Delimitări

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,

care se petrecuse-ntr-un  cătun numit Capernaum

( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),

Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ

și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții

 pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.

abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,

 (figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),

cei antici  se aplecară spre artă și cultură,

ducând pe culmi nemaivăzute  sfera,

sfârșind în Evul Mediu cu tortura.

din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă

știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,

renscentiștii se înobilaseră și ei prin  artă,

umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.

Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,

de la savant pân`la plebeu,

îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,

mai gelozim, în taină, încă  faraonii.

iar câteodată  chiar pe Dumnezeu,

(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)

nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture
dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc
sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii
în ceva atât de mic și neînsemnat
dar nu te întreb
așa cum zbori în lumina aceasta difuză
desenată de stele
pari și femeie și fluture
rochia ta indigo se unduiește fluid
sub răsuflarea sfioasă a vântului
din bluză îți țâșnesc milioane de fluturi
într-o vâltoare caleidoscopică de culori
și iarăși nu știu care dintre voi risipește cuvinte de dragoste
care zâmbește dimineața soarelui
care mângâie petalele pline de rouă ale trandafirilor
există atâta exces de frumusețe în voi
încât și cerul izbucnește în lacrimi ...

n-ai mai ieșit de miercuri din casă

privesc abătut spre ușa încremenită

și simt nevoia să fac o cruce

mi-e frică să nu fi luat tot flaconul acela

cu pastile alb-roșii

de inimă

merg printre oameni posaci

cu fețe căzute

ce le pasă lor de grijile noastre

homo homini lupus

mă rog în gând să nu fie ce cred eu

mintea mea face tot timpul scenarii science-fiction

pesemne scrii

în ultima vreme visezi mereu monștri

extratereștri minusculi

care-ți umblă prin creier

sau îți rumegi tristețea… pe ascuns

să nu te vadă nimeni

„ tu numești asta iubire?”

m-ai întrebat ultima oară

„iubirea nu înseamnă numai să faci dragoste

e mai mult”

acum înțeleg

dacă te-aș pierde cumva

s-ar prăbuși cerul

aș rămâne la fel de singur

precum Sirius în mijlocul Universului

m-aș stinge încetul cu încetul

mi s-ar albi sângele

„de ce nu spargi ușa

sau nu suni la Poliție?”

mă-ntreabă infanta

a doua mea prietenă

iar eu ridic năucit din umeri

și dacă e moartă?

ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină

este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră

a unei securi de luptă pe care se așează un fluture

sfidând toate principiile fizicii

legea gravitației

a cauzei și efectului

și a unei umbre fără identitate care mă acoperă

insinuându-se între mine și restul Universului

încă nu înțeleg ce caut acolo

în mijlocul drumului

răstignit

dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor

trecând ca o pasăre încolțită de uliu

într-o fracțiune de secundă

aș putea  crede că am murit

mă agăț cu toată  forța aceasta teribilă a gândului

de fiecare secvență

care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului

și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie

de la copilul în  pantaloni scurți

care aleargă după același fluture

pe care-l văd acum și pe tăișul securii

la primul sărut

la prima noapte de dragoste

la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei

și  trecerea mamei la cele veșnice

apoi la omul din spatele umbrei

pe care-l simt în ascuțișul securii

privind consternat de pe margine…

În spitalul rece, cu coridoare lungi,

Fiul meu luptă într-un război nedrept,

Limfomul îi strânge cu lanțuri de suferință,

Dar el rămâne un erou, un suflet tânăr înfruntând destinul.

Sub lumina albă a neonurilor sterile,

Chinurile își fac loc printre picături de chimioterapie,

Fiecare clipă e o luptă, o rezistență stoică,

Fiul meu, curajos, se agață de speranța din ochii mei.

În fiecare noapte în care durerea își face simțită prezența,

Îmi cuprind copilul în brațe, în încercarea de a-l încălzi,

Lacrimile stau ascunse în colțul ochilor mei obosiți,

Dar în fața lui, îmi găsesc puterea să zâmbesc și să-i alin suferința.

Privind la firele de viață, care intră în venele firave,

Simt neputința mea de a-i lua chinurile,

Dar iubirea, ca un balsam, îi alină pe ascuns rănile,

Încerc să fiu o stâncă în furtuna lui, să-i fiu alături în fiecare privire suferindă.

Zilele se topesc într-un amalgam de emoții,

Chimioterapie, analize, intervenții chirurgicale,

Fiu meu, o comoară înfruntând vijelia,

În ochii lui strălucește încă flacăra speranței.

În camera de spital, cu pereții albi ca o poveste nespusă,

El scrie cu curaj un capitol despre lupta sa,

Limfomul încearcă să-i fure bucuria, dar el rezistă,

Cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare zbucium de durere.

Chinurile fiului meu sunt un poem amar,

Însă versurile lui sunt scrise cu îndârjire,

În căutarea unei dimineți pline de lumină,

Când va învinge boala și va zbura spre sănătate, eliberat.

trosnesc în gura sobei amintirile nearse

aburind ferestrele înghețate ale sufletului

atât de încercate de vânt

cămara uitării e plină de vreascuri uscate

rămase de anul trecut

puțin îmi mai pasă de crivăț acum

îmi pot savura

în sfârșit

cafeaua în liniște

și țigara amețitoare cu marijuana

cumpărată la negru

cândva

niciodată nu m-am simțit mai bine ca azi

rezident în propria-mi viață

am fost de prea multe ori chiriaș în viețile altora

în case întotdeauna prea mici

pentru confortul sufletului meu

cu apucături aristocratice

orice s-ar spune

nicăieri nu-i mai bine decât în brațele sufletului tău

în tine însuți

la focul mocnit al gândului...

Zilele mele treceau 

Iar de tine ,mi-aminteau 

Amintirile cu dor

Astăzi,ele,mă răscol 

Rascolirea,tare doare

Doare al naiba de rău

Ce sa fac? Sa fiu alt om?

Nu se poate , sunt prea blând

Eu mă năpustesc plângând 

Suferința , îmi e leac 

Ăsta mi-e singurul veac 

Veacul ce astăzi îmi pleacă

Ia și zilele 

Nu răbda...

Simt un fior,

Lin insuflu ,încetișor

Mă înclin spre răsărit

Văzând pomul înverzit,

Grânele de-un auriu deschis

Dansează suflului încins

Coloanei de vânt aprins

Eu tresar,

Observ menirea, unui astfel anotimp

Simt a sa chemare lină,

Ce mă duce-n răsărit,

Cum vezi cu ochii

E doar marea, cu turcoazul

Ei sublim

Ea ne spală, ne încântă

De-al ei susur cristalin.

Și când crezi că nu mai pleacă

Adierea se întețește

Culoarea se arămește,

-Oh,te-ai dus departe, Vară! Ai plecat spre ceruri noi!

Ea vine abia anul viitor...

Un ochi râde, altul plânge;

Îmi sună atât de familiar;

Trupu -mi în două mi -l frânge 

SI mă transform în biet hoinar.

Între două lumi paralele 

Mă zbat să nu mă rătăcesc,

Să nu-mi pierd cumva urmele 

Și -n goluri să mă prăbușesc.

Atunci când zâmbetul pălește,

Lacrima obrazul frige,

Lanțul durerii mă lovește 

Și flacăra din mine stinge.

Când mă sufoc în chinuri,

Cerșesc un petic din senin,

Să pot dărâma acele ziduri,

Ce-n strânsoare mă țin.

Deschid larg fereastra,

Respir cu sete din lumină 

Cu dor înaripat de -a zbura ,

Mă smulg din rădăcină.

Amarul să mi-l las în umbră,

Păstrat în cufărul sub lacăt,

În odaia din mine, obscură 

Bântuită veșnic de-un freamăt.