Ruga din noi

Agățată -n cuie

Poza ta -mi surâde,

Subtilă -n Ironie 

Din ramă de desprinde;

Răzbați din trecut,

Te strecori sub ușă,

Mă privești tăcut,

Te scuturi de cenușă.

Mă apropii,te ating,

Fumegând,te pierzi;

Amintirile se sting 

În ochii tăi verzi..

Desculță în noapte 

Urmez a ta nălucă,

Te culeg din șoapte,

Dorul de tine usucă...

Trepidez in ecou,

Să te dau uitării,

Risipindu-mä în goluri 

Și -n liniștea zării...

Pășesc printre frânturi 

Pe marginea unei prăpăstii,

Mă frământă niște gânduri 

Sumbre,inutile,pustii.

Flutură în jurul meu

Iluzii ce mă răscolesc .

Le fac față cu greu;

Calea spre tine n-o găsesc..

Mă strecor printre ruine,

Să zbor ,as vrea spre tine,

Căci sufletu-mi îți aparține,

Chiar de-l învăluii în suspine .

Eu te iubesc fără prihană,

Dă-mi un sărut,o -mbrătisare;

Nu mă privi iar cu dojană.

Oferă -mi În dar o floare.

Nu mă uita -n trecutul tumultos,

Căci intr -o zi vei regreta,

Spulberând ceva frumos,

Că n ai puterea de -a ierta..

Viața trece pe furiș.

Sub freamăt de frunziș,

Rătăcind printre valuri,

Picurând pe dealuri.

Plutește printre nori,

Pictând mii de culori,

Împrăștiind suflare 

Sub lumini de soare.

Din bolta eternului destin 

Se stinse clandestin 

O făptură trecătoare 

Spre neființă călătoare.

Iar la răsărit de drum,

Din pulbere și fum,

Fu un suflet conceput 

Din abisul renăscut...

Te-am visat părinte drag;

Ìntinerit, cu zâmbet larg

Mä chemai din tocul ușii 

Sä-ti urmez docilä pașii. 

Pe cäräri necunoscute, 

Sub privirile tăcute

Mărșăluiam fără popas 

În cadența unui ceas.

La răscrucea unui drum

Te -ai mistuit în fum

Și mă cuprinse spaima,

Și plânsetul de -a valma 

Prin pâcla răsfirată

Făceai eforturi,tată 

Să răzbați nevătămat, 

Curajos,ca un soldat. 

M -ai înșfăcat de braț,

Îmboldit de al tău nesaț 

De a renaște printre noi

Din Lumea de Apoi 

M -am trezit înlăcrimată

Și-mi cer iertare, tată 

Pt dorința mea deșartă 

Sorților să nu despartă...

Suntem complet imperfecți,

Imprevizibili și defecți,

Călcăm strâmb, Impulsiv 

Fără un real Motiv.

Suntem atât de fragili 

Și de multe ori labili.

Ne pierdem în amănunte,

Complicăm lucruri mărunte..

Ne-agătăm de -un rost în lume,

S -avem parte de -un renume 

Și chiar tindem tot mai sus

Spre idealul presupus.

Competitivi suntem din fire,

Ne jertfim cu dăruire.

Mănați de -un resentiment,

Iscăm cate-un incident..

Apoi regretăm amarnic,

Lamentăndu-ne slugarnic.

Hai să trecem peste asta,

Să ne iertăm și basta;

Supărarea bat-o vină

Ne umbrește doar rutina.

De ce ma tulburi iar 

Si ma cauți in zadar?..

Nu mi esti sortit ci interzis 

Esti gândul meu proscris. 

Vrei sa fiu a ta din nou 

Si te repeți ca un ecou 

Imi smulgi inima din piept 

Chiar de I tabu, nedrept. 

Cum sa ți mai dau crezare 

Când ce ai făcut mai doare 

Si mi ai lăsat un gust amar 

Înecat într-un pahar. 

Promiți stelele si luna 

Si ma strigi într-una 

Zici ca ti e dor nebun 

De ce tac și nu te sun. 

Nu ma zori,da mi un răgaz..

Nu m avânt in extaz 

Sa ma frig mi e teamă 

Resimțind aceiași dramă...

Am mers înainte ignorând cărarea

Am mers și mers, pe cărarea bună și rea

Pas cu pas, pași mici, pași mari, înainte și-napoi

Pași rapizi, pași înceți, pași ușori si pași greoi 

Și am mers prin foc și apă, prin furtuni și secetă

Prin spini, prin flori, prin flori cu spini, prin durere înceată

Prin durere violentă, prin plăcere deșartă

Prin oaze și miraje, și trezire adormită

Și mergând pe drumul meu, am stat o vreme

Am stat în multe locuri, cu multe probleme

Am stat ce-am stat, și-am continuat să merg pe cărare

Căci fiecare loc mi-a oferit putere și eliberare

Și mergând și ajungând în locuri seci

Mă-ntorceam acolo unde e ușor să treci

Și pe când speram, mă trezeam în locuri reci

Plecând, mă trezeam visând la un loc de veci

Și m-am întors de-atâtea ori spre locurile bune

Găsind doar pustietăți si pământuri brune

Încât am învățat să merg doar înainte 

Chiar de văd în jur doar moarte și morminte 

Mergând înainte, fără a mă-ntoarce înapoi 

Prin tărâm nestrăbătut, si aspru, si prin noroi

Am ajuns să am un nou tip de sentimente 

Să iubesc cărarea și să n-am nevoie de cuvinte 

Și ori de câte ori am dat de-un munte, am luat aminte

Și am mers înainte, înainte spre locuri sfinte 

Și am continuat să urc, fără încălțăminte 

Iar focul urcării m-a lăsat fără veșminte

Ca să pot urca în continuare am făcut jurăminte

Și de oboseală, am făcut cărării rugăminte

I-am cerut să-mi ușureze drumul, să mă lase fără minte

Și să mi se-arate, să-mi arate că-mi este părinte 

Iar cărarea, ca răspuns, m-a dus într-un loc cu umbră 

Cu izvor și fructe, și cu o priveliște rară, o operă

Și mi-a arătat înainte, drumul frumos care urmează 

O bunătate, o pace, o iubire ce nu-ncetează

Femeia când o hotărâre a luat,

pe toți în jur poate să doară;

ea fiind aceea ce ne-a alungat,

pentru un măr, din rai afară!

 

Și tot femeia raiul l-a deschis,

să ne întoarcem toți în veșnicie,

când vestea prin îngerul trimis,

calm a primit-o și cu bucurie!

 

Un simplu "Fie mie cum ai spus!"

poarta la rai la lume a deschis,

la fel cum "Șarpele m-a pus!"

această poartă pentru toți a închis!

 

Femeia, în faptă sau cuvânt,

poate să fie de moarte dătătoare,

sau luminată de însuși Duhul Sfânt,

a lumii Mare Salvatoare!

 

25.03.2025

Viață dulce sau amarā,

Prinsă-n foaie de țigară,

Răsucită cu finețe

Prin constelații altețe...

   Prinsă-n buze însetate

   De ştiințe şi de arte,

   Trasă-n piept cu îndârjire,

   Răsuflată-n Răstignire...

Trasă-n suflet, să-l adape

Cu fumul gândirii coapte

Şi suflată-n gol de aer,

În văzduh de idealuri.

   Răsuflare uşuratā...

   Răstignire resemnată...

   Cum să mai consum țigara,

   Când din ochi gâdil chitara.

Serafic portret selenar

privesti apelpisit cerul,

incerci sa cuprinzi

un infinit, o vesnicie.

Astepti supus la pervaz,

caderea mai vine sau nu?

Aerolitul a ramas suspendat

conturul nu apare in abanos.

Si daca ar cadea,

puterea cutremurarii

nu ar fi suficienta

sa-ti deschida sufletul.

Lumina sa eterica

nu ar putea sa radieze

relieful catre ceea ce tu

simti pustiu in piept.

Nu m-am privit în grabă, nici pe fugă,
nici ca pe-un străin prins într-un joc.
Am stat, și m-am lăsat văzut, pe rugă,
fără să-mi caut scuze, fără foc.

Am văzut mâna care știa drumul
și totuși l-a ocolit, conștient.
Am recunoscut în mine omul
care-a fost slab, dar n-a fost inconștient.

Nu m-a trădat oglinda, nici lumina.
Adevărul nu strigă, doar stă.
Ce doare cel mai mult nu e vina,
ci claritatea rece de-a ști ea.

N-am fost erou, dar nici doar victimă.
Am fost exact ce-am ales să fiu.
Și gândul ăsta cade ca o crimă
peste tot ce-am pierdut, și încă știu.

Când vezi limpede, nu mai poți fugi.
Nu mai poți spune: „n-am știut”.
Te vezi, și trebuie să rămâi
în omul care ești, dezgolit, tăcut.

Nu m-am iertat. Dar nici n-am negat.
Stau drept sub tot ce sunt, acum.
Căci primul adevăr adevărat
e să te vezi, și să nu pleci din drum