Denunț

Cuprins de tăcere,

Am învățat a urla,

Pe buze, cu miere,

Am deprins a tăcea.

Trăind în lumină,

Treptat mă întunec,

Grâu din neghină,

Spre ceruri alunec.

Cuprins de iubire,

Accept orișice,

Orbit în privire,

Nu contează de ce...

Strivit de cuvinte,

Învăț să ascult,

Ce va fi înainte,

Îmi pare demult.

Cuprins de plăceri,

Să sufăr mi-e lesne,

Sleit de puteri,

Murmur pricesne.

Trăind pe pământ,

Învăț ca să zbor,

Privind un mormânt,

Nu uit c-am să mor...

Zidește Doamne împrejuru-mi ziduri,

Cu cărămizi din catedrale goale,

Și fața umple-mi-o de riduri,

Iar pielea fă-mi-o galbenă și moale.

Mă scuipă Doamne ca pe-o frunză toamna,

Și ninge peste mine cu dispreț și milă,

Iar îngerul să sune-n ceruri goarna,

Că de pământ și viață-mi este silă.

Ori, du-mă Doamne în capela părăsită,

Să stau în taină cu ochii în ceaslov,

Și ca să n-am nicicând nici o ispită,

Mă umple Doamne, de bube, ca pe Iov.

Întruna mi se bate ochiul stâng, 

Zăpada-n mine s-a topit, 

Pe tâmple primăveri îmi plâng, 

Și adie-un vânt ca de sfârșit. 

În stoluri vin tristeți mai vechi, 

Iar inima îmi cântă a singurătate, 

La capul lunii stau noaptea de priveghi, 

Și ochiul stâng întruna mi se bate. 

Din gânduri se ridic-un fum subțire,

Iar ochiul mi-l îndrept înspre stăpâni, 

O toamnă încearcă în mine să respire, 

Și brumă scuip din amândoi plămâni. 

Pe străzi tăcute plouă cu uitare,

Un clopot stins răsună-n gândul meu,

Și peste suflet împrăștii o răcoare, 

Ca un amurg din ochiul stâng violaceu. 

Din umbre vechi se-nalță reci tăceri,

Și fără de lumină prin sânge rătăcesc, 

De parcă toate zilele de ieri, 

În pieptul meu, deodată îmbătrânesc.

La geamul nopții stau privind prin ceață,

Și ochiul stâng îmi bate funerar, 

Iar peste sufletul scârbit de viață, 

Se lasă-un somn adânc, crepuscular.

Te duci, și anii de iubire,

I-ai aruncat din inimă și minte,

Și-ți scânteie amarnic în privire,

A mea duioasă rugăminte.

Te duci, călcând peste regrete,

Și lași în urmă ce-a fost ieri,

Furând și-acele mângâieri discrete,

Ce le cerșea noianul de dureri.

Te duci, și nici măcar nu-ți pasă,

De jarul stins în ochii mei,

De-un vis pierdut încă din fașă,

De-un “noi” ce pare că nu-l vrei.

Rămân cu mâna-n gol întinsă,

Spre ce-a pierit din viața mea,

Cu amintirea-n suflet stinsă,

Și-o rană adâncă peste ea.

Rămân cu ultima ta șoaptă,

Ce-a fost rostită printre dinți,

Iar ochii mei umili așteaptă,

Cu chipu-ți dulce să-i alinți.

Rămân, și timpul mă străbate,

Iar pasul tău îmi pare prea grăbit,

Și nopțile din mine-s vinovate,

Că nu ți-au spus cât te-am iubit.

Ia-mi tot ce dorești,

Ia-mi munții și marea,

Îți dau ce voiești,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi ochii albaștri,

Ascunde-mi cărarea,

Îți dau tot ce am,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi lacrima pură,

Suprimă-mi iertarea,

Îți dau toată averea,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi cântul și dorul,

Ia-mi exaltarea,

Îți dărui și zborul,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi dreptul la tot,

Ia-mi viața de îndată,

Dar nu-mi cere să uit,

Chipul tău...niciodată.

Atâtea cozi dau azi din câine,

Încât mirarea-i o ofensă,

Și-atâtea sfaturi s-au dat mâine,

Că azi prostia e imensă.

Atâți rahați pocnesc ca biciul,

Că măestria încet devine-o cale,

Și-ncununat e sacrificiul,

Când bici pocnești și sar fecale.

Atâția surzi ciulesc urechea,

Și drept urmare încep discuții,

Până-i apucă pe toți strechea,

Mergând apoi să îi împace muții.

Atâtea oiști sunt date-n gard,

Încât greșeala e o normă,

Înțelepciunea ține de hazard,

Pe când prostia e enormă.

Acum necinstea-i scrisă-n lege,

'Vopsea' când cumperi bunăoară,

Să nu comiți vreo fărădelege.

Primești de la guvern o cioară.

cind tu te ineci in pahare de vodka, vin si de bere,
pe mama ta atunci eu mi-o imaginez,
ma roaga, sa te scot de pe aceasta barca si imi cere,
sa te imbratisez.

te string de miina si se-nvirte-un slideshow in cap la mine,
ce va fi, daca va continua asa mai departe.
Stanescu a spus: «iata speranta, cindva totul va fi bine»,
dar nu-i dau dreptate.

peste citiva ani, din nou beat, nedeosebind stinga de dreapta,
nu vei gasi cheile de la casa
si nu-ti vei aminti, daca acolo inca cineva te mai asteapta
si cui de tine-i pasa;

nu iti vei aminti, in ce oras te afli, luind un git de rom.
urmatorul tren duce-n Gamorrah,
dar tu, fara sa te gindesti macar un pic, alegi Sodom
si-o sticla de cagor.

al 25 cadru a ceea ce va fi peste citiva ani -
miinile tale nimic nu vor putea gasi,
nici telefonul, nici pistolul, pe care nu il ai, nici bani,
nici miina femeii, ce te va iubi.

aerul in camera este atit de prafuit si greu si ma apasa,
iar tu nu poti raspunde la-ntrebarea
«cum te cheama?» si te intrebi, de ce nu-i nime’-acasa
si de ce oare

din oglinda te priveste cineva neberbierit, trist si strain,
«ajunge, nu mai bea!» incearca sa iti zica,
dar tu nu vrei sa intelegi si-ti iei o noua sticla de venin,
iar mie mi-e frica.

te rog, hai sa luam barca si sa plutim in ocean, departe,
unde sint gradele mai putine.
vreau din nou, sa te bucuri de lucruri mici si neinsemnate,
macar de femei asa simple ca mine.

te rog, te implor, nu fi azi iarasi beat, incearca sa nu mai bei,
ca soarele de la asta n-o sa se faca mai mic,
nu vrei sa m-asculti, iar vodka se scurge din ochii mei
si eu nu mai vad nimic.

Venim acum la Tine, Tata Ceresc

Și știm că Tu ușa o ai mereu deschisă,

Iar pentru toți care în trup trăiesc

Aceasta nu a fost vreodat' închisă

Mai știm că Tu ești printre oameni

Și vezi necazul nostru pe pământ,

Simțim că Tu în noi iubire sameni

De când ne naștem pân' la mormânt

Pe Tine cu  toții te mărturisim

La Tine găsim și binecuvântare,

În Tine permanent descoperim

Iubire, dragoste, nădejde și iertare

Prin rugăciune noi toți te lăudăm

Pentru tot binele făcut la omenire,

Dar tot mai des pe Tine te rugăm

Să ne ferești de rău și-n-bolnăvire

La Tine știm că tot e cu putință

Și chiar iertarea celor cu păcate,

Când ei mărturisesc și au voință

Ca cele rele să nu mai fie repetate

Tu pe pământ cu dragoste-ai venit

Pe noi să ne salvezi de la pieire,

Iar oamenii cei răi te-au răstignit

Și de băut ți-au dat oțet și fiere

Știm că Tu ești viață, cale, adevăr

Și ne iubești pentru că ești iubire,

La Tine numărat e fiecare fir de păr,

Și doar la Tine noi găsim mântuire

Noi te rugăm să ne ajuți să biruim

Aicea pe pământ cele șapte păcate,

Să fim iertați atunci când noi murim

Și doar faptele bune să fie judecate

Pe cer se-adună nori ca niște cruci, 

Cu răstigniri și cântec de lăută, 

Iar vântu-mi strigă; Să te duci…! 

Că vine moartea coasa să-și ascută. 

Din sat se-aude clopotul cum sună, 

Cu dangăt greu de suflet rupt în două, 

E beznă-n plină zi și parcă tună, 

Din ochii triști cu lacrimi sfinte plouă. 

Purtăm în sân un osuar de visuri, 

Ruine vii din umbre și din dor, 

Iar sufletul prin neanturi și abisuri, 

Își caută un trup să-l aibă-n viitor.

Se clatină pământul sub povară, 

Ne cad din minte triste amintiri, 

Și din adânc se-aude o fanfară, 

Ce cântă strașnic noile psaltiri. 

Pe zidurile nopții cresc icoane, 

Cu chipuri stinse, smulse din tăcere, 

Iar stelele, în tremur și frisoane, 

Se-aprind ca niște candele de fiere. 

În mine duhuri din geneză umblă, 

Ce se aseamănă cu nefilimii, 

Și lângă suflet stau la umbră, 

Ca Învierea să-i aleagă primii. 

Copile, tu, casa ne-ai umplut de bucurie
Când Domnul ni te-a dat, pe astă lume,
În luna Mai, când verdele încântă ochiul
Știind, că-avem urmaș, l-al nostru nume.

Așa, mama-mi zicea când mă creștea
Și mă-nvăța, cum să mă port în viață,
Să fiu cinstit și să urăsc ce e minciună
Și rugă să înnalț, în fiecare dimineață.

Era atât de simplă și fără multă carte
Dar cu credință și dragoste adevărată,
Era pe câmp și-apoi se întorcea acasă
Mâncare să avem și casa să-i fie curată.

Erau pe-atunci, nevoi și multe lipsuri
Dar oamenii purtau respect și omenie,
Se ajutau, unul pe altul, necondiționat
Și rar vedeai că-și poartă... dușmănie.
..........................
Timpul s-a scurs și nu mai sunt copil
Și un bătrân, ce ani a adunat în spate,
Părinții i-am pierdut și trist mă simt
Sunt muritor și, trecătoare-s... toate!

La icoana Ta,

am îngenuchiat

fără cuvinte,

glasul meu pierzându-se

îm praf și întuneric.

Lumina icoanei

nu mă cerceta,

ci mă primea

exact ața cum eram

gol, tremurând, neputincios.

Lacrima mea

s-a prelins pe marginea sufletului

și a devenit rugăciune

fără formă,

dar plină de viață.

În această tăcere

am înțeles:

Dumnezeu nu cere cuvinte,

ci inimi

care se lasă găsite.

Și am simțit

că nu sunt singur,

că El mă ține 

În brațele Sale

înainte să știu

dacă merit să fiu iubit.

Mă mișc
prin tăcere –
fără grabă,
fără ezitare.

Aripile nevăzute
mă poartă
acolo unde nu există sfârșit.