Doar poemele - III

Azi, surâsul mi-a zâmbit,

Încununat cu vrajbe-amintiri.

Iadul întunecat fiind,

Azi, mi-a zâmbit.

Zâmbetul larg,

Surâsul amorțit-

De ce sa fiu păgân?

Zâmbetul e trist.

Opt martie, zi de soare,

Femeia e-n sărbătoare.

Flori parfumate, multicolore,

Un zâmbet larg, cu ochi sclipitori.

Mama, fiica, sora, prietena,

Toate azi sunt regine, lumini de lună.

Respect și admirație le dăm,

Pentru tot ce fac, cu drag le mulțumim.

Curajul lor ne inspiră,

Frumusețea ne fascinează,

Dragostea lor ne înconjoară,

O lume mai bună ele o creează.

Fie ca această zi să fie magică,

Plină de bucurie și lumină,

Să le arătăm cât de mult le iubim,

Și respectul nostru să le dăruim.

La mulți ani, femei minunate,

Fiți mereu fericite și iubite!

Fie ca primăvara vieții voastre

Să fie veșnic înflorită!

Din cenușa m-am născut 

Cu un suflet deja cunoscut,

Ce-a trăit neîncetat ca o candela aprinsă

Pe care dac-o atingeai era prea încinsă.

Așa cum flăcările plângeau

Și sufereau toată asprimea,

Se prefăceau că nu tremurau,

Iar apa nu le oferea ușurimea.

Se scurgea ceara de pe ea

Încet, încet se stingea

Și parcă prefăcut in sânge,

Un lichid roș se strânge.

În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,

Luna veghează, un orb luminescent,

Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,

În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.

În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,

Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,

Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,

Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.

Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,

Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,

În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,

A vântului ce șoptește în taină printre crengi.

Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,

Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,

În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,

În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.

Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,

Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,

Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,

Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.

În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,

Se scrie o poezie a frumuseții efemere,

Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,

O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.

Pe ale vieții izvor 

se vărsa al meu dor.

Ceva netrait, 

ceva nemaipomenit 

Cand închid ochii nu mai văd numic

pentru ca acel ceva candva a pierit 

la o viața frumoasa candva visam 

dar când adorm doar coșmaruri văd in somn

si ziua e la fel de-altfel 

cum scap de-al vieții umor?

Iubirea nu se arată usor 

Fericirea nu răsare in zori 

Cum pot eu trai asa 

Cu o inima de catifea?

Tabloul pare-a fi perfect 

fara oameni cuprinși in portret 

Dar inima-i iubeste asa 

Si eu fac parte din mulțimea asta 

Totu-i defect asa perfect 

unde-i Frumusețea din defect ?

Totul pare-a dispărea 

Si odată cu totul și fericirea 

Eram acasa,ma gandeam cum ar fii viata mea in viitor 

O sa fiu in tari straine, o sa fiu un calator.

Trecut-au anii nu demult,vazui acum ce gandeam atunci.

Acum imi este clar ca noi suntem creatorii 

Cum astazi te gandesti 

Maine deja traiesti .

Gandeste omule bine

Bucura-te de tot

Asa a zis si Tatal

Cuvantul are un rost.

Cuvantul iti da viata 

Cuvantul te mareste

Cuvantul te destrama

Cuvantul te sfinteste.

De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.

Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.

Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.

Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.

Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.

Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.

Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.

Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.

Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.

Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.

Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.

Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.

Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.

Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.

O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.

De-aş putea vâltoarea nopţii
s-o hrănesc cu mintea mea,
împotriva chiar a sorţii
din trecut eu te-aş crea.

În grădina casei tale
sunt un dor pe-un val de vânt,
tu de vii să-mi ieşi în cale,
eu m-aş naşte din pământ.

Din priviri aş ţese-o vrajă
să-ţi aprindă gând de dor,
peste buze-aş pune strajă,
un sărut să-ţi fie zbor.

Din noianul de cuvinte
răsfirate-n patru zări,
aş culege să te-alinte
doar mugitul unei mări.

Tu mai ţii în ochi ascunse
două lacrimi ce-am iubit,
eu mă-ntreb de ce-s ajunse
ploi de toamnă-n asfinţit.

De-aş putea vâltoarea nopţii
s-o înfrâng cu-o nouă zi
aş întoarce voia sorţii,
flori din lacrimi aş urzi.

Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.

Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.

Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.

Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.

Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.

În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.

Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.

Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.

Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.

Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.

În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.