Plăgi

Inima-mi bate greu, ca un tocsin de plumb,

Răsunând în suflet numai un gol adânc.

Ochii mi se scaldă numai în amar,

Unde-mi ești tu...dulce nectar?

Pribegesc prin lume în vals de noapte,

Pe muzica sumbră cu note din morminte,

Dar de unde te iau, găsesc doar calvar…

Unde-mi ești tu...dulce nectar?

De mult am crezut că-mi ești o taină,

Ce zilele, viața, ochii, sufletul îmi luminează,

Dar în beznă, frig și schingiuite zac,

Unde-mi ești tu...dulce nectar?

Privesc din lojă, în camera mortuară,

Cum emoțiile inexistente încep să apară.

Nu mă mai căutați, acum sunt singur, așadar,

Aici îmi erai tu... dulcele al meu nectar…

Din al inimii locaș de jint

Te strig, te chem tânjind,

Dar tu, n-auzi, nu vii...

Plăpând mă lași... în agonii...

Mai am o speranță și un crin,

Mai ca-i să vii, măcar puțin,

Să nu mă lași, te rog, să mor 

De-al crinului parfum de dor.

Mă strânge-un lanț, mă-nțeapă un spin,

Mai curge o lacrimă, mai trece-un timp.

Crinul, prea mult, câte puțin s-apleacă ușor

Ofilindu-se, secat de-atâta dor.

Lumânări în cuib de cuc.

Din ale mele suferinți s-adun,

Ele tac, dar parcă strig,

Unde plec, de ce mă sting...

E pamantul tot mai greu,

Despărțirea, tot mai rea

Dragii mei, mă duc cu tot,

Cu-al crinului parfum de dor...

În bolți străpung raze de lumină

Ce surzesc orice chip de prefăcută,

Iar gemete de fier forjat răsună,

Ca un tunet, printre infinit de risipă.

În mreje de tăceri se țes ispite,

Iar umbrele dansează neclintite,

Sub pasul greu al vremii risipite,

Pe un altar de visuri amuțite.

-i de mult dusă-n culmi

Ce lasă gând de la om la nebuni,

Nu mai văd nici-un iz de zei,

Doar gând, praf peste toți.

Unde-s zeii să vadă tot chinul,

Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?

Sunt pierduți, dorm în amintiri,

Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.

De-aș ști că șoaptele-mi tăcute

Te-ar mângâia într-un suspin,

Ți-aș da și ultimul cuvânt

Să-ți fie cântec, și alin...

De-aș ști că sufletul din mine

S-ar preschimba-n eternă flacără,

Ți-aș dărui întreaga-mi lume

Să-ți lumineze calea-n umbră.

De-aș ști că inima-mi zdrobită

Ar fi altar pentru iubirea ta,

Aș rupe-o singur din piept, grăbită,

Și ți-aș lăsa-o veșnic așa.

De-aș ști că vorbele-mi tăcute

Ar înflori ca-n nopți o stea,

Le-aș risipi pe-ale tale șoapte,

Să-ți fie cântec inima.

Moartea nu vine cu sicriu,

Vine când accepți că ești viu

Doar cât să porți, ca pe-un costum,

Un suflet strâmt, prea bun de drum.

Am văzut oameni drepți la față,

Dar strâmbi în tot ce nu se-arată,

Cu mâinile curate-n poză

Și pline de o viață roasă.

Nu vreau groapă pentru carne,

Carnea știe să dispară,

Vreau un loc unde să cadă

Tot ce-am mințit ca să trăiască.

Vreau o groapă pe măsură,

Nu de trup, ci de minciună,

Că prea mulți mor îmbrăcați frumos

Dar put a gol, elegant, ticălos

Sărut dragă mâna ta,

Dulce cuget de angelism,

Sper să-ți pot revedea,

Ochii tăi, pictați din basm.

Te văd în vise-n fiecare noapte,

Privirea ta mă urmărește tăcut,

Și mă întreb, oare mă vei căuta,

În lumea mea, pierdut și mut?

In suflet, mă apasă dorul,

Şi-n gândul meu, eşti tu mereu,

Aș vrea să-ți fiu aproape iar,

Să te stiu acolo, in locul meu.

Dragonul (șarpele) omorât de multe ori,

De străbunii acestor vieți,

Din iriși flăcări colorate scapă,

Și din fiecare nară câte-un basm.

Văzutu-l-am pe-un spin de roză,

Presat cândva într-o copertă verde.

Purta o verighetă însuflețită 

Și cerceluși în șiraguri împrăștiați.

L-am apropiat: pata neagră, 

Din irisul de coral ce blestem poartă?

Deși bănuiam: o poveste lunară 

În sarea cristalină de la cină.

un dumnezeu modern si tolerant

se plimbă-n voie

prin toate canalele televizorului.

publicul e satisfăcut

că pâinea și circul

au fost-nlocuite

cu drogurile și jocurile video;

zâmbind,  e de acord

că rugăciunea-i doar

un act de intimidare a utilizatorilor

de servicii.

prea multe întrebări fără răspunsuri

însoțesc viața

nimeni nu are explicații perfect plauzibile

degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul

hoitul în putrefacție al logicii

răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii

întârzie

Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii

în cruciada maieuticii împotriva oului

lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene

asupra celei creștine

nu-ți face semnul crucii

Maria mea dragă

care porți cu smerenie numele Fecioarei

născătoare de Dumnezei

in vitro

la două milenii de la nașterea hollywoodiană

a lui Cristos

suntem încă în faza de experiment pe șoareci

cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre

dedesubturile acestei afaceri…

Hai să ne uităm la stele 

Cum s-așează sus pe cer 

Să ne minunăm de ele 

Hai, chiar dacă e ger 

Apoi sa mergem acasă 

Să ne punem noi pe pat 

Și..cine știe ce-o să iasă 

Și la ce porți o să bat

Minunată minunată 

Ai să te mai faci 

Nu mai mult ,ci doar odată 

aprinsă ,ca florile de maci

mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă

în zori

nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele

uneori te trezești confuz în mijlocul nopții

dintr-un vis urât cu păianjeni

aprinzi lumina

te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute

ca nu cumva să nu le tulburi monotonia

printre uși uitate deschise

spre baie

observ în oglindă că mi-a crescut barba

„fir-ar a naibii de barbă!”

aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție

sigur vecina de jos mă înjură

o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte

de tine

a fost ieri

pe scări este o liniște surdă

la fel pe străzi

la Spitalul  Județean de Urgențăți

și biserică evanghelistă

„ la început a făcut Dumnezeu lumea

îmi vine în minte un text din Facere

și pământul era netocmit și gol

întuneric era deasupra adâncului

și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor

și-a zis Dumnezeu:

să fie lumină

și-a fost lumină…”

asta era

mă gândesc în timp ce urc scările

omul a apărut mai târziu

nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte

„iar nu aveți somn!”

mă ceartă bătrâna de la parter

mi-e imposibil să-nțeleg

de ce zilele trebuie să înceapă în zori

îi răspund

nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…

Am văzut cerul cum plângea cu sânge
Tăiat pe orizontal, despărțit de pământ
Alinat, în trecere, de norii fără de cuget
Vinovat sau victimă, nu scotea niciun cuvânt

Ce rost au florile dacă nu mai ești in viață?
Ce rost au scuzele dacă nu te mai apasă?
Totul are explicații sau raționamente?
Face parte din ceva divin sau pure coincidențe?

E in natura noastră de ființe umane
Iubirea, durerea, frica, patimile
Străini, legați de suferințe prin tăcere
Umbre ce își poartă cerul în durere.