crochiu liric/14

Plăcerea de a scrie în versuri în nopțile lungi

Când luna strălucește, iar stelele cântă în taină.

Cuvintele curg ca râurile de lumină,

Pe hârtie se aștern, în ritmul unei melodii adânci.

În liniștea nopții, cu gândurile în derivă,

Versurile prind viață, ca fluturii în zbor.

Sufletul se deschide, ca o floare în abur,

Cu fiecare cuvânt, simțurile se rotesc în jur.

În umbra cuvintelor, se conturează povești,

Încântătoare, pline de taine și mistere.

Poezia devine o călătorie a spiritului,

Prin tărâmuri nevăzute, în adâncuri tainice.

Nopțile lungi devin complicele inspirației,

Cu fiecare frază, se nasc emoții și trăiri.

Cuvintele devin vrăji, iar hârtia – pergamentul magiei,

Într-o lume creată din sunete și culori adânci.

Scrierea în versuri în noptile lungi

E o călătorie spre adâncuri necunoscute,

Cu fiecare strofă, inima bate mai tare,

Simțind misterul învăluit în cuvinte rostite.

 Soţul gardiencei

El c-o gardiancă este,

Şi ţipă toată ziulica,

Ba chiar susţine mari proteste,

Că n-are acces la… mititica.

Unui Gardian

Adormind fără să ştie,

A visat un vis de hulă,

Că era la puşcărie,

Nu la pază, ci-n celulă.

Unui Gardian

De când era copil spunea,

Eu n-o s-ajung la puşcărie,

Şi s-a întâmplat acum, ca ea…

Să-i dea serviciu şi simbrie.

Unui poet

Cu scrisul ai ajuns departe,

Şi-am auzit că vei lansa o carte,

Dar nu la editură cum e scris,

Ci-o vei lansa de pe acoperiş.

Unui amic

De când munceşti tot adunând,

Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,

Te-ai transformat şi tu curând,

La fel ca banul, două feţe…

Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează

Porni să-şi facă portretul în ulei,

Dar mestecând mereu din gură,

Culorile în urma pensulei,

Îi ies…nu în ulei, ci în untură.

Unui Pictor

Iarăşi l-a lovit urgia,

Când stătea nud pe sofa,

Fiindcă l-a surprins soţia,

Cum modelul îl picta.

Unei pictoriţe în vârstă

Privind culoarea aceea vie,

Cum scoate din infern desenul,

Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,

Ca să-ţi mai lumineze tenul.

Mariaj

O iubire ca-n poveşti,

Şi azi, în faţă au altarul,

Ea împlineşte douăzeci,

Iar el trecuse centenarul.

Ginerele

Azi în faţă la pronaos,

S-a stârnit un pic de haos,

Veni mirele ce atinse veacul,

Soacra a crezut că-i dracul.

De vrei tu lumea s-o cunoști

Întreabă vântul,

El este cel ce poartă vești

Culese de pe-ntreg pământul

De vrei să urci și să cobori

Atent să fii la treaptă,

Iar când poteca rătăcești

Nu dispera și luptă

De vrei să te cunoască omul

Nu te ascunde,

Aruncă masca, arată-ți chipul

Ca nu cumva să te confunde

De vrei s-atingi luna cu mâna

Te suie sus pe nor,

Și spune-i ei ce te frământă

Și cere-i sfat și ajutor

De vrei cuiva să-i ceri iertare

Nu amâna că timpul trece,

Și vei purta mereu povara

Celor ce-au trebuit să plece

De vrei în adevăr tu să trăiești

Uită minciuna,

Fii înțelept în tot ce zici

Evită bezna și caută lumina

De vrei să fii iubit de semeni

Iubire dăruiește,

Și sigur vei fi răsplătit

De Cel de Sus ce ne iubește

De vrei, nu vrei, îmbătrânești

Ca-așa-i lumea lăsată,

Și anii trec nu se opresc

Și tot mai des repeți..a fost odată!

nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere

iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre

atât de dramatică

nu mai are nevoie de explicații

.

singurele lucruri comune care ne țin împreună

într-o stare paradoxală de dezordine browniană

și reordonare

sunt visele

.

prima lege a termodinamicii

ne spune că energia vieții nu poate fi creată

nici distrusă

a doua

că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere

iar a treia

că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong

cu viața

fără să încalci cel puțin una din primele două

.

visul

în schimb

nu are nicio regulă

nu se supune nici măcar regulii de trei simplă

(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)

se sustrage oricărei logici

timpului

unde totul

fără nicio excepție

este posibil

chiar și imposibilul….

Nu mi-ai scris nici ieri, nici azi,

Parcă uit de-atâtea cazuri.

Timpul trece fără rost,

Gândul meu ți-e adăpost.

Vântul bate, ploaia cade,

Dar tăcerea ta mă arde.

Oare câte doruri țin

Lanțul greu al unui chin?

Nu mi-ai scris și, totuși, sper,

Să-mi răspunzi cândva, în cer.

Poate timpul, vindecat,

Va deschide ce-i uitat.

Dar de nu, din depărtare,

Îți trimit o alinare.

Chiar de nu-mi răspunzi nicicând,

Te păstrez în al meu gând.

Adesea simt ca trec prin viață

La fel cum trece-un nor prin ploaie

Adică plânge, adică îngheață,

Adică se descarcă-n drame.

Simt că sunt mult prea ticăloasă

Sau uneori prea depresivă,

Sau poate alții mă cred proastă,

Dar eu de fapt sunt doar timidă.

Și cine știe ce e drept

Sau cine știe ce e rău?

Probabil suntem niște monștrii,

Probabil fac doar ce vreau eu

Sau doar nu ne vedem pe noi,

Cum suntem noi cu-adevărat.

Sau poate ne schimbăm cu mult

De la femeie la bărbat.

Este incert, asta e clar.

Că nimeni nu ne mai cunoaște. 

Nu ne mai lăsăm duși de val,

Nu mai iubit de acum încoace.

Și de ar fi sa ne schimbăm

Cu mult nu am putea in bine

Căci cineva a zis prea clar:

"Știi ce rău sau ce e bine?"

programul-pentru conversia

infinitului în finit,

transformă

 cercul într-un punct.

%

ieșind din paradigma cuvăntului

lui Dumnezeu ,

lăcomia are forma

unui jucător de poker.

obosit de-atâta devatură,

bursucul

s-a culcat lîngă arici.

ariciul s-a chircit in preajma unei căprioare,

iar căprioara s-a intins la picioarele

 veveriței roșcovane.

lupul, dragi copii,

nu mai este personajul negativ din poveste...

tiptil,

i-a învelit c-o pătură de frunze

și a șoptit:

noapte bună!

la fereastră,

un bonsai de pin de pădure

limpezește

a cerului față.

÷

plane rotative de percepție

prind in tentacule

voința.

soarele

țese vârgi de lumină;

de-aici de la masa de scris,

privind pe fereastră,

pescărușii se desprind

din papirusul cerului,

dănd adăncime gândului.

 prins într-un gol de vedere,

un vers

 sparge coaja

tristeții.

vântul

unduios nestatornic

atingând dojenind risipind

crengile-nflorite de măr-

îmbrăcând acoperind oblojind

bătătoritul pătrunzătorul 

pământ

aproape de acoperiș,

iasomia

a-ncremenit într-un zâmbet de flori.

tărziu acasă,

despovărați, sorbim

împreună

ceaiul de tei.