Al meu Testament

Când anii vor îndrăzni să te atingă,

Iar frumusețea ta se va aduna în riduri,

Îngăduie-mi să le număr,

Nu ca pe semne ale sfârșitului,

Ci ca pe dovezi că am trăit împreună

Mai mult decât alții au îndrăznit să iubească.

Suntem o floare crescută din minciuni,

Cu petale scrise-n sânge și regret,

Ne sărutăm ca doi nebuni frumoși

Ce-și semnează moartea cu un vers discret.

Iubirea noastră e un zeu bolnav

Ce ne promite rai, dar dă infern,

Ne rugăm unul altuia în tăcere

Și ne ucidem blând, etern și ferm.

Aș vrea să te iubesc fără otravă,

Fără colții dulci ai unui vis stricat,

Dar tu ești focul care cere rugăciuni

Și eu sunt rugul care vrea să fie ars, curat.

Cu ochi pictați de paradis

Și cu-n zâmbet cald de rai,

Te invit cu drag in a mea lume,

Să-mi bați cărare de aur spre inima ta,

Iar în umbra nopții, sub cerul senin,

Vreau să te iubesc, cu patimă și dor divin.

Ca flăcările sălbatice, în dansul lor haotic,

Să fii focul meu, arzând într-un extaz hipnotic.             

Pe câmp răsar tăcute flori, 

Sub cerul plin de veșnicie, 

Iar lângă ele dorm comori 

Ascunse-n recea temelie.

O floare râde către soare, 

Un mormânt tace către cer; 

Și totuși amândouă oare 

Nu poartă-același adevăr?

Floarea trăiește într-o clipă,

 Cu rouă, cântec și parfum; 

Mormântul ține fără pripă 

Tot ce-a fost om pe-al vieții drum.

Din mugur se ridică firea,

 Din țărnă omul s-a ivit; 

Tot țărâna-i scrie amintirea,

 Când rostul lui s-a împlinit.

De ce ne temem de morminte, 

Când ele nu sunt decât prag?

 Sub lespezi nu pier lumini sfinte, 

Ci scapă trupul de toiag.

Iar florile ce le-mpodobesc 

Nu plâng, nici nu rostesc cuvinte;

 Prin frumusețea lor vestesc 

Că viața crește din morminte.

Căci unde moartea pare rece, 

Acolo timpul naște zori; 

Nimic pe lume nu petrece 

Fără să lase iarăși flori.

Așa se leagă-n rost deplin

 Și floarea, și mormântul mut: 

Una vestește un destin, 

Cealaltă spune ce-a trecut..

Omul bun își coase rana

Cu un fir de adevăr,

Lumea-i rupe iar năframa,

Râzând scurt și efemer.

Cine minte doarme-n roze,

Cine fură, urcă sus,

Cel ce-și poartă crucea-n spate

Este primul de răpus.

Nu-i dreptatea o fântână

Unde setea-și află leac,

E o sabie ruginită

Care-și taie propriul teac.

Omul bun nu cere slavă,

Nici cununi din flori s-adun'

Dar primește drept otravă

Tot ce-a semănat pe drum.

Lupii nu ucid doar mieii,

Ei le fură și umbra,

Ca să pară cerul vesel,

Își vopsesc în aur fruntea

Adevărul n-are zale,

Merge desculț prin noroi;

Minciuna își face cale

Pe covoare și nevoi.

Omul bun rămâne singur,

Ca un brad pe-un pisc uitat,

Fulgerat de fiecare,

Niciodată dărâmat.

Fiindcă răul știe-un lucru

Veșnic vechi și neștiut:

Pomul care dă lumină

Este primul abătut.

Iar când moartea-și strânge haina

Peste umerii de lut,

Nu întreabă câți te-au aplaudat,

Ci pe cine-ai fi durut.

Și atunci, din toată viața,

Ca din marea fără fund,

Nu rămâne-averea, fala 

Ci obrazul tău profund.

Omul bun nu pierde lumea.

Lumea îl pierde pe el.

Fiind aur într-o mină,

Pare numai fir ebel.

Dormeam sub greul nopții sparte,

Cu suflet frânt și gând pustiu,

Când, dintre umbrele deșarte,

Te-ai întors lin... prea viu, prea viu.

Nu era timp, nici rătăcire,

Nici vina nopților ce dor,

Doar brațele tale, mântuire,

Strânse tăcut în jurul meu ușor.

Și te-am cuprins… ca pe-o minune

Ce n-are voie să dispară,

Iar haosul din mine-apune

Sub liniștea ce mă-nconjoară.

Păreai a mea, cumva, eternă,

Fără plecări, fără sfârșit,

Ca o lumină caldă, fermă,

Ce-n întuneric a venit.

Nu mi-ai vorbit, dar nu era nevoie,

Căci inima știa prea clar:

În vis, iubirea nu se-ndoaie,

Nici nu se pierde în zadar.

Dar m-am trezit… și iarăși noaptea

Mușca din mine fără milă,

Iar locul unde-ți simțeam șoapta

Era doar gol… și doar argilă.

Și-am înțeles, cu dor ce strigă:

Realul frânge, visul leagă,

Că-n lumea-n care totul strică,

Tu n-ai plecat… doar nu mai ești întreagă.

Legată de mâini,

picioarele pe nisipul fierbinte ca focul.

Cerul negru s-a făcut 

stelele s-au spart de când 

Trădare. Suflet al nimănui 

Sabia dușmanului, peste mine a dat.

am fost rănită, dar 

am uitat să mor.

Semnificația vieții mi-a dispărut 

din vedere ca și din gând,

Voi rosti pe franceză ultima frază 

Au revoir nu a fost rost  să exist! 

Nu pot să vă privesc cinstit în ochi,

Mă evapor ca aerul,

ce trece mereu prin copaci și vânt.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 14.11.2024

Te văd întinsă pe holul gol,

arătând cu degetul spre-un colț de rol,

unde florile și lumânările stăteau,

ca niște vise vechi ce niciodată nu plecau.

Am încercat să te ridic,

tu-mi șopteai încet, fragil,

prin buze firave, ca un suspin de iarnă:

„Ficat mort” – ce înseamnă, oare?

Și-am cerut ajutor,

iar ochii tăi cădeau în gol,

picau pe spate, ca trupul,

jos, pe holul azur, fără control.

Printre buze-mi șovăiai,

„Ai grijă ce dai”,

tot ecranul s-a înnegrit,

iar eu m-am apucat de zgonit.

Flori și lumânări în colț,

noapte caldă,-ntunecată,

întinsă pe holul gol,

stă un om fără suflare.

Cu ochii-nchiși,

ș-abia mai suflă,

florile s-aprind în vis,

și totul moare, fără niciun zvâcnit.

Cerul inalt, ce picura murdar,

Imi ridica un adanc semn de intrebare

Sa ma ridic si eu, inspre altar?

Ca sa ridic in mana un pahar

O cupa, cu-amaraciunea vinei, tematoare.

Negrul se scurge incet, spre colturile zarii,

Si mai apoi, ne vantura lumina;

Ca Brancoveanu, nemiscator in fata lunii,

Sangele-i curge peste noi, stapanii...

Copilul ne surade trist: a cui e vina?

Și ce-i dacă o să mor,

că toți murim cândva;

de ani, de boli, de dor,

de orice altceva!?

 

Abia ajung și eu acasă,

că nu aici e casa mea,

dar viața nu mă lasă

să plec și sunt legat de ea!

 

Dincolo sigur e mai bine

că numai rău în lume este;

iară Sfârșitul oricum vine,

Apocalipsa nu-i poveste!

 

Am prea trăit răul din plin,

și doar o dată i-am cedat,

în rest băut-am vin pelin

într-una, neîncetat!

 

Când o să mor, cât de curând,

să nu vă întristați cumva;

de Bucurie am fost flămând,

acum merg înspre ea!

 

11.09.2025

Așa cum vine boala
oricând, făr’ să o poftești,
așa vine și moartea,
când nici nu te gândești!

Boala ades te lasă
în viață, „șifonat„,
moarte însă te înhață
pe veci, când ești de luat!

Nici una dintre ele
de capul lor nu sunt!
Fiind biete vergi, nuiele,
în mâna, Celui Sfânt!

Boala-i de îndreptare,
la cei ce-o pătimesc,
sau poate a celor care,
în jurul lui trăiesc!

Și moarte-i de îndreptare,
a celor ce-l jelesc,
ce încep o căutare
a Domnului Ceresc!

Și dacă, moartea, boala,
sunt căi spre mântuire,
când ne vor căuta,
să aducem mulțumire!

5.01.2023
 

L-a găsit întins, rece și vast,

Sub cerul greoi, ca o lespede sură.

Un pământ secătuit de glas,

În care viața doar putrezește și îndură.

A venit omul cu mâini de oțel,

Cu ochi înfometați de stăpânire,

A pus piroane în trupul fidel,

A săpat rănile firii în orbire.

A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,

A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,

A chemat slugile, a pus biruitul

Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.

Omul a venit cu rugă și spadă,

A spus că-i al lui, că va face dreptate.

A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă

Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.

Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,

A pus legea focului peste coline,

A scris pe pământ cu sânge și fire,

A sfințit locul… cu gloanțe străine.

A strigat sus, că-i voia divină,

Să curețe lutul de cei nechemați,

Dar pământul n-a vrut să-l încline,

Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.

A venit cu steag și cu mâna pe cruce,

Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.

A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce

Decât moartea-n solzii uitării apoi.

A sfințit locul cu sânge și ură,

A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,

A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,

Un cimitir fără cruci, fără zi.

Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,

Când nici umbra n-a vrut să mai fie,

Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:

„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”

Dar locul tăcut, surd la cuvinte,

N-a mai primit, n-a mai iertat.

Omul s-a pus în genunchi înainte,

Însă pustia l-a îngropat.

Acum e liniște. O liniște grea,

În care doar vântul mai bate a moarte.

Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,

Când doar preotul vine… să spele păcate.