🎦 ,,Memorii eterne" partea 7.

Păcat, e  că trebuie în  fiecare zi să suport durerile sufletești

Păcat că aerul care fiind atât de dulce înainte, acuma e atât de greu

Și nu pot obține, suficientă apă  limpede din izvoarele împărătești

Și sensul vieții mele, a dispărut în umbra   apusului de soare care mă încălzea mereu

Decalajul adânc și întunecat, care a apărut între noi fără motive evidente

Și zorile, care încă nu au venit să atingă chipul tău cu primele raze solare

Te văd în fiecare noapte, prin visuri  dincolo de cerurile senine și dansuri ale stelor lente

Acest vis frumos, care nu se va împlini niciodată din cauza speraței care în fiecare zi moare

Glasul tău liniștit și  atât de calduros, încălzește orice inimă înghețată

Tu trezești prin prezența ta,  cele mai plăcute  amintiri a zilelor trecute

Când  dorința dragostei mele,  a fost ieșită din propria limită destinată

Dorul și  dragul, față de tine îmi  înlocuiau orice delicatesă  și băuturi plăcute

Zvonul clopotelor bisericii construite pentru tine, răsună atât de pasionat și crud în adânncul sufletului

Sunetul viselor frumoase și dulci, trezește noile speranțe periodic nemuritoare

Dar sunt atât de singur în cele mai grele și reci nopți ale vieții sub greutatea trecutului

Și simt durerea spinilor din acești trandafiri care au culoarea  blestemată și uimitoare

Scrâșnitul oaselor,  îmi dă de știre că nemuritoare sunt doar visurile neâmplinite

Durerea rece și ascuțită, îmi  străpunge chiar sufletul și corpul slăbit de farmecul mortal

Strigătele a celei mai aspre dureri, caută o ieșire pentru primirea liniștei mult dorite

Dar nu-mi voi tulbura liniștea mea trainică și  voi  termină aceast  spectacol cu un chip și glas liniștit total.

Pasăre rară am fost numit odată;

Îndemnat de-un om citit să nu mă schimb.

Dar, în timp, de timpuri am fost influențat...

Timpule, du-mă înapoi!

Lasă-mă să fiu extinct!

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

Din antiteza logicii genezei

izolez posibilitățile psihogenezei;

sătul de mersul orb către zei,

înfășor mărgelele peste claviculă.

Vârât și vânat în aceeași bulă,

lasă-mi vocea să urle în noapte,

prin setea ce aduce răutate,

tratând tăcerea cu finețea securii.

Curbura coloanei, capsată prin funii,

aduce închiderea dramatică a gurii;

zvârcolit de starea ambiguă, nesătulă,

sunt lăsat de bunăvoie în căderea nopții.

Ținut țintă lângă țărușul sorții,

înțepat, prins în țipăt, să-mi omor volții,

nu vreau să mă vezi clipind —

închizând ochii, pot să te surprind.

Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.

Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.

Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.

Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.

Trăiesc, respir, și ieri, dar și azi,
O rază de soare mă scoate din brazi.
Un vis de iluzii încerc să mai dau,
Dar totul e greu, prea plumbifer ...

În edemul foamei de viață trăiesc,
Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, la un vis pustiit,
Pierit în dureri și în amar rătăcit.

Durerea lăsată din vechi moșteniri,
Apasă cu lovituri și crunte-amăgiri.
Căci amintirile nu vor fi niciodată
Leac pentru rănile ce dor dintr-odată.

Pe-un trandafir plânge o lacrimă-n noapte,
Ca stelele-n cer ce-ascund doruri, șoapte.
Se frâng petale sub arpia mea,
Ca visul pierdut în umbra de catifea.

Iar timpul se-oprește, rămân să privesc,
Cum stelele cad și cum tot ce iubesc
Dispare-n tăcere, lăsând un fior –
Un trandafir stins, un ultim ecou de dor.