Fake news

scoți din paharul de șampanie toate mărgelele jucăușe

într-o lingură de argint

fiecare mărgea are o istorie de povestit

aceasta este despre teascul de lemn în care tata tortura

Busuioacă de Bohotin

în timp ce mama mesteca norii de ploaie

în ceaunul de tuci

cealaltă este despre mine, băiatul cu genunchii zdreliți,

pus pe șotii

îmi plăcea să amestec ouăle de graur cu cele de cuc

sau să arunc cu pietre în cârtițe

fiecare mărgea din paharul de șampanie

păstrează etern aroma și respirația clipei

vraja primei atingeri are parfumul inconfundabil al lemnului de santal

primul sărut, aroma regală de agar și lavandă

în lingura ta de argint ai strâns o comoară neprețuită

de acum poți să bei liniștită toată șampania din pahar

iar mie,

călătorul stelar,

să-mi lași lingura

ecoul  trecerii timpului

ricoșează asimetric din oameni  în lucruri

și invers

în funcție de distanță

nimeni nu scapă

e ca un pumn de boxer învelit într-o mănușă de mătase

în plex

sau ca un pas apăsat peste inimă

în fiecare clipă auzi câte un vaier ricoșat

dintr-o piatră

câte un răget de cerb încolțit

într-o lume cu reacții în lanț

și ecouri

contrar oricărei legi ale mecanicii despre mișcări rectilinii uniforme

și repaus

n-ai nicio șansă

.

numai acel impuls mesianic

imprimat la naștere

ne mai ține în viață

după aceea ricoșăm haotic

dintr-un ecou în altul

la început

apoi din ce în ce mai slab

goliți de sunete

fără nicio explicație…

.

filozoful o să spună agnostic

că ecoul se sustrage cunoașterii noastre

ca Dumnezeu

științific pare o aberație

ar fi de neînțeles ca tu să strigi în pustiu

și ecoul să se spargă în ceruri

.

Big Ben-ul  bate în Turnul Londrei

ora exactă

când timpul ajunge la fix

ecoul însă se-ntoarce-n Marele Clopot

asimetric

la o secundă distanță

în alt timp…

mă trezisem în prima dimineață a vieții mele

luat  prin surprindere

mă umplusem de albastru cerului până în vârful degetelor

undeva

spre răsărit

îmi apăruse un disc auriu orbitor în calea ochilor

apoi mă copleșise verdele uriașilor cu mii de brațe

de pe marginea drumului

nu știam ce erau acele lucruri pe care nu le mai văzusem  

în găoacea timpului

la cumpăna infinitului cu lumea aceasta

când încă eram un atom fără sarcină

nici acum nu știu

savanții spun că cerul este o iluzie optică

că Soarele va deveni în următorii o mie de ani

negru

clorofila din frunze

albă

și atunci

mă întreb

de ce nu mă oprisem cu viață

în pântecele Universului

să asist de acolo la sfârșitul inevitabil al lumii…

forma mea se schimbă în fiecare zi

după cum răsare Soarele

sau cântă păsările

încerc zădarnic să rămân în mine

în omul de-acum

să șterg cu buretele înmuiat în apele Timpului

memoria mea asimptotică

ancestrală

acea de vânător

de culegător de fructe și scalpuri

sărind din epocă în epocă

din genă în genă

și  regăsindu-mă mirat pretutindeni

în tot ce-am fost de-a lungul  milioanelor de ani de istorie

adunat la un loc

într-o arhivă a evoluției

digitalizată

inaccesibilă înțelegerii mele

împovărătoare

infiltrându-se insidios

 în locurile mele de restriște

în arborele meu genealogic de la Facere

desconspirînd omul cavernelor

canibalul

regele zeu al  Egiptului

creștinul din amfiteatrele romane

sfârtecat de leii

gladiatorul nemilos

migratorul sălbatic        

maiașul înfrățit cu civilizațiile extraterestre

renascentistul îndrăgostit de arte

internautul perplex și extatic

da

forma mea trece prin toate furcile caudine ale minții

într-un joc ocult de abstragere secvențială a realității latente

din mine

care mă înspăimântă

descoperind îngrozit că n-am fost niciodată singur

în măsură să-mi asum viața

n-am făcut decât să mai adaug un capitol în acest fișier cosmic

deschis cu mult înainte de naștere…

de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor

pe o scară a durității Mohs de la unu la zece

cuvintele sunt pe locul unsprezece

ele pot zgâria deopotrivă diamantul

și  inima

pot face ravagii în creier sau în suflet

cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor

ascuțit de piatra abrazivă a urii

la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele

precum cuvintele de gips

care rănesc

mie-mi plac cuvintele înșelătoare

înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului

care te omoară frumos

toată viața am cultivat Grădina Cuvântului

am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste

așteptând dragoste

uneori în zadar

cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă

adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei

iar mușcătura lor devine letală

se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului

cu indiferența criminală a lumii

deschizând  drumuri de neumblat

iluziei…

niciodată viața nu e îndeajuns de încăpătoare

rămân permanent lucruri de terminat

altele de început

la un moment dat nu mai e loc să arunci un ac

între acestea

să  le așezi într-o anumită ordine

pe cele neimportante

în debaraua cu schelete cuminți

pe cele strict necesare

în lista scurtă cu priorități

și  iluzii

din păcate nu se întâmplă așa

viața are regulile ei

cel mai adesea de neînțeles

aduce în prim plan întâmplarea

hazardul

instaurând propriu-i liber arbitru

crezi oare că noi ne-am întâlnit întâmplător

în dimineața aceea de martie

în cimitirul acela cu cruci și strângeri de inimă

mai fuseserăm pe acolo de sute de ori

să ne plângem în liniște morții

trecusem unul pe lângă altul indiferenți

ca două planete care se rotesc invers

una față de cealaltă

și deodată

trezit parcă din vis

am văzut Soarele strălucind în ochii tăi

arzându-mi inima

și din clipa aceea nu te-am văzut decât pe tine

trăindu-mă…

ALCOOL ȘI TUTUN 

Momente de pierzare 

Poți sa fi tu cel mai bun 

Te pierzi pe drum frățioare 

De la joaca ajunge viuciu 

Plătești cu anii un sacrificiu 

Pe care poți să-l lași deoparte 

N-ai nevoie stai departe 

De familie te îndepărtezi 

Pe prietenii tu îi crezi 

Ca vor fi mereu cu tine 

Si la rău dar și la bine 

Sună foarte bine oferta 

Insa stai să-mi iau agenda 

Sa ma uit cine-i in spate 

După 12 ani jumate 

De petrecerii, veselii 

De prostii și măgarii 

Chiar ei, prietenii-s departe 

Au fugit cu lașitate 

Când probleme au apărut 

Și lângă mine i-aș fi vrut 

Azi îmi port singurătatea 

Insa poate vine partea 

Când sa fiu poate mai bine 

Dar fără "prieteniii" că-s ruine 

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie Când mergeam încet pe drum. Era frumoasă ca o zee Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun. Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân Cu ochii limpezi ca apa de izvor, Dar avea inima tristă, Căci sărmanul era cerşetor. Mi-a zâmbit într-o zi un copil Cu ochi frumoşi ca două stele. Mi-am adus aminte de-a mea copilărie Şi de braţele mamei mele. Mi-a zâmbit într-o zi un pom Care era legănat uşor de vânt. Şi mi-a părut că zâmbeşte un om, Pe drept cuvânt. Mi-a zâmbit într -o noapte o stea, Când priveam cerul plin de stele. M-am bucurat atunci în sinea mea Şi m-am întors la visurile mele! poezie de Vladimir Potlog

necazul cu fotografiile vechi

e că simți viața cum îți întoarce spatele

cum așează în locul viselor

pietre

pentru fiecare vis

câte o piatră

până când simți că te transformă într-un Sisif ambulant

și scoți ștecherul din priza cu vise

să faci loc dragostei

dar și dragostea îți întoarce spatele

așezând în locul inimii

o flacără

care te mistuie

nu știu dacă poți să înțelegi

ce-nseamnă să arzi ca o torță pe rugul durerii

și să nu-ți poți stinge cu nimic sufletul

să urli în pustiu

și să nu te audă nimeni

necazul cu fotografiile vechi

e că te-mping de fiecare dată când le privești

în aceleași prăpăstii ..

Смотри в глаза! тебя я не боюсь,
Твой бледный лик мне чужд увы. 
Ты думаешь пойду с тобой и не вернусь?
и что завянут на сырой земле мои цветы?

Как долго я писал тебе унылые стихи?
Я призывал тебя освободить душу от страха!
Но так и не увидели глаза мои, 
и так и не почувствовал твой гнойный запах!

Mi-e tot mai frică să ies din casă

și nici nu știu dacă mai merită...

vechea butadă nu mai e de actualitate,

e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,

acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,

din senin,

mitocanul frustrat,

(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)

nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului

decât prin suprimarea fizică a acestuia,

întorcându-se la Darwin,

adevărul prin exhibarea minciunii,

adică pe dos,

în jos,

la nivelul său ontologic,

statul de drept e pe cale de disoluție,

nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,

nimeni nu mai respectă pe nimeni,

trăim în direct coșmarul acesta,

exacerbat inutil,

onompatopeic,

doar pentru reting,

mai multă mizerie omenească,

cameleonism,

decât în Justiție

nu găsești nicăieri,

Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,

cimitirile sunt pline de martiri inocenți

iar voi vorbiți despre independența Justiției,

sictir!

*Dex -  SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj

Pe-un cer bolnav de stele reci,

Se scurge noaptea-n speranțe risipite,

Iar luna-și plimbă, tristă, veci,

Prin ochii mei rămași departe.

Un crin murdar îmi crește-n gând,

Cu rădăcina-n trup și moarte,

Și-mi cântă dulce, blestemând,

Iubirea-n forme descompuse, goale.

Mi-e dor de-un vis ce n-a fost scris,

De-un adevăr ce nu se spune,

Căci tot ce-am fost s-a stins în vis

Și tot ce sunt e-o putreziciune.

O, înger pal, cu chip stricat,

Coboară-n mine și mă minte,

Că raiul nu e decât dat

Pe datorie unor oseminte.

Și râd, dar râsul meu e gol,

Un clopot spart în cimitire,

Căci port în piept același rol:

Să fiu și viu, și putrezire.