Vaza mea de lut

As vrea sa coboare un înger pe pământ

Să-mi vindece rana din suflet

Să șteargă cuvintele grele,indiferenta oamenilor,rămase in gând,

Sa mă îmbrățișeze risipind toata neiubirea lumii,

Și să-mi imprime pe inima un gând:

Ești un om frumos,strălucește,

S-apoi,sa privim împreună salcâmii,

Cu lacrimi cristaline in ochi,

Scriind pe cer un minunat rand:

Omule,meriti sa fii iubit,ești o stea,sa nu uiți asta nicicând...

S-au stins gîndurile Propti

În ale tale semne, șoptii

Și-n tălâmul tău voios

Împestat adînc reproș.

S-au stins temelii senine,

Fost-au amăgite visuri

Și cu aporie aspră

Mergi în timp neîncetată.

Și prin ale tale lacrimi,

Ce râurau necontenite,

Treceau timpuri neuitate

Ce erau cândva iubite.

În a stelelor stafie

Se aud trecând acolea

Ale vânturilor șoptii

S-au stins gândurile Propti.

(N. N. pentru L. B.)

Tu te-ai născut din praf de stele,

Doar ca să zbori la infinit.

Tu ești și lună, ești și soare,

Precum o rară artă de nedefinit.

grevă generală-

n-ai voie:

să  naști,

să te mbolnăvești

să mori.

timpul merge-n sensul invers

nevoilor zilnice.

apoi, ploaia- 

neanunțată, neașteptată,

care nu ține cont de reguli,

a venit să șteargă istoricul.

adevărul-ca o pradă,

îl mirosim din toate

direcțiile.

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei

strălucesc

în noapte.....

Telefonu-mi sună în noapte

Și-o voce rece se aude-n șoapte.

Te-ntrebi de ce ai mai răspuns

La un gând și un cuvânt ascuns.

Apelul este un abis necunoscut

Și îți dorești să nu fi fost înăscut.

Să îl înlături aprig din agendă

Și-ncet să devină legendă.

Poate dacă apelul ar fi ziua

Și în suflet nu ar mai ploua,

Ai încerca șoapta să o înțelegi

Și cuvintele să le dezlegi.

Să pot aduce prin speranță

Un sentiment de siguranță,

O garanție în aura de adevăr

Și-n inimă să nu mai sufăr.

A pieptului-i carcasa ruginita

Ascunde -n zimți o inima -nclestata

Ce- Ar Vrea sa iasa si sa strige!

De dor si de durere sta infipta !

Fasii desprise alunga - orice speranța

Sa poate sa razbata la Lumina…

In mii de bucati se destrama

In lantul gros si alui rugina…

Unde stralucesti tu, Luna?

Asta seara cand eu plang?

Vreau toti norii sa se -adune

Sa nu te mai vad nicicand!

Unde stralucesti tu, Soare?

Asta zi cand eu ma sting?

Poti sa iti imaginezi tu oare?

Lacrimi grele-n Cer senin?

Unde stralucesti Lumina?

Astă noapte cand eu zac,

Poti sa fii asa naiva?

Sa nu vezi ca eu ma zbat.

Unde stralucesti tu, Viata?

Asta zi cand ma destram

Atârnând  de-un un fir de ata

Las in urma tot ce am.

Azi te am pierdut , uitat pe frunzele de August

Uitat in pasii pe nisipul cald

Caci s a racit fiorul pentru tine

S-a stins visarea atator ani…

Azi te am pierdut pe Cerul limped’

Si-n adierea de tarzie vara,

Caci e tarziu si-n inima si-n suflet

Iar timpul a inceput sa nu mai doara…

Azi te am pierdut si te am lasat în urma

Stralucitor , perfect si infinit

Îți multumesc ca-n ciuda atator ani

Inima mi ai hranit!

Cuvintele ce - au ramas nerostite

Le am ascuns cu lacatul in suflet

Si rand pe rand le scot usor

Cand vreau sa scriu al

Inimii dor.

Cuvintele ce-au ramas nerostite

Le- am asternut in versuri pe o foaie

Gandindu-ma la tine

Vin timide,

Insiruite in esente de melancolie

Cu patima sa te sarute

Sa iti descrie intregul tau frumos,

Sa mi te daruiasca mie.

Cuvintele ce-au ramas nerostite

Imi fac inima sa tresara

Atunci cand dintr-o mie de suite

Imi pare ca te vad intaia oara.

Am zis sa ti scriu o poezie,

Dar cum sa adun cuvinte potrivite despre tine

Pe-o amarata foaie de hartie

Sa pot sa te descriu cu adevărat,

Sa pot reda fiorul de tine obsedat.

Am zis sa ti scriu o poezie ,

Dar cum sa folosesc cuvinte ordinare ?

Ar fi o crima !

Sa pun cuvinte la-ntamplare intr o rima

Cand tu , un absolut in tot ce esti

Ca un Luceafar Sfant pe Cer imi strălucești.

Am zis sa ti scriu o poezie

Dar prea sărace sunt cuvintele din dicționar

Ar trebui sa rup sclipiri de stele din înaltul Cer

Sa le- mpletesc cu versuri dulci din cântece de Înger

Si cu a Soarelui Sfânta Lumina

Sa-ti fac altar…

Ma simt atat , atat de trista

Si sufletu-mi e gol, pustiu si rece.

In lumea asta-n care nici El nu mai exista,

Nu mai e timp,

Eu mor in fiecare zi ce trece.

Ma simt atat, atat de parasita

De viata care - mi suradea candva

Dar care-n fiecare ceas ezita

Nu mai e timp,

Si totusi mor, eu mor in mintea mea.

Ma simt atat de coplesita

De tot si de nimic si-mi pare

Ca -s tot pe zi mai ravasita,

Nu mai e timp.

Eu iarasi mor de suparare.

Si atunci cand viata ma sugruma

Si- mi ia si ultimul respir

Nimic gandesc si  totul mi pare ,

Fara sa tip sau sa ma -nclin,

Un gol mizer si -o ngamfare

A Eului declin.