Plăgi

Doamne

strig în pustiu

de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului

să nu-mi văd propria durere zbătându-se

ca o cobră între colții mangustei

ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere

în culorile calde ale dragostei

sau în cele reci ale urii

să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor

strălucind în toate culorile curcubeului

să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi

și să îngropi îndoiala

Doamne

de ce-ai creat cuvântul înaintea minții

și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii

unde ai  îndesat și sufletul

de ce-ai făcut din om

cea mai neverosimilă formă de viață

într-o lume la fel de neverosimilă

și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți

după chipul și asemănarea Ta

vai

cui prodest...

azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...

sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă

sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă

sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...

șoarece

flămând prădător

trecând de la o lume la alta

fură aripile vulpii zburătoare-

mâncând anafura simbolizează răul

misterios orfic

liliacul

Am fost și eu copil cândva

Într-un sătuc pe mal de râu,

Cu oameni iuți și gospodari

Ce cultivau cartof, porumb și grâu

De mic am fost trimis cu vaca

Și-a trebuit să dau cu sapa,

Iar mama tot mereu mi-a spus

Doar cine-nvață poartă mapa

Abecedarul l-am citit cu mama

La flacăra plăpândă de la lampă,

Și niciodată nu treceam de nouă

Gazul fiind o sursă foarte scumpă

Abia când am ajuns în clasa-patra

Noi am avut curentul tras în casă,

Și învățam cu mama pân' la zece

Apoi ea la război mergea să țeasă

Așa am învățat eu a citi și scrie

Cu multe greutăți și neajunsuri,

Și-n minte am o mie de întrebări

La care din pacate..nu am răspunsuri!

Te-am căutat o viață

Ca să te întâlnesc o clipă,

Oare, să învăț mai mult să te prețuiesc...

Sau să mă bucur că te-am întâlnit pe acest lumesc?

Acum, încerc să te mai adun,

Ochii migdalați de cerulean,

Nu-i găsesc în nici cel mai adânc ocean

Sufletul tandru, făurit din mândru soare,

Nu mai răsare de mult pe strada mea,

Mâna ta suavă ce gândilă melodic alinarea

Nu o mai simt peste rănile mele chinuitoare.

Te-as dorii să-mi fii paradis,

Să mă înec în al tău suflet bun,

Dar dacă fericirea mea e un vis,

Eu am ales să dorm profund.

De-ar fi și cerul să cadă peste mine,

Cum se frâng tăcerile-n suspin,

Te-aș chema, iubito, să m-aline

Umbra ta rămasă în destin.

De-ar fi și stelele să moară-n zori,

Să-nghețe timpul între ploi,

Ți-aș desena din lacrimi flori,

Să-nflorească drumul înapoi.

De-ar fi și munții să se plece-n vânt,

Și șoaptele să-mi cadă greu,

Aș pune-n rugăciune orice gând

Să te păzească-n vis mereu.

De-ar fi și moartea să m-apuce-n vis,

Din piept mi-aș rupe doru-n hău,

Să nu-mi răpească glasul scris,

Să-l duc cu mine, glasul tău.

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.

Fiecare vis mă îndepărtează de realitate.

Un drum fără sfârșit, dar totuși plin de răspunsuri,
Ce-ar putea fi adevăr, ce-ar putea fi minciună?
În inima mea, fricile se luptă cu dorințele,
Și nimic nu este la fel ca ieri.

Poate că ne vom mai întâlni

Când vom fi mai în vârstă,

Când în minte nu vor mai fi furtuni,

Doar ape limpezi sub lună,

Iar bătaia inimii nebune se va domoli.

Așa că spun, naiv, pierdut în privire,

Că poate atunci voi fi visul tău,

Iar tu, aleasa vieții mele.

Dar astăzi, eu pentru tine sunt haos,

Iar tu, otravă ce-mi îneacă inima.

Și iar îmi spun povești,

Caut cumva să mă conving

Că timpul ne va mai întâlni,

Iar noi vom ști să fim...

O, dar ce frumos mă mai mint!

Văd cerul cum curge în lacrimi divine,

Iar inima îmi trezește numai suspine.

Privesc în delir cum ții-n brațele tale

O rază de destin, dar nu pentru mine.

Inima-mi spune că sunt daltonist,
Dar nu știe faptul că ochii mei expresionist
Refuză să-ți vadă colorata fericire,
Care… nu mie îmi aparține,

Dar cerul vieții stă să cadă peste tine
Căci nu știi inima ta în a cui mână este.
De ce cresc florile fericirii tale-n lumină,

Udându-le eu, cu lacrima mea divină?

Tu ești, ceea ce numesc, miez de miazăzi,
Procreată să aducă fericire pe pământ
Și sper ca sufletul meu îl vei limpezi
Zace de mult timp în el un frământ….

Acum pun speranțele pe raftul piedestal,
Așteptând să răsară de după suspine soarele,
Privind cum le luminează în clipe zenital
Curgând cerul în lacrimile mele.