copiii cimitirelor

Plâng și se consumă, înduplecate, 

Existențele își duc uscate

Gândurile în altă parte,

Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte. 

 

Viața plânge, plânge și Moartea,

Dumnezeu își blestemă soarta,

Cu toții plâng și se jupoaie,

Le curg lacrimi de sânge șiroaie. 

 

Dar ei râd, cauza suferinței, 

Fără nume, fii umilinței, 

Copiii uitați prin cimitire,

Fără cruce, fără amintire. 

 

Se învârt în jurul Tatălui, 

Doar El lumină le-a mai fost,

De-ar știi copii viața omului

N-ar mai cere un rost. 

 

Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde 

Întrebând cu glasuri morbide:

"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?

Nu asta toți oamenii or fi vrând?" 

 

Dar Dumnezeu nu le răspunde, 

El din cimitire le aude

Trosnetele oaselor uscate

În pământ afundate si uitate. 

 

Se simte de parcă l-aș avea în față,

Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,

Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață, 

Dansând pe cruci de adieri purtate. 

 

Aș vrea să fug cât mai departe

Să uit a oaselor trosnete ecou

Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate, 

Prunci uitați sub un cavou. 

 

Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El

Să plângem amândoi, înălțând o lumânare

Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,

Pentru râsul sufletelor care nu mor....


Categoria: Poezii despre moarte

Toate poeziile autorului: Ksandros poezii.online copiii cimitirelor

Data postării: 16 mai 2023

Timp de citire: ~3 min.

Vizualizări: 1390

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Tată!

Am greșit atât de grav...

Nici Dumnezeu nu poate ierta

Fapta unui om bolnav 

Ce nimeni-n veci n-o va purta.

I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,

I-am scârbit cum nu credeau;

La Judecată nu voi fi adus,

Nemuritorii mureau de mă vedeau.

Tată! Voi putea eu oare

Să obțin a ta iertare?

Iadul cel mai rău să mă-nghită,

Sunt ființa cea mai umilită, 

S-aruncați cu pumnale-n mine,

Pământu-mi scuipă al meu sânge,

Sunt mort-n extrema rușine

Că mi-am făcut tatăl a plânge. 

Am simțit cum se topește 

Sufletu-n mine de disperare,

Cum viața de tot mi-o stârpește 

A lui lacrimă și-ntristare.

Tată, nicicând nu voi primi iertarea

Și-mi refuz șansa, mântuirea,

În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale

Să mă-ngroape tot în smoale,

Să-mi smulgă inima s-o rod,

Sângele prin gât să ardă, 

Să mă zbat ca un irod. 

Nicicând chinul să sfârșească,

Suferința să-mi sporească,

Cu remușcări să mă străpungă 

Căci mi-am făcut tatăl să plângă!

Mai mult...

Icoana sărutului

Iar mă opresc la chipul tău, 

Mărind icoana ta senină, 

Să simt fiorul, visul greu, 

Din vremea umbrei de lumină.

Pe buze dulci, în vechiul zbor, 

Sărutul piere-n amintire, 

Pierzându-și gustul de amor 

În marea fără mărginire.

Sunt firul ierbii ce-ai udat, 

De nu mă vrei, mă ard tăcut, 

Cenușa-n cer s-o-nalț curat, 

Spre raiul clipei de sărut.

Iar lacrima, prin vis curgând, 

Spre gura ta se-ndreaptă iară, 

Să-nvie tot ce-am fost, sperând 

Într-o pierdută primăvară.

Mai mult...

Buze-nsângerate

Dacă-mi tai în cruce buza

și te sărut cu sânge...

vei gusta atunci amorul meu?

Cu ce poftă vei spăla cu limba-ncet

îngerul de sânge ce-l pictez pe buze?

Ce gust o să mi te-adoarmă-n brațe?

viață, moarte, confuzie 

sau libertate...

Îți vei cresta limba-n șarpele de la-nceput

să-mi muști buza-n extaz de moarte, 

să-ți schimbi sângele otrăvitor 

cu al meu amor al vieții nemuritor...

Să-mi strângi orice picătură, 

oricum se varsă-n van,

să-ți scufunzi tot trupul în el 

și vei renaște... dar nu uman...

Să te sărut cu sânge și 

tot trupul-l voi picta,

portret amorului ce-l port

pentru-o suflarea de-a ta...

Mai mult...

O groapă spre odihnă

În urmă oasele se macină 

și pulberi albe ca zăpezi 

se lasă pe izvoare reci 

ce-ngheață pân' a naște.

Cresc continuu, neîncetat, 

ca dinții peste unghii, 

dar se sfarmă în orice pas;

purtând pe ele chinul 

omului din veac 

- orice gând e o suflare

- sângele e abur cald 

ce se scurge ca o urmă 

și dezgheață cum atinge 

recele pământ călcat. 

De mii de ani pășește 

spre o groapă de odihnă, 

dar tot sângele ce-a curs

se grăbește s-o închidă.

Văzând că pasu îi este milă

S-au grăbit a sângera,

Nori, prăpastii și-o albină, 

groapa să i-o închidă. 

În zări de mii de ani 

vedea arca ce-a scăpat 

plutind pe sângele închegat.

În calea lui opri un pas 

în fața gropii de odihnă 

ce plutea într-o lumină 

și în ea s-a scufundat...

Oasele s-au măcinat, iar

în praful lor s-a cuibărit 

sângele ca abur cald

spre o ultimă suflare...

Mai mult...

mi-am consumat viața trăind

Clopotele bat în disperare,

cerul sângeriu se scurge-n

pământul crăpat; a Iadului-liberare...

 

Demonii se-nalță și aleargă,

oamenii cerșesc o clipă viața:

În noroi-și topesc speranța...

 

Adulți a căror viață-i muncă,

Copiii ce vor să crească și

Bătrâni plictisiți de viață...

 

Moartea se-nalță pe munți;

ei imploră-o amânare:

n-au știut trăi atare...

 

Dar Moartea-o lege are

și-o limbă înțeleasă de viață,

netrăită de oameni...

 

La umbra pomului arzând privesc

cum totu-n jur se-ncheie

și-un nou drum se-ivește...

 

Surprinsă, Moartea-ntreabă:

”Viață de la mine nu ceri?

Muritor ingrat ce ești!”

 

„Nu, răspunsei aumuzat;

Te-aștept de mult să vii,

Căci mi-am consumat viața trăind!”

 

Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;

iar eu mor râzând

c-am știut ce-i viața!

Mai mult...

Amor etern

Frânturi de imagini mi se varsă-n priviri

Nu știu! E real, vis sau amintiri?

Atingeri oarbe, străine, încât Nu știu!

Îs mângâieri sau mă jupoaie de viu? 

 

Mă trezesc singur pe pustii uitate, 

Adieri calde dau viață pășunii-izolate,

Lanuri verzui, crude, dansează pe sonate

Sub soare, în valuri, curat străluce,

Încât aurul a rugină aduce. 

 

Nu poate fi vreun Empireu, 

Căci M-a izgonit și din Antreu,

Dar mai divin se simte locu-n suflare,

Ce mă topește-n amor cu văpaie. 

 

Un soare ca Deus mă orbește cu amor,

Îi simt atingerea până-n a sufletului fior,

Mă las pradă lui până-n a măduvei oscior,

Dragostea-i mă-nconjoară, curat nor. 

 

Timpul se spânzură, Universul se prăbușește, 

Buzele-i moi suflarea-mi oprește,

Orice urmă de viață-mi sfârșește, 

O nouă existență de-a pururi ne unește. 

 

Cerul se topește, pășunea se înalță, 

Culorile-n esență se-amestecă-ntr-o substanță, 

Se varsă limpede-n a lui iris divin,

Precum suflarea-i pură pe deplin. 

 

Râsu-i melodios, simfonia perfectă, 

Privirea-i luminează un sincer amor,

Cu-mbrățișări și sărutări mă delectă,

Pentru singura dată mi-e teamă c-am să mor. 

 

Alergăm râzând în apogeu de fericire,

Suflete nevinovate, dansăm valsuri goi,

Uităm de tot, știm doar iubire,

În Cosmos am rămas noi doi. 

 

Ne rostogolim pe iarba fină,

Pânză de cașmir, 

Îi simt trupul, catifelat trandafir,

Capu-l culc unde pieptu-i se termină. 

 

Trec zile, trec nopți,

În brațe-i voi sta-n veci,

Ne-ngână stele, ne îngână toți,

Căci li-s dragostele seci. 

 

Nicicând nu se sfârși amorul,

Nu-i fantezie, nu e vis,

Iubirea nu-și va lua zborul, 

E mai mult ca-n Paradis. 

 

O eternitate vom petrece împreună, 

Mă las adânc în strânsa-i-mbrățișare,

Lasă Moartea să apună, 

Să-și găsească altă-nfățișare. 

 

Sub mângâieri și cântece adormitoare,

Închid ochii și-l sărut cu sete,

Nimic, nici Deus nu va să ne separe,

Amorul nostru-i fără moarte!

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Când vei veni

Când vei veni, să nu mă sperii,
Să nu-mi vorbești prea apăsat;
Așază-te lângă tăceri
Și spune-mi doar: e de plecat.

 

Nu-mi frânge visul dintr-o dată,
Nici dorul ce l-am strâns încet;
Lasă-mi o clipă neuitată
Să-mi strâng trecutul la piept.

 

Am iubit mult, am plâns destul,
Am fost copil, am fost și frânt;
Nu-mi pare viața un regret,
Ci un cuvânt rămas nespus pe pământ.

 

De vrei să-mi iei suflarea toată,
Ia-mi-o lin, ca pe-un suspin;
Să pară moartea nu o soartă,
Ci un sfârșit… puțin divin.

 

Și dacă cei rămași vor plânge,
Să nu le spui că m-ai durut;
Spune-le doar că m-ai atinge
Și m-ai chemat… și-am ascultat.

Mai mult...

Ce-i dacă mor?

Și ce-i dacă o să mor,

că toți murim cândva;

de ani, de boli, de dor,

de orice altceva!?

 

Abia ajung și eu acasă,

că nu aici e casa mea,

dar viața nu mă lasă

să plec și sunt legat de ea!

 

Dincolo sigur e mai bine

că numai rău în lume este;

iară Sfârșitul oricum vine,

Apocalipsa nu-i poveste!

 

Am prea trăit răul din plin,

și doar o dată i-am cedat,

în rest băut-am vin pelin

într-una, neîncetat!

 

Când o să mor, cât de curând,

să nu vă întristați cumva;

de Bucurie am fost flămând,

acum merg înspre ea!

 

11.09.2025

Mai mult...

Costum alb

Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând

Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam

Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma

Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.

Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică

Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.

Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’

Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor

Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta

Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?

Mai mult...

Secretul vieții fără de moarte

Moartea e cucoană mare
nu vine când o dorești,
sau când este o scăpare,
vine când vrei să trăiești!

Mie, viața nu mi aduce
de la o vreme bucurii,
pentru mine înseamnă a duce
Crucea grea pân’ voi muri.

De aceea mie îmi pare
voi trăi la nesfârșit;
dorești moartea tare, tare,
ești de Ea… de negăsit!

15.10.2017

Mai mult...

AU FOST

Cumplite vremuri în zadar trecură,
Răpind a lumii inocentă vară, 
Prea multele cetăți căzute-n ură, 
S-au risipit în fum, ca să se-nalțe iară... 

Pe când femeile țeseau în tihnă, 
Și pruncii, cu blândețe, își păzeau, 
Bărbații lor lipsiți de odihnă, 
Război, în slava zeilor, porneau... 

Se-ncrucișară în lumina lunii, săbiile reci, 
Topind amurgul într-a nopții stele salbe. 
Întunecate-n sânge, armurile, ajuns-au seci, 
Nemaipurtând pe scuturi trupuri albe... 

Căci al cetății zid stă încă în picioare, 
Iar corbii zboară-n cercurile mii, 
Și ruguri nesfârșite-n cer se înălțară,
De prefăcu adânca noapte-n zi...

Mai mult...

Degradare

O conștientă degradare 

A sufletului trădare.

O erodare a propriului sine 

Plină de suspine.

O înstrăinare de lume

Si de a să putrezime.

Un destin înconjurat de de ruine.

Aflat sub furcile caudine.

O amăgitoare ruptură de ființă

Aflată în cădere și neputință.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍