disensiuni/7

C-an menghina ma simt aici

Suflet chinuit si zgribulit

Cu greu pot sa si respir

Nu imi gasesc norocul 

De-as avea aripi as zbura

Departe in padurea mea

Ce dainuie de-atatea veacuri

Mistere multe sunt in straturi 

Si as atinge cu nerabdare

Pamantul ce-l am sub picioare

M-as apleca si as mirosi

Iarba inainte de a se vesteji 

Nimic nu mi-as mai dori

De-as putea acolo locui

Intre padurile seculare

Unde simt ca e a mea salvare

Nici gand nu m-as intoarce

Intre cele 4 ziduri groase

Si as evada din inchisoare

Si as striga " ELIBERARE!"

Si as ramanea un veac si umpic

In codrul asta ce pare mic

Insa acol mi-s gandurile

Si vesnic sunt multumit

Am reînceput viața cu atribuții de ” OM MARE ” ,

Mă uit în urma anilor ce au trecut

ca ninsoarea prin iarna inocentă ...

Aparent nu mă simt copil,

Dar nici societatea nu mă ia

în considerare cu drepturi depline..

Încerc să fac totul exemplar, 

Dar sunt rătăcită printre norii  

lui Cupidon de care nu mă pot lepada

până la nunta de aur .

ceața

silențioasă insidioasă

înaintează acoperă copleșește

vârfurile semețe ale munților-

salutând veghind străjuind

călit imperturbabil

bradul

Am să trec la fapte, lume
N-o să mă ascund sub glume,
Eu de mîine plec departe,
Plec in zi, revin în noapte.

Căutînd prin nori comoara,
Voi cînta, plînînd ghitara.
Voi culege prin cimpii,
Flori - alese, stele - mii.

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

Aseară am scris o poezie,

Avea un singur vers dar nelumesc,

Ceva aidoma unui cânt prelung,

Şi care mă făcea să plâng.

L-am scris c-o picătură de cerneală,

Un strop uitat în călimară,

Şi - o pană albă cu un număr,

Ce am găsit-o undeva pe umăr.

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

E-un vers ce plânge pe hârtie,

Cu lacrimi de-un albastru-violet,

Un fel de sânge de poet.

Cine să-mi spună astăzi mie

Dacă în viața am ales corect?

Iar celor ce mâna mi-au întins

Eu am avut cuvinte de respect?

Cine n-a fost odată mic copil

Căzând pe jos, mergând târâș?

Plângând că nimeni nu-l ajută

Motiv de-a se uita la ei chiorâș?

Cine n-a fost la grădi și la școală

Purtând ghiozdanul plin de cărți?

Iar la final să trecă prin examen

Să poată-n viitor deschide porți?

Cine nu și-a făcut rost pe pământ

Și pentru care a luptat din greu?

Să aibă pentru el și cei apropiați

O pâine albă și-n buzunar un leu?

Cine iubirea n-a încercat s-o afle

Și-n doi să treacă valurile vieții?

Să construiască și copii la masă

Și-n timpul liber o bere cu băieții?

Cine necazuri și eșecuri n-a avut

Și peste care cu greu el a trecut?

Și cât de mulțumit și fericit a fost

C-a izbândit, luptând cum a putut?

Cine nu s-a bucurat de împliniri

Și de prieteni buni, adevărați?

Care să-i stea tot timpu' aproape

Și la nevoie să sară ca niște frați?

Cine n-a fost mințit și înșelat

De cei la care el nu se-aștepta?

Și cât a îndurat pâna-putut uita

Minciuna dovedită și a o accepta?

Cine nu a greșit vreodat' în viață

Cu voie sau obligat de soartă?

Și cine ar putea s-arunce piatra

În cineva care îi spune...mă iartă?

Și cine fericirea o are pe pământ

Și dă ceea ce e de dat Cezarului?

Sigur e omul cel iubit și va primi

Răsplată după faptă..din partea Domnului?

înțepătoare

parfumuri de salvie

domolesc pornirile....

de un violet aprins e

orizontul;

÷

bat clopotele

bisericii de pe dealul Cetății,

Radule,

bat clopotele,

sa-alunge norii negrii

îmbibați de frustrări,

neatinși de

loialitate

fiara-și

întinde ghearele-n

structura atomului de carbon.

oamenii

redundanți și inutili

devin

o sursă inepuizabilă de energie

pentru

mașinile A.I.

printre scoici si ambalaje din plastic,

scrisori ale

jocheilor  travestiți

în prinți...

luna trece alene

peste-ntinderi de ape;

lebede-

într-o legănare de trestii,

îi sorb lacome-nsuflețirea;//

dangătul clopotelor

înăbușă tristețea-n

 cercuri concentrice.

acolo

a fost tăiat un copac;

năzuința de-a atinge cerul e acum 

un loc de popas pentru cei împovărați

de temeri.

dincolo

un copac a fost scos din rădăcini;

durerea e acum o albie

pentru lacrimi.

ninge liniștit

peste

orașul răsfirat

pe țărmul mării.

vocile mamelor-

puțin răgușite,

îndulcesc 

al zăpezilor crivăț.

tot mai mulți pescăruși

dau târcoale pe la geamuri înghețate,

așteptând 

firimituri de pâine.

adânciți în labirintul cărților,

printre drumuri,  poduri,

și hărți,

copiii caută- la fel ca pescărușii,

un strop de iubire.

aroma laptelui cald

se-nalță ca o boare;

îmbujorați și fără griji,

copiii au somnul lin.

arhanghelii

cântă-ncetișor din alăute,

iar

mama-

terminând rugăciunea de mulțumire,

murmură duios:

noapte bună!