haotic,

Să fii focul meu, arzând într-un extaz hipnotic.             

Sub tăcerea unui cer bătrân,

Unde stelele se nasc și pier,

Umbra nopții cade lin

Peste gândul meu stingher.

Vântul poartă dorul greu

Printre frunze rătăcite,

Și-n adâncul gândului meu

Se aprind lumi neștiute.

Luna tremură pe lac,

Ca un vis ce nu mai vine,

Iar pe ape, pas cu pas,

Trece umbra ta spre mine.

Dar tu ești ca o poveste

Ce-n vecii nu se sfârșește,

Ca o stea ce nu mai este

Și totuși în cer lucește.

Și mă-ntreb, privind în noapte,

Unde merg atâtea clipe,

Spre uitare, spre departe,

Ori spre veșnice risipe?

Căci iubirea-i doar o rază

Într-un univers pustiu,

Care arde și visează

Pentru-un suflet prea târziu.

Se scurge timpul precum sângele

Dintr-un trecut ce n-a murit,

Și fiecare clipă plânge

Că te-a pierdut… sau te-a mințit.

Nu trece ... nu... doar se prelinge

Prin venele-mi fără răspuns,

Ca un blestem ce nu se stinge,

Ci doar devine mai pătruns.

Te simt în tot ce nu mai este,

În golul plin de chipul tău,

Ca o tăcere ce rostește

Tot ce n-am spus… și doare greu.

Și mintea mea, o mare oarbă, 

Se sparge-n valuri de “de ce?”,

Mă-neacă-n gânduri ce mă-ntreabă

Dacă mai știi ceva de mine.

De parc-aș fi fost doar o umbră

Pe-un zid pe care nu-l mai vezi,

Un pas pierdut într-o secundă

Pe care n-ai s-o mai revezi.

Mi-e dor, dar dorul nu mai cere,

Nu mai speră, nu mai strigă,

E doar o formă de tăcere

Ce-nvață singură să nu se stingă.

Și tu… exiști? sau ești uitare?

Sau doar un vis prea obosit?

Eu ard în propria-mi întrebare

Fără să știu dacă-am trăit.

Căci te iubesc, și asta doare

Mai mult decât a nu iubi,

E-o condamnare fără soare

La amintiri ce nu vor fi.

Când anii vor îndrăzni să te atingă,

Iar frumusețea ta se va aduna în riduri,

Îngăduie-mi să le număr,

Nu ca pe semne ale sfârșitului,

Ci ca pe dovezi că am trăit împreună

Mai mult decât alții au îndrăznit să iubească.

Când ai,
Dai mai mult decât cer mâinile goale,
Până nu mai e nimic din tine,
Nici nume, nici umbră de soare.

Și când tăcerea devine răsplată,
Lumea uită ca-i fost al lor odată.

De unde să ai,
Când tot ce aveai era doar suflet,
Iar sufletul l-ai risipit
În brațele celor ce nu l-au primit?

Acum taci,
Dar tăcerea nu doare.
Ea doar apasă,
Până la capătul uitării amare.

Mă auzi, dar niciodată nu mă asculți;mă vezi, dar niciodată nu mă privești;mă atingi, dar niciodată nu mă mângâi;mă miroși,dar niciodată nu-mi simți mireasma îmbietoare.

Îmi împrăștii inima în mii de cioburi,

Îmi tai carnea cu un fierăstrău,

Iar când vii și le pui cap la cap

Imi faci inima de sticlă să bată din nou […]

Doar o mică atingere de-a ta,

Doar un chicot mic,

Fac ca lumea mea să-nflorească

Ca florile din mijlocul lui Avril…

Un simplu vis cu tine

O simplă atingere trupească

Fac ca eu să înfloresc din ruine.

Și dincolo de lume 

Eu aș rămâne,

Și dincolo de suflete oarbe 

Eu tot cu tine aș rămâne.

Și dincolo de zile triste 

Când nu mai simți sensul, 

Și dincolo de obstacole 

Eu tot cu tine aș rămâne.

Și dincolo de nori 

Unde soarele n-ar da să se arate

În nopți de toamnă înnorate 

Eu tot cu tine aș rămâne.

Și mai presus de ani ce trec 

Și dincolo de zile numărate, 

Când viața pare să nu aibă sens 

Eu te-aș ține de mână și tot cu tine aș rămâne pe veci.

Să-ți pui sub pernă gândurile grele,

Pe ea să-ți rezemi capul ușurat,

Să fii o pană în noapte să cutreieri

Tărâmul viselor… și dacă l-ai aflat,

Să prinzi cu ochii numai vise bune,

Să te visezi prințesă într-un castel,

Sau să visezi că stăpânești o lume,

În care toți suntem la fel.

Să visezi chiar cum calci pe asfalt de stele,

Cum cerul se deschide într-o zi de mai,

Și-n loc de primăvară și cireșe,

Să alergi desculț și liberă prin rai.

Și apoi să te întorci când vine dimineața,

Sau când consideri tu că este cel mai bine,

Dar totuși să nu stai prea mult,

Că mi-ar fi mult prea tare dor de tine.

Să-ți pui sub pernă gândurile grele,

Când te trezești să uiți unde le-ai pus,

Să rămâi o prințesă prin castele

Și între răsărit și apus.

Chiar dacă castelul se preschimbă

În blocuri de beton și oameni de metal,

Tu să trăiești cele mai bune vise,

De parcă încă ai alerga prin rai.

Cineva (tu) spunea că somnul este important,

Știu că trebuie să fii obosită... și dacă dormi tot ești prințesa mea,

Când tu te lupți cu somnul ca un luptător de wrestling și te vezi cea mai dură…

Eu te văd de faot, așa 🐥

Noapte bună!

Poezie, poezie, 

Vers de dor, de bucurie

Ești stăpâna unei clipe, 

Vinul din tonic  din pahar,

Ideii, stropite cu har. 

Ești un dar fără pereche

Cu tărie și putere.

Rostuiești în patru rânduri 

Mii de stări și mii de gânduri.

Stau deștept la gura sobii

Îmbătat de vinul ei,

Până la ziuă îl tot beau.

Curge rima cristalină,

Vraja se desface încet,

Vis frumos, să fii poet.

Si stii eu iarasi team vazut in vise

Ma chemai cu mini intinse

Iar eu nu voiam sa vin

Ca doaream doar sa termin

Dar stii acei ochisori

Cînd ii privesti simti ca mori

Dar incerc sa nu ma uit

Ca asa am obosit

Iar sarutul tau imbatator

Imi parea ocrotitor

Dar iarasi mam inșelat

Dar sa stii eu lam pastrat

Brațele tale doamne nu le voi uita

Cum ma numeai iubita ta

Stateam pe o banca in parc

Nu era ceva mai drag

Vocea ta lina ce trecea prin capul meu

Aș asculta-o mereu

Sa stii ca mor de dorul tau

De asta ma simt asa rau

Dragostea, o trăim la timpul ei, fiecare,

Dacă nu ai întânlit-o, mai mare păcat,

Cu nimic nu-o poți cumpăra, nici cu un regat,

Când ai întânlit-o dăruiește-i soare.

Dragostea-i, cea mai rară taină,

Ce cuprinde două inimi, ce ard cu dor,

Nu te desparți, de ea ca de o haină, 

Și nu poți să te bucuri de ea, ca deun decor.

Cine n-a iubit, nu știe unde doare,

Nu vrea mâncare, somnul nopții fuge 

Ziua, pentru el, sau ea, nu aduce soare

Doar simte că inima-l îl frige.

Cu ce poți stinge văpăi, ce te cuprind,

Așteptări și vise zilnic te frământ,

Dar, când ai întânlit-o, sau întânlit,

Deschide-ți poarta inimii, e vremea de iubit.

Iubirea adevărată e rară, fără de capcane

Nu se schimbă, nu se ofilește cu anii.

Dacă sunt tentații, atunci nu a fost iubire

A tentat doar noul...confortul și banii...