🎤 Colții
Eram mică...
dulce floricică, fugeam pe câmpie și mă-mpiedicam...
În bătaia austrului stăteam,
nu priveam în spate, nu mă întristam!
Val de armonie, mamă...
când te priveam, râdeai de bucurie și mă-mbrățișai...
Așa de mult mă iubeai,
nu te supărai, mereu mă iertai...
Dansam în ploaie...
prin bălți săream, broscuțe-adunam și nu răceam...
Peste tot eram,
nu mă plictiseam, mereu mă jucam...
Lătra și cățelul de la poartă...
la el mă duceam, îl hrăneam, pe cap îl mângâiam...
Ce fericită eram,
nicicând nu plângeam, doar zâmbeam...
Dar vremea a trecut,
am crescut, mare m-am făcut și am uitat...
Cum eram?
trăiam și mă bucuram?
...
Sunt din nou mică,
mă văd în oglindă, mai bătrână și mai gârbovită...
Mă doboară crivățul,
lacrimile-s amare, curg fără-ncetare...
Liniștea m-a terminat, mamă...
ai plecat de mult, te-ai dus și m-ai lăsat,
Așa de tare mă zbat,
de ce m-ai uitat, de ce nu m-ai luat?
Tremur în teroare,
e o teamă adâncă, arzătoare și mă distruge...
Oare poate se mai duce?
nu-i scăpare, nu-i oare altă cale?!
Rage în beznă și javra flămândă,
e liberă prin curte, mișună de zile multe...
Ce colți mari are...
nu știu cum de trăiește, dar mă dușmănește...
...
Vremea s-a înrăit...
m-am îmbolnăvit, am decăzut și am murit,
Ce fericită eram...
doar dihania-mi mai îngroapă oasele pe maidan...
Категория: Стихи о смерти
Все стихи автора: Rei
#colții #durere #suspin #tinerețe #sfârșit
Дата публикации: 15 июля 2024
Просмотры: 406
Стихи из этой категории
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
Noncolor
Umbra de soare și umbra de luna albă ,
Ma însoțești mereu conturând
a mea forma firava.
Sa fi tu al meu spirit mut ce
nu-mi scoate o silaba?
Caut sa alung cu tine a
singurătății otrava.
Umbra de neon și umbra de
lumini reflectoare,
Apari și dispari,
ma desenezi prin cardinale întunecat.
Ma oglindești prin gesturi,
te văd fermecătoare!
Jocuri de lumini și umbre
mișcându-se criptat.
Umbra de foc și umbra de
lumânări parfumate,
Dansand cu tine ma adâncesc
in mister.
Intuneric curios in jurul
meu ilustrate,
Fara chip,
un pătrunzător negru eter.
Mister necunoscut pentru
mințile distrate,
Voi aprinde lumânări sa te văd
in nuanțe incolor!
Muzica mi te va desena cu
miscarile flambate,
Iar flama flăcărilor luminează-n
umbra amator.
Oglinda întunecată,
un adăpost sufletesc!
Lumina e puternica,
pătrunde și in abis.
Sufletul conturează lunea
umbrelor craiesc,
Conturand întunecat,
reflexie de paradis.
Privesc spre tine și închinăm
un pahar rebel,
Licori ce prin timp le savurăm sincer!
O imagine pixelată si in
culorile pastel,
Sarbatorind sufletul,
care pote fi etern.
Alaturi o viața întreaga prin
vastul timp și spațiu,
Moartea ne va desparti sau
uni când ca fi ceasul!
Misterul romantic și poezia sa
înlocuiască viciul,
Iar stăpânirea și clădirea sinelui
sa fie testul!
Ultima ploaie
Ultima ploaie a adus flori noi
Deasupra mintii obosite
Plansul naturii e in noroi
Ca viermii in morminte.
Poarta inchisa cu lanturi folosite,
E rupta in bataia vantului hain,
Dar nimeni,doar pietre varuite
Și dorul vechiului suspin.
Timpul ingroapa promisiuni
Caci vremea refuză,nu iartă!
Câte regrete,rugaciuni,
Iubirea lor încă poartă?
Prima privire și gustul amar,
Când brusc au plecat in tacere,
Trezesc dorinta unui nou inceput
De plans ,freamat si durere.
Dar soarele isi face simtita prezenta
Peste linistea sumbrului trecut,
Aduce cu el frumusetea
Și florile care au crescut.
Apusul vietii se repetă,
Pe cer doar inimi purpurii,
Corupte de o iubire dementă
Se sting lumini din oameni vii.
Adanc,in sufletul pădurii,
Copacii ascund momente de neuitat,
Nu oameni!Ci suflete de piatră,
Trădate veșnic in neant.
Furtuna in care au murit
Aduce in ochi lacrimi de sânge,
Lumea aceasta fara rasarit
Dispare, si dorul se frange.
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
Noncolor
Umbra de soare și umbra de luna albă ,
Ma însoțești mereu conturând
a mea forma firava.
Sa fi tu al meu spirit mut ce
nu-mi scoate o silaba?
Caut sa alung cu tine a
singurătății otrava.
Umbra de neon și umbra de
lumini reflectoare,
Apari și dispari,
ma desenezi prin cardinale întunecat.
Ma oglindești prin gesturi,
te văd fermecătoare!
Jocuri de lumini și umbre
mișcându-se criptat.
Umbra de foc și umbra de
lumânări parfumate,
Dansand cu tine ma adâncesc
in mister.
Intuneric curios in jurul
meu ilustrate,
Fara chip,
un pătrunzător negru eter.
Mister necunoscut pentru
mințile distrate,
Voi aprinde lumânări sa te văd
in nuanțe incolor!
Muzica mi te va desena cu
miscarile flambate,
Iar flama flăcărilor luminează-n
umbra amator.
Oglinda întunecată,
un adăpost sufletesc!
Lumina e puternica,
pătrunde și in abis.
Sufletul conturează lunea
umbrelor craiesc,
Conturand întunecat,
reflexie de paradis.
Privesc spre tine și închinăm
un pahar rebel,
Licori ce prin timp le savurăm sincer!
O imagine pixelată si in
culorile pastel,
Sarbatorind sufletul,
care pote fi etern.
Alaturi o viața întreaga prin
vastul timp și spațiu,
Moartea ne va desparti sau
uni când ca fi ceasul!
Misterul romantic și poezia sa
înlocuiască viciul,
Iar stăpânirea și clădirea sinelui
sa fie testul!
Ultima ploaie
Ultima ploaie a adus flori noi
Deasupra mintii obosite
Plansul naturii e in noroi
Ca viermii in morminte.
Poarta inchisa cu lanturi folosite,
E rupta in bataia vantului hain,
Dar nimeni,doar pietre varuite
Și dorul vechiului suspin.
Timpul ingroapa promisiuni
Caci vremea refuză,nu iartă!
Câte regrete,rugaciuni,
Iubirea lor încă poartă?
Prima privire și gustul amar,
Când brusc au plecat in tacere,
Trezesc dorinta unui nou inceput
De plans ,freamat si durere.
Dar soarele isi face simtita prezenta
Peste linistea sumbrului trecut,
Aduce cu el frumusetea
Și florile care au crescut.
Apusul vietii se repetă,
Pe cer doar inimi purpurii,
Corupte de o iubire dementă
Se sting lumini din oameni vii.
Adanc,in sufletul pădurii,
Copacii ascund momente de neuitat,
Nu oameni!Ci suflete de piatră,
Trădate veșnic in neant.
Furtuna in care au murit
Aduce in ochi lacrimi de sânge,
Lumea aceasta fara rasarit
Dispare, si dorul se frange.
Другие стихотворения автора
Timp
Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,
La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,
Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,
Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.
Era întuneric și-un gând îl trezi,
Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.
Privi cu necaz spre geamul din față:
,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"
Hoțul se uită și el mai atent,
Și pe bătrân îl enervă un sentiment.
Trase o pânză peste ochii ființei,
Să poată dormi mai bine, fără intervenții.
Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,
Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,
Bocăni în geam de câteva ori,
De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.
Nu se auzise la fel ca celelalte,
O nerăbdare se simți acolo-n spate.
Se duse încetinel la fereastra sa spartă,
Nu văzu nici urmă de împielițată.
O ușă mai veche începu a scârțâi,
Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,
O liniște mai mare decât ce auzi,
Să fi fost oare adevărat ce simți?
Obosit, se ghemui în pat,
Lângă bătrân se-auzi un oftat,
Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins
Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.
La ușă, musafirul își lăsase arma,
Bătrânul o luă să-și apere viața.
Mai mare decât se putea aștepta,
Nu conta cine era, dar nu mai pleca!
Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,
Tot mergând, brusc se-mpiedicase,
Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,
Nu mai observă că era pe moarte...
Hoața ieși din căsuța cea săracă,
Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,
Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...
Așa apare, când dormi în taina nopții.
Obsesie
Tratat greșit; tratat cu ură? poate...
Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.
Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,
Ce mă reținea de fapt să nu atac?
Nimicul din umbră atent mă urmărea,
Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,
Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...
Și pentru ce? să nu mă țină minte?
Am abandonat și acea amintire,
Și-am încercat să schimb ceva la mine:
O privire caldă și-un zâmbet în primire...
În zadar, nimeni nu dorea să știe.
Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,
M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,
Așa că am luat o nouă hârtie...
Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.
Pentru acea ,,executare slabă",
Am aruncat și cea mai nouă pensulă.
Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,
Deși sânge mult cădea acum pe gresie...
,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"
Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?
Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,
Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.
,,Este la fel, nimic de apreciat",
Atunci, între crăpături ochi am adăugat,
Și i-am atașat cu multă atenție...
Să se poată crea o reciprocă percepție.
,,Prea multe elemente într-un cadru închis",
Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,
Și-am întins pe sul piese și piese...
Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.
Am adus creația în fața unui muzeu,
Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.
Apoi, am urmărit să obțin o reacție,
Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...
Orbire
(Avem să credem că timpul se oprește–
pentru niște clipe,
ființa nu crede că îmbătrânește–
apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)
Printre adunătura de capete proaste–
colcăie misterul;
pățania trăită de comunitățile noastre–
refuză să-și poarte colierul...
Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–
lumina din el tot nu licărește;
și-n neagra închisoare umplută cu pietre–
mai caută altele, caută prostește...
Să fie mai mult decât întăia dată–
și tot așa și înainte;
într-o zi adaugă, într-alta se pierde–
nici lumina nu se mai vede...
Se adună apoi la statuia cea mare–
a unui posibil creator;
își întind mâinile fără rușine–
spre a se îndeplini dorința unui muritor...
Se desprinde uscată și rămurica dulce–
borcanul refuză să se umple,
culese au fost aromele mai bune–
și efectul lor plăcut va trece...
(Îi chinuie să treacă și de viața asta–
mai grea sau mai ușoară,
nu mai contează fapta lumii bune,
e demult uitată... îngropată...)
Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
Timp
Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,
La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,
Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,
Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.
Era întuneric și-un gând îl trezi,
Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.
Privi cu necaz spre geamul din față:
,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"
Hoțul se uită și el mai atent,
Și pe bătrân îl enervă un sentiment.
Trase o pânză peste ochii ființei,
Să poată dormi mai bine, fără intervenții.
Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,
Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,
Bocăni în geam de câteva ori,
De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.
Nu se auzise la fel ca celelalte,
O nerăbdare se simți acolo-n spate.
Se duse încetinel la fereastra sa spartă,
Nu văzu nici urmă de împielițată.
O ușă mai veche începu a scârțâi,
Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,
O liniște mai mare decât ce auzi,
Să fi fost oare adevărat ce simți?
Obosit, se ghemui în pat,
Lângă bătrân se-auzi un oftat,
Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins
Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.
La ușă, musafirul își lăsase arma,
Bătrânul o luă să-și apere viața.
Mai mare decât se putea aștepta,
Nu conta cine era, dar nu mai pleca!
Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,
Tot mergând, brusc se-mpiedicase,
Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,
Nu mai observă că era pe moarte...
Hoața ieși din căsuța cea săracă,
Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,
Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...
Așa apare, când dormi în taina nopții.
Obsesie
Tratat greșit; tratat cu ură? poate...
Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.
Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,
Ce mă reținea de fapt să nu atac?
Nimicul din umbră atent mă urmărea,
Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,
Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...
Și pentru ce? să nu mă țină minte?
Am abandonat și acea amintire,
Și-am încercat să schimb ceva la mine:
O privire caldă și-un zâmbet în primire...
În zadar, nimeni nu dorea să știe.
Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,
M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,
Așa că am luat o nouă hârtie...
Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.
Pentru acea ,,executare slabă",
Am aruncat și cea mai nouă pensulă.
Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,
Deși sânge mult cădea acum pe gresie...
,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"
Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?
Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,
Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.
,,Este la fel, nimic de apreciat",
Atunci, între crăpături ochi am adăugat,
Și i-am atașat cu multă atenție...
Să se poată crea o reciprocă percepție.
,,Prea multe elemente într-un cadru închis",
Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,
Și-am întins pe sul piese și piese...
Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.
Am adus creația în fața unui muzeu,
Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.
Apoi, am urmărit să obțin o reacție,
Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...
Orbire
(Avem să credem că timpul se oprește–
pentru niște clipe,
ființa nu crede că îmbătrânește–
apoi, un semn de agonie: ea nu mai trăiește...)
Printre adunătura de capete proaste–
colcăie misterul;
pățania trăită de comunitățile noastre–
refuză să-și poarte colierul...
Îl poartă însă alții și spart, doar să-l știe–
lumina din el tot nu licărește;
și-n neagra închisoare umplută cu pietre–
mai caută altele, caută prostește...
Să fie mai mult decât întăia dată–
și tot așa și înainte;
într-o zi adaugă, într-alta se pierde–
nici lumina nu se mai vede...
Se adună apoi la statuia cea mare–
a unui posibil creator;
își întind mâinile fără rușine–
spre a se îndeplini dorința unui muritor...
Se desprinde uscată și rămurica dulce–
borcanul refuză să se umple,
culese au fost aromele mai bune–
și efectul lor plăcut va trece...
(Îi chinuie să treacă și de viața asta–
mai grea sau mai ușoară,
nu mai contează fapta lumii bune,
e demult uitată... îngropată...)
Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.