22 55
Doi e mare gospodar
Doi e mare făurar
An de an sunt în pătrar
Doi de doi pe-un piedestal
Au mai pus în sac, un număr
Sacul, gata să se rupă
Plin de-atâtea cifre mari
Cinci e numărul din sac
Care şade-acum pe burtă
Istovit de-atâta muncă
Peste el se puse-acuma
Un alt cinci, de nou pătrar
Amundouă vor să fie
Frați cu noul făurar
Marius Ene, Polonia, 31.03.2024 ( la cerere Ionel A. și Cîmpean care pe 22 Aprilie au ziua de naștere, una de 55 de ani)
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Marius Ene
Дата публикации: 31 марта 2024
Просмотры: 478
Стихи из этой категории
O boală necunoscută
E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,
Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.
Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,
Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.
Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,
Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.
Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,
Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.
Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,
Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.
N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,
Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.
Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,
Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.
Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,
Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.
E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,
A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.
Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,
Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.
Cu fiecare oră mă macină mai greu,
În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.
Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,
O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.
Cineva m-a întrebat?
Cineva m-a întrebat demult
Cum a fost copilăria mea?
M-am gândit mult să-i răspund
Și apoi am spus cuvântul..grea
S-a uitat mirat și lung la mine
Făr' a crede că ce zic e-adevărat,
Era mic copil, nimic nu îî lipsea
Nici că timpul multe a schimbat
Atunci în brațe l-am luat cu drag
Și-am povestit despre copilărie,
Ce-a fost frumos și greu în viață
Și cum s-a trăit în multă sărăcie
N-avea de und' să știe ce a fost
Că s-a născut în anul nouăzeci,
Când s-a murit pentru democrație
Iar tirania comunistă ,,rasă-n" veci
Acum ați înțeles cine a întrebat
Dorind să afle de a mea copilărie,
El este fiul nostru binecuvântat
Un dar dat mie..de-a mea Mărie!
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
Strigătul tăcerii
Ticăitul unui ceas
Din suflul tăcerii
Fredona la pas
Clipocitul vremii..
Picaturile de apă,
Scurgăndu-se -n ison,
În liniștea ce țipă
Pe același ton..
Scârțâie din balamale
Suflată de vânt,
În cadență de vocale
Tihna din cuvânt.
Mută negura,se lasă
Pe-a pleoapelor clipeală
Și pacea unduioasă
Alunecă pe pardoseală..
Calmul cerului -nstelat,
De răsunet năbușit,
Fu subit străfulgerat
De un strigăt amorțit..
Va veni vremea...
Va veni vremea când pe umerii tăi,
Firesc va cădea a mea bătrânețe,
Va veni vremea când ai morții dulăi,
Vor lătra prin vecini și prin piețe.
Va veni vremea când mersul meu sacadat,
Nefiresc se va sprijini de brațele tale,
Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,
Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.
Va veni vremea, of... va veni vremea,
Când ceara unei lumânări trist se va scurge,
Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,
Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.
Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,
Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,
Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,
Atunci când zilele rămase începi să le numeri.
Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...
Fara titlu
Demoni plâng de durere
Când citesc tot ce scriu,
Îngeri plâng de durere
Când îmi fac loc în sicriu,
Cerul îmi cade când se lasă seara,
Din dragoste mi-a rămas doar povara,
Iubirea dulce mi-e amară precum țigara.
O boală necunoscută
E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,
Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.
Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,
Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.
Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,
Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.
Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,
Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.
Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,
Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.
N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,
Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.
Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,
Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.
Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,
Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.
E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,
A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.
Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,
Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.
Cu fiecare oră mă macină mai greu,
În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.
Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,
O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.
Cineva m-a întrebat?
Cineva m-a întrebat demult
Cum a fost copilăria mea?
M-am gândit mult să-i răspund
Și apoi am spus cuvântul..grea
S-a uitat mirat și lung la mine
Făr' a crede că ce zic e-adevărat,
Era mic copil, nimic nu îî lipsea
Nici că timpul multe a schimbat
Atunci în brațe l-am luat cu drag
Și-am povestit despre copilărie,
Ce-a fost frumos și greu în viață
Și cum s-a trăit în multă sărăcie
N-avea de und' să știe ce a fost
Că s-a născut în anul nouăzeci,
Când s-a murit pentru democrație
Iar tirania comunistă ,,rasă-n" veci
Acum ați înțeles cine a întrebat
Dorind să afle de a mea copilărie,
El este fiul nostru binecuvântat
Un dar dat mie..de-a mea Mărie!
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
Strigătul tăcerii
Ticăitul unui ceas
Din suflul tăcerii
Fredona la pas
Clipocitul vremii..
Picaturile de apă,
Scurgăndu-se -n ison,
În liniștea ce țipă
Pe același ton..
Scârțâie din balamale
Suflată de vânt,
În cadență de vocale
Tihna din cuvânt.
Mută negura,se lasă
Pe-a pleoapelor clipeală
Și pacea unduioasă
Alunecă pe pardoseală..
Calmul cerului -nstelat,
De răsunet năbușit,
Fu subit străfulgerat
De un strigăt amorțit..
Va veni vremea...
Va veni vremea când pe umerii tăi,
Firesc va cădea a mea bătrânețe,
Va veni vremea când ai morții dulăi,
Vor lătra prin vecini și prin piețe.
Va veni vremea când mersul meu sacadat,
Nefiresc se va sprijini de brațele tale,
Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,
Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.
Va veni vremea, of... va veni vremea,
Când ceara unei lumânări trist se va scurge,
Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,
Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.
Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,
Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,
Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,
Atunci când zilele rămase începi să le numeri.
Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...
Fara titlu
Demoni plâng de durere
Când citesc tot ce scriu,
Îngeri plâng de durere
Când îmi fac loc în sicriu,
Cerul îmi cade când se lasă seara,
Din dragoste mi-a rămas doar povara,
Iubirea dulce mi-e amară precum țigara.
Другие стихотворения автора
OMAGIU (pentru Eminescu)
Pe acest tărâm presărat cu piscuri
Presărat cu dealuri și cu verzi câmpii
Este marea-albastră, ce ni se deschide
Și ne-ndeamnă zilnic să mai fim copii
Este țara toată, eul nostru demn
Doruri multe poartă, doruri mult dorite
"O, rămâi, Luceafăr!" viu în vremuri mute
Eminescu astăzi, Eminescu mâine
Viu în cărți, în suflet, viu și în cuvinte
Știm că "Vreme trece,", știm că "vreme vine"
Până când, din nou ne-om aminti de tine,
"O, rămâi" al nostru, "O, rămâi" cu bine!
Marius Ene, 15.01.2025, Polonia
Amorțeală
Freamăt fin de apă dulce
Lin, încet încet se scurge
Spre apus, spre lungi izvoare
Ape line, curgătoare
Sunet amortiț de vreme
Sunet de izvoare
Pe ici-colo, câte-o gâscă
Slobode, se scaldă-n pace
Lunecă ușor și cântă
În cromatice secvențe,
Sunt ușor stângace
Crengile adorm în voie
Ghemuite de omături
Picură ușor, timide, nevoite
Vor cu totul să încerce
Vor să se ridice, vor să fie stalagmite
Marius Ene, 03.12.2024, Polonia
Mărțiguș
Mărțișoare pe câmpii
Cresc vioaie, râd sub Soare
În palete de culori
Vii și proaspete, curate flori
Viorele, toporaşi
Ghiocei și brebenei
Râd, înalță către cer
Noi speranțe, fel de fel
A trecut bătrâna iarnă
Lăsând loc unui ghioc
E plăpând, dar nu-i e teamă
Să răsară peste tot
Boarzele încep s-apară
Din neant, acum afară
Și în case, flămânzite
Ciurde noi, neobosite
Alb și roșu sunt la modă
Împletite, înrudite
Își fac loc în piepți de fete
Mândre-acum că sunt cochete
Plânge Dochia și tună
Îi miroase-a mărțisoare
Caută să se răzbune
Că afară-i Primăvară!
Vremea pare că o minte
Și cu Soarele-n spinare
Lepădându-și flendurite, vechi cojoace
Piere zgâbă, amortiță de frisoane
Marius Ene, Polonia, 10.03.2024
Cocorii
Mai ieri erau cocori
Intre cer si nori
Azi mai sunt doar frati
Cerul si cu norii
Unde au plecat ei oare
Fratii lor, cocorii?!
Campuri aurii,
Ape stravezii,
Paduri colorate,
Triste sunt
Caci toate au ramas stinghere
In zile tot mai efemere
Isi plang aievea, in zadar
Pe fratii lor, frumosi hoinari
Cocorii
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
Suntem noi
Nepasatori, chiar goi
Si plini de egoiste nevoi?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu noi!?
Suntem noi niste pigmei?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu ei!?
Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,
Cocorii?!
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."
Sursa: revistasinteza.ro
Exiguu
Pe aparente drepte cărărui
Am început a socoti
Că este bine să nu mergi
Pe urma vechiului a fi
De poți opri procesul Lunii
Şi al Pământului aievea,
Înalță-mi către Soare denii
Exiguu genic fiind, redă-mi mărinimia
În sensul acelor de ceas apar
Diluvii nemiloase ce ies la suprafață
și cad nemiluit într-un adânc hotar
Pe care nu-l mai regăsesc în astă viață
Acum poți reporni din nou
Întregul Univers minuscul înțeles
Cu fiecare pas ce poartă un ecou
Revin la tine iarăși, revin din vechi în nou
Marius Ene, Polonia, 25.03.2025
OMAGIU (pentru Eminescu)
Pe acest tărâm presărat cu piscuri
Presărat cu dealuri și cu verzi câmpii
Este marea-albastră, ce ni se deschide
Și ne-ndeamnă zilnic să mai fim copii
Este țara toată, eul nostru demn
Doruri multe poartă, doruri mult dorite
"O, rămâi, Luceafăr!" viu în vremuri mute
Eminescu astăzi, Eminescu mâine
Viu în cărți, în suflet, viu și în cuvinte
Știm că "Vreme trece,", știm că "vreme vine"
Până când, din nou ne-om aminti de tine,
"O, rămâi" al nostru, "O, rămâi" cu bine!
Marius Ene, 15.01.2025, Polonia
Amorțeală
Freamăt fin de apă dulce
Lin, încet încet se scurge
Spre apus, spre lungi izvoare
Ape line, curgătoare
Sunet amortiț de vreme
Sunet de izvoare
Pe ici-colo, câte-o gâscă
Slobode, se scaldă-n pace
Lunecă ușor și cântă
În cromatice secvențe,
Sunt ușor stângace
Crengile adorm în voie
Ghemuite de omături
Picură ușor, timide, nevoite
Vor cu totul să încerce
Vor să se ridice, vor să fie stalagmite
Marius Ene, 03.12.2024, Polonia
Mărțiguș
Mărțișoare pe câmpii
Cresc vioaie, râd sub Soare
În palete de culori
Vii și proaspete, curate flori
Viorele, toporaşi
Ghiocei și brebenei
Râd, înalță către cer
Noi speranțe, fel de fel
A trecut bătrâna iarnă
Lăsând loc unui ghioc
E plăpând, dar nu-i e teamă
Să răsară peste tot
Boarzele încep s-apară
Din neant, acum afară
Și în case, flămânzite
Ciurde noi, neobosite
Alb și roșu sunt la modă
Împletite, înrudite
Își fac loc în piepți de fete
Mândre-acum că sunt cochete
Plânge Dochia și tună
Îi miroase-a mărțisoare
Caută să se răzbune
Că afară-i Primăvară!
Vremea pare că o minte
Și cu Soarele-n spinare
Lepădându-și flendurite, vechi cojoace
Piere zgâbă, amortiță de frisoane
Marius Ene, Polonia, 10.03.2024
Cocorii
Mai ieri erau cocori
Intre cer si nori
Azi mai sunt doar frati
Cerul si cu norii
Unde au plecat ei oare
Fratii lor, cocorii?!
Campuri aurii,
Ape stravezii,
Paduri colorate,
Triste sunt
Caci toate au ramas stinghere
In zile tot mai efemere
Isi plang aievea, in zadar
Pe fratii lor, frumosi hoinari
Cocorii
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
Suntem noi
Nepasatori, chiar goi
Si plini de egoiste nevoi?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu noi!?
Suntem noi niste pigmei?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu ei!?
Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,
Cocorii?!
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."
Sursa: revistasinteza.ro
Exiguu
Pe aparente drepte cărărui
Am început a socoti
Că este bine să nu mergi
Pe urma vechiului a fi
De poți opri procesul Lunii
Şi al Pământului aievea,
Înalță-mi către Soare denii
Exiguu genic fiind, redă-mi mărinimia
În sensul acelor de ceas apar
Diluvii nemiloase ce ies la suprafață
și cad nemiluit într-un adânc hotar
Pe care nu-l mai regăsesc în astă viață
Acum poți reporni din nou
Întregul Univers minuscul înțeles
Cu fiecare pas ce poartă un ecou
Revin la tine iarăși, revin din vechi în nou
Marius Ene, Polonia, 25.03.2025