PRIETENE

Cred că este timpul să-ți povestesc despre o persoană de care îmi amintesc, un personaj foarte interesant care m-a fascinat în copilărie, din moment ce chiar și după atâția ani, îmi amintesc cu aceeași plăcere pe care am încercat-o atunci când am cunoscut-o pe Doamna Constanța Bălăceanu, sau mai pe scurt, Coana Tanța.

Coana Tanța, era un personaj exotic în arealul satului bunicilor mei unde îmi petreceam, în copilărie, mai toate vacanțele de vară, un fel de Madame Astor care avea prestanța și aerul unui general de oști ce nu admitea niciodată nicio replică oricât de bine argumentată, calități prin care păstorea cu grație o societate restrânsă de alte "Coane", printre care se număra și Coana Moașă, care a fost bunica mea. 

Făcea parte din acea categorie inconfundabilă de "domnișoare bătrâne", ce se regăsește în orice comunitate indiferent de mărime, zonă sau structură. Nu știu ce vârstă avea pe-atunci când am cunoscut-o eu, fiindcă mie-mi părea atemporală prin prezența ei care umplea fără prea mare efort din parte-i, sau cel puțin așa părea, orice spațiu în care se afla la un moment dat. 

Cum aș putea s-o descriu în cuvinte pe Coana Tanța? Cuvintele nu-s destule, dar totuși, voi încerca: era înaltă, mai degrabă uscățivă, ușor adusă de spate, avea o frunte înaltă dotată cu un neg generos fix între sprâncene, ca un al treilea ochi de înțelepciune tibetană, în completarea unor ochi spălăciți de culoare îndoielnică, dar cercetători, radiografici și tăioși, ascunși în spatele unor ochelari cu rame aurii și sticle groase de borcan, așezați pe un nas drept, ascuțit și ferm, ce umbrea cu finețe de matroană romană o tăietură de gură cu buze subțiri, aproape inexistente, deasupra unei bărbii la fel de ascuțite, care părea că-și dădea în permanență tot concursul să se întâlnească cu vârful nasului!

Mai în toate zilele, putea fi văzută purtând o rochie lungă de stofă neagră cu guler de dantelă gălbuie, ofilită de trecerea timpului și pecetluită la gât de o camee ușor ciobită într-o margine. Ținuta mai era completată de un șal vechi, neglijent aruncat peste umeri, înflorat cu maci roșii, și marginit de ciucuri aurii care își deșirau mătasea, moștenire de la vreo serată interbelică...

Și mai avea Coana Tanța, printre multele calități și defecte, un dar rar: ghicitul în cafea - de fapt nechezol, că pe vremea aia la țară ca și la oraș cafeaua era o "rara avis" -, venit la pachet cu cititul viitorului în cărți de tarot sau datul în bobi. Nu mai spun că era și o expertă desăvârșită în stabilirea horoscopului fiecăruia, dacă cumva făceai greșeala de-i spuneai ora, ziua, luna și anul în care ai făcut ochi pe lume! Avea așa, cum să spun, o mimică aparte, după ce te "citea" și-ți trasa dintr-o singură privire de specialistă versată și unsă cu toate alifiile, tot viitorul, verdict evocat pe o voce joasă, aproape șoptită, intimă, să nu care cumva să mai afle și alții năpastele grozave care fără îndoială aveau să ți-se-ntâmple, că doară ceea ce-ți stătea scris în stele în dreptul numelui tău era implacabil, irevocabil, ireversibil...

Nu cred c-am să pot uita vreodată acea lumină dulce, diafană, filtrată minunat de cele două lămpi cu abajururi de forma unor globuri din porțelan pictat, care luminau discret masa din așa-zisul salon al Coanei Tanța, - în fapt un hol semi-întunecos, nu prea mare,- și care creau o atmosferă aproape mistică completată de zgomotul cărților de tarot care stăteau gata-gata să-și dea în vileag secretele:

-Vai di steaua ta cui te-o făcut dragu' mătușii! Ptiu drace!, bată-te norocul să te bată!, că o să cam ai nevoie-n viață, dar nu ti teme câ ai în casa a șăptia un "taur" cari o să-ți împungă cu coarnili tăt ghinionul, ducă-se dreacului, ptiu, ptiu!, nu fi di diochi!

Deși copii din sat îi strigau în batjocură la poartă (și acum mai aud ecoul lor îndepărtat: Tanța cotoroanța, Tanța cotoroanța!), eu unul muream să merg cu bunică-mea, - și era cu adevărat o sărbătoare pentru mine -, în vizită la Coana Tanța dimpreună cu toate celelalte babe din cârd, fiindcă era întotdeauna rost de dulceață de cireșe amare sau șerbet de trandafiri și socată rece de la beci, bașca bârfele din tot satul și cele învecinate, dimpreună cu casa Coanei care era înțesată ca o peșteră de-a lui Aladin, plină de lucruri vechi, bătrânești, care aparțineau unei epoci de mult apuse, care încă mai trăia prin cea care le stăpânea cu grație și mister înnăscute. Îmi amintesc și-acum, carafa de cristal cu bot argintat, alungit ca de rață, paharele zvelte cu tăietură rubinie și chiselele generoase, care nu mai pridideau în războiul lingurițelor de alpaca ce hrăneau gurile pofticioase cu amarul dulce, toate acestea tronând leneș pe o tipsie argintată, pătată din loc în loc de trecerea timpului.

Umbla vorba în sat despre Coana Tanța care fusese în tinerețe o frumusețe vestită, că,  fiind fiică de moșieri scăpătați, avusese o aventură cu un ofițer din garda regală, că dusese o vreme o viață de basm cu ofițerul, cu serate și baluri, cu distracții la Cazinou și plimbări sub clar de lună în trăsuri mânate periculos de birjari tocmiți, iubire din păcate rămasă neîmplinită, întrucât ofițerul murise în timpul logodnei, nu se știa mai precis cum, -  se părea, că în urma unui duel, sau în urma vreunei boleșnițe subite, sau chiar în război, nimeni nu mai știa -, decât că după ofițer, a urmat după ceva vreme, o legătură amoroasă cu un brigadier care s-a dovedit, după câteva luni de relație ca fiind însurat pe undeva și cu ceva plozi după el, o afacere încâlcită ca un ghem de lână decolorat, rostogolit într-un suflet rămas singur, prins într-un iureș atemporal, fără început sau sfârșit.

Coana Tanța a rămas singură în căsuța ei, ca o regină înconjurată de alaiul ei restrâns la un grup de babe din sat cu pretenții mari de la viață, printre toate lucrurile ei vechi, martore tăcute și vii asupra unei epoci strălucitoare care a apus odată cu iubirile ei neîmplinite. Iar într-o bună zi, când vecinii n-au mai văzut-o trebăluind prin curte cu zilele, toată suflarea satului a știut, fără să-ntrebe, că s-a dus să ghicească viitorul altora, fiind mai aproape de stelele pe care știa să le citească atât de bine...

Înfrigurat de amurg, te aștept ca să vii,
Dintr-o clipă în alta, printre altele câteva mii, 
Umbra să-ți frâng cu patimă-n brațe, 
Te uită: cum vor cuvintele acestea să te-nalțe... 
 
Pe nesfârșitele miriști învăluite în ceață, 
Străluminatele flori gingașe, lin, se-nalță,
Să se-oglindească-n lac, la ceas de seară, 
Te uită: din barca lunii, palide stele coboară...

Acum, în van oftezi și în zadar suspini,
În dorul mut, sublim, al tufelor de crini. 
La nurii de magnolie abia înfloriți,
Te uită: cu zăpadă nouă sunt auriți...

Cu lacrimi de fier, cerul plângea în zadar,
Scuturându-și rugina pe frunze de-arțar...
Iar tu, sub pretextul toamnei de-afară,
Mi te-ai vârât sub piele, a nu știu câta oară...

Înfrigurat, am tras încă un pled pe mine,
Făcându-ți loc să mi te cuibărești mai bine,
Iar tu, din cana mea, sorbeai cuvinte cu nesaț,
Golindu-mă de gânduri, cernute fin în zaț...

Curând, tăcerea casei în vifor se va frânge,
Iar tu, fluid, îmi vei fi hoinărit prin sânge...
Lăsându-mă, târziu, s-adorm pe perna udă,
Cât ești de dulce și, în același timp, de crudă!

Și dacă-n zori, pe geam, voi găsi iară frunze,
Am să cunosc că-aseară, m-ai sărutat pe buze...
Și fiindcă-i toamnă, că mi-am adus aminte,
Te voi afla în mine, dansând printre cuvinte...

    Valuri comune şi banale m-au înfrânt... 
    scuipat de scoici în frânturi de cuvânt, 
    vasal, în sfârşit, pe ţărmul fierbinte 
    mi-am lăsat trupul pustiit de dorinţe,
    şi-mbrătişat de-un cer albastru şi ostil
     - ca polenul de pistil -, 
    mă-nalţ către genunile adânci 
    spre curcubeiele-ncrustate-n stânci, 
    ce cad din înălţimi solare
    ca nişte lacrimi de cristale.

    În grădina lui Adlai,
    A căzut un strop din rai:
    O minune pur divină,
    Ca o pană de lumină.
    
    Iată, îngerul frumos,
    Obosit, se-așează jos,
    Ciufulici, cu păr bălai,
    În grădina lui Adlai.
    
    "- Îngeraș cu-aripa frântă,
    Nu grăi, mai bine cântă
    Psalmul florilor de mai,
    În grădina lui Adlai!

#ingerulmeu

    O, Shu, sub geana ta, stă cuibărit,
    Un soare nou ce-nalţă întregul răsărit,
    O nouă zi se naşte întotdeauna-n zori,
    Şi moare-n asfinţit şi-n ţipăt de cocori!
    
    O, Tefnut, răsuflarea ta în şoaptă,
    Natura la lumină, trezeşte, dintr-odată,
    De n-ai fi tu, cu răsuflarea-ţi caldă,
    Întreagă lume ar fi fadă!
    
    O, Thot, vreau numele să-mi scrii,
    Să fiu în amintirea rămas-a celor vii,
    La fel aşa cum fost-am, înfăţişat în acte,
    Nemuritor în veacuri peste cumplita moarte!

O, Zei, v-am pomenit pe toți deodată,
Ca să-mi schimbați a sorții roată,
Să stau în umbra voastră, veșnic faraon,
Rostit să-mi fie numele: Tutankhamon!

Privesc cerul, dar nu mai văd stelele,

Doar umbrele triste ale iubirii mele.

Ochii mi-s grei de amintiri nemuritoare,

Iar glasul cel spart e vrajit de-o poveste muritoare.

Te văd în vise, dar nu poți să mă simți,

În inima ta, dragostea s-a stins,

Iar eu rămân prizonier în propria-mi durere,

Un suflet rătăcit, o inimă ce cere.

De-ar fi hotarele de zahăr le-aș topi

Dar sunt amare-ndepărtările uscate

De-ar fi tăcerile vorbite ne-am privi

Însă distanțele tot cresc înstrăinate

Nu știu emoțiile din vise-a izgoni

Plutesc în gânduri amintirile frustrate

Deschide rănile cumplitul a iubi

De-ar fi uitările să vindece chemate

Ucid cuvintele să nu poată vorbi

Oricum rostite vor muri neascultate

Sângele-albastru-n călimară va pieri

Pe pagini albe adormind înmormântate

Au mai rămas doar frământările târzii

Umblând tomnatic hoinăresc necugetate

Dezleagă ploile mărunte în stihii

Lăsând să curgă fabulațiile abstracte

De-ar fi îndrugă fără noimă cum ar fi

Rulează filme dezlipit de realitate

Uitând că timpul alergând va risipi

Degeaba caută visând ce nu se poate

Cine știe... poate cândva va înțelege

Ce-a fost în sufletul din mine pentru el,

Atunci va ști că dorul nu se șterge 

Doar pentru că-i ordoni că trebuie...

C-a fost un vis, o mângâiere,

Un dulce vin în viața mea,

Un drum cu soare și durere

Și toate le-aș trăi din nou, așa.

A fost tăcerea ce-am vegheat-o,

Zâmbetul plin când sufletul plângea,

A fost un dor ce incă mai așteaptă

Să-i fie alinare vinul promis cândva.

Dar cine știe... poate timpul va aduce

O clipă de gând, un ceas de amintire,

Și-n liniștea ce vrea să-i pară dulce,

Va înțelege durerea ce-a lăsat-o în suflet la mine...

Oh,iubire,de ce tu oare nu-mi vorbești?

De ce în ochi nu mă privești?

Mă lași sa stau și singura-n poveste

Oare tu nu vezi ce frig și rece este?

Este atât de frig la tine-n piept

Încât aș sta ca un atlet.

E frig și tare rău îmi este 

Că nu faci parte din a mea vieții poveste.

Ea,oare,îți sărută pieptul gol

Sau își joacă al vieții rol?

Ea te iubește așa cum eu fac

Sau îi dai și ei în dar doar flori de mac?

Aș vrea să-ți văd măcar o data ochii goi

Și să-ți măcar cu mana ale tale buze moi.

Sa intru în a ta privire

Și să-mi eman a mea iubire.

La masa mea nu mai sta nimeni și nimic

Doar eu și un pahar în care vin mai pun un pic

M-afund în sângele veninului acela acru

Mă uit la al inimii masacru.

Și rochia aceea roșie ca focul,

Zace jos pentru ca  s-a terminat jocul

Jocul aspru al iubirii

Ce nu mă lasă să-mi raspcumpar prețul fericirii.

Astăzi stau aici pe jos și scriu aceste versuri

Și-mi mai creez puține universuri.

Mai stau puțin cu bluza ta la piept,

Până în abis simt ca mă pierd.

Ți-am smuls singurătatea
Din colțurile sufletului tău
Și-acum, spune-mi te rog...
cât e ceasul?

Din zori, am înșfăcat răcoarea dimineții
Și ți-am pavat patul în care stai tolănită...
Tu mi-ai sădit câteva minute...
Orologiu se pierdea în erori.

S-au prelins orele ca valurile Niagarei
Și toată pororoca din mine te-a năpustit
În tihnă
Din toate izvoarele.

Mai spune-mi, te rog,
cât e ceasul?

Mai spune-mi
o șoaptă,
un strigăt,
o istorie...

Târziu... nu va fi niciodată între noi.

Când mă privești o floare-n inimă-mi sădești

Rostind mi-e dor cu aripi calde mă topești

Și-un „te iubesc” plutind să-ți bată la ferești

S-atingă sufletu-n adânc, să îmi zâmbești

În palme-ți pun inima mea să o-nvelești

Cu o iubire ca-n povești să o-ncălzești

Cuvinte calde și un suflet să primești

Mă trec fiori când îmi șoptești la ce gândești

Zâmbind se-aprind în ochi tăi lumini de stele

Buzele-ating sorbind cu sete dulcea-ți miere

Aripi se-ntind plutind spre calde emisfere

Mâinile-nchid două ființe între ele

Inimi gonind împing nebun sângele-n vene

Curge fugind nestăvilit unflând artere

Dezlănțuind năvalnic foc arzând sub piele

Aleargă mâinile flămând strivind bariere

Tremură ceru-n asfințit, noaptea se cerne

Scutură bezna-n răsărit, lumini să cheme

Când mă trezesc e patul gol, doar două perne

Visul s-a stins, tot ce-ampletit în noapte piere