Delimitări

 Dinafară toate casele par la fel,

aceleași ferestre cu vedere spre stradă,

aceleași uși mohorâte din lemn,

aceleași culori pe fațade și ziduri,

abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,

casa ta, de exemplu, avea suflet,

luase o mare parte din sufletul tău

și-l împrăștiase în lucruri,

până atunci nu observasem că primăvara

înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,

salcâmii,

că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale

prima oară auzisem acolo cântecul mierlei

al cucului,

arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,

atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,

parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,

nu-ți mai venea să pleci,

nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,

întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,

cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,

incapabil să se dăruie,

răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor

și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,

privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,

ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

mi-e frică să merg noaptea prin viață

să bâjbâi

să nu-mi mai găsesc punctele cardinale

scara de bloc

cheia de la ușa iubitei

care mă ține de vreo trei zile flotant

noaptea toate blocurile se aseamănă între ele

mai bine rămân alături de ea

lipit de spatele ei ondulat în formă de S

ca o curbă extrem de periculoasă în drum

cu ochii deschiși

așteptând să se-ntoarcă spre mine

nu fără emoție

pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră

într-o femei vampir

știu că mă va devora până în zori

dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult

nu-mi place să sufăr

să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer

să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată

cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil

dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…

mă înstrăinez tot mai mult de propiu-mi suflet

rătăcind cu gândul pe autostrada visului

fără taxe de drum

restricții de viteză

pene de cauciuc

trecând peste inimă

în locul acela miraculos dintre spațiu și timp

în care este atâta liniște

încât îți auzi sângele urcând într-un crescendo dramatic

ca într-o simfonie de Brahms

gâfâind prin serpentinele minții

nimic nu se compară cu zborul fără aripi

ești mereu cu un pas înaintea luminii

surclasezi timpul

gravitația

devii  pentr-o clipă sau pentru o noapte

Dumnezeu

o palidă compensație oferită de  Marele Creator

(un fel de meșter Monole!)

 omului…

mă înspăimântă mereu ziua de mîine

cu necunoscutele ei

niciodată nu-ți poți planifica viața

există întodeauna o variabilă nefericită

care-ți tulbură apele

depinzi de starea de grație a Cosmosului

de alinierea planetelor

de traiectoria Planetei Nibiru

nu poți avea o clipă de liniște

ieri m-a căutat cineva din Sidney

azi cineva din New-York

(despre care aud prima dată!)

alte șapte miliarde de oameni

nici nu știu că exist

(nici eu nu sunt prea sigur de asta!)

dăunăzi am văzut Soarele îmbrățișând Luna

fulgi căzând în aprile

aiurea

în fiecare zi avem câte-o enigmă esențială

de dezlegat

cu tot liberul nostru arbitru

rămânem tributari  unei frici ancestrale

și căutăm salvarea

în  bobi

în zațul cafelei

în podul palmei

NASA ghicește în stele

adevărul îl știu doar dinozaurii..

Sunt clipe când crezi că viața ta nu are nicio valoare,

dacă ai scoate-o la vânzare pe internet

sau la o casă de licitații,

n-ar licita nimeni.

- Eu aș zice să încerci, mai degrabă, la pocher

sau la ruletă, își dă cu părerea un mucalit,

care asistase absent la monologul meu  de pe margini,

dar nici acolo nu-i sigur!

Crupierul cu jachetă neagră din piele dă vânt roții ruletei ,

apoi lansează bila de fildeș în sensul invers rotirii acesteia,

mai toți pariaseră cu dolari și lire sterline pe 36, roșu,

doar eu pariasem, cu viața,

fiindcă nu mai aveam altceva, pe 13, negru.

Simt timpul în spate ca pe o placă  uriașă de plumb

în timp ce roata se-nvârte-ntr-un descrescendo cleios,

aud huruitul sacadat și continuu al rulmenților

dinăuntru ruletei,

fosnetul cartilor de blackjack,

zgomotul bilei care se invarte 

și care se-oprește deodată pe zero,

fâșâitul lopățelei crupierului, trăgând înspre dânsul

toate jetoanele,

mormanele de bani,

viața mea convertită într-o bucată albastră de plastic.

- Următorul joc are miză o viață de om! anunță crupierul,

împingând jetonul meu înainte.

- Pas!  refuzară jucătorii de la masă în cor!

- Foarte bine, merg eu! spuse o roșcată în vârstă

 care se așease alături de mine. Plus tot ce-au pierdut proștii ăștia!

Vechi drumuri ce deodată s-au transformat în ziduri,

O iederă Ncâlcită le-a prins în cap pe toate, 

S-au ridicat și pașii, s-au prefăcut în riduri, 

Ca niște jurăminte străvechi, pe care, poate, 

În arta mută a serii, primei iubiri, sau ție. 

Le-am scrijelit în eu însumi, dar cine le mai știe?

Când au apus în boltă luceferii, cu toții, 

Să nu cerșim alți aștrii stupidității nopți.

Câtă risipă pentru iubirea ce nu-ncape, 

În vene, în tendoane. Vechi ziduri, peste care, 

Stă umbra unei inimi, asemeni unei case, 

Atinse de dezastru din carne până-n oase.

Autor: Ot.

Acum persoana e întruchipată

Cu multe măști și-n suflet pată, 

Nu știm cui să-i zicem frate 

ce ne dă speranță 

Și cui dușman pe viață 

Dă-m o mână de ajutor cu șarpele la spate

Din cauza greșelilor neuitate. 

Prieten, zicem celui care ne-a lăsat

în momentele grele

Și dușman celui 

care ne-a ajutat să eșim din ele. 

Uităm de faptele bune, 

Dar ținem minte trădările nebune, 

Luăm în seamă cum e îmbrăcat, 

Dar nu și sufletul curat. 

Uităm de unde ne pornim, 

De cel sărac ne râdem cu zâmbetul pe față, 

Lângă el nu ne oprim, 

Că e dobitoc uitat de viață

Măcar pe o zi sau două

Să uităm că ne plouă

Și să scoatem masca falsă, 

Să râdem cu zâmbetul adevărat

Și cu sufletul curat,

Să prețuim persoana cu care prin greu am trecut, 

Să iertăm dușamunl care rău ne-a făcut, 

Cu ochii închiși să tragem aer adânc în piept, 

Viața să o simțim, măcar, pentru un singur moment

Dragii mei cititori ,vă sugerez ,să vă imaginați câ

sunteți în fața unei cești de cafea ,într-o locație ce

vă face fericit,câ aveți alături persoane dragi și

foarte dragi,că de undeva vine o muzică care vă

vrăjește și vă pune pe gânduri trezându-vă amintiri

parcă uitate .Gustul acelei cafele va fi unic ,când la masă

se așează tocmai persoana la care visai!...

Trăim într-o lume de aparențe,

Unde totul se vinde pe urme de pretențe,

Ne zâmbim, dar rămânem goi,

În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.

Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,

Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,

Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,

Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.

Ne cerem mai mult, mereu mai mult,

Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,

Frica de a nu fi destui ne ține în loc,

Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.

Și cu fiecare pas uităm cine suntem,

Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,

Unde „a trăi” e doar o competiție,

Și nu un act de iubire și comuniune.

Ne comparăm, ne înfruntăm,

Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,

Vrem să fim înțeleși, nu judecați,

Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.

Dar în această lume plină de orgolii,

Singurătatea devine normă, nu excepție,

Și rănile noastre rămân ascunse,

Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,

Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,

Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.

Și în acest cerc vicios ne învârtim,

Căutând soluții în lucruri care nu contează,

Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,

Despre a ne deschide, nu a închide porți.

Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,

Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,

În a trăi fără măști și fără frici,

Că iubirea nu cere perfecțiune,

Ci doar autenticitate.

Mă uit la ele — linii tăcute,

Desenate-n carne, adânci și mute.

Nu cer nimic, nu spun cuvânt,

Dar știu prea bine tot ce simt.

Sunt amintiri ce nu s-au stins,

Din nopți cu sufletul întins,

Pe marginea unei tăceri

Ce n-a știut să ceară ieri.

Nu-mi mai e rușine de ele,

Sunt ale mele, doar ale mele.

Dovada că am fost aici,

Chiar când voiam să plec… în mici.

Dar azi le privesc cu un gând nou:

„Uite, ai trecut prin rău.

Și totuși ești.” — Și totuși stau.

Și totuși simt. Și totuși vreau.

Și poate-ntr-o zi, fără teamă,

Le voi atinge ca pe-o rană

Vindecată — nu uitată,

Dar de mine… îmbrățișată.

mașina infernală a Timpului încapsulează

clipele vieții mele trăite

în pilule din plastic

un robot înscrie data procesării

luna

anul

altul sigilează cutiile din carton în loturi

pe ani bisecți

ultimul imprimă denumirea comercială

( balsam concentrat de viață!)

de exemplu

instrucțunile de folosire

( de preferință a se utiliza în băile de melancolie!)

termenul de valabilitate nedeterminat

dar nu mai mult de o viață

condițiile de livrare standard

adică în două zeci și patru de ore

plata prin card bancar sau ramburs

la alegere

în zilele când nu mai poți suporta râia melancoliei

strivești între degete 1-2 capule din plastic

deasupa căzii cu apă fierbinte

cu mireasmă de lemn de argan

santal

sau Quebrancho

prezentă în toate clipele și împrejurărările vieții

unele cu iz de țevă de eșapament

de groapa de gunoi

sau cu alte izuri

apoi te purifici în balsmul acesta

până îți vine din nou rândul

la mașina infernală a Timpului

care încapsulează clipele tuturor vieților trăite

în pilule otrăvite din fabricație

nerecomandate persoanelor cu insuficiență transcedentală…