Epilog

Plutesc între iluzii, ca un nor strălucitor,
Dar mă prăbușesc în realitatea rece, fără dor.
Fiecare pas mă ține legat de un trecut ce arde,
Iar prezentul îmi scapă, o rană ce mă doare.

Gânduri încomplete

Scrise pe aceeași foaie,

Sentimente defecte

Redresate doar de ploaie,

Redresate de ploaia din suflet

De regrete și amăgiri,

Ce mă fac să scot un ultim urlet

Pentru ale mele toate trăiri.....

Complicat la suprafață

La fel de complex pe interior,

Complicată a fost a mea viață

Dar este foarte simplu să mor......

Gânduri incomplete

Legate de noi doi,

Gânduri incomplete

Uitate pe aceleași foi......

Gânduri incomplete,

Completate doar de tine,

Gâdurile-mi sunt regrete,

Fericirea-mi este o amintire.....

 sculptez în cuvintele-bolovan de la poalele muntelui

dalta scoate scântei roșii și galbene

sub capul plat al barosului

vreau să cioplesc o floare de piatră

din bolovanul alb al iubirii

și s-o dăruiesc iubitei

de ziua ei

știu un loc în care găsesc bolovani în toate culorile

și nuanțele

având corespondent în plaja alunecoasă a cuvintelor

tonurile de gri aparțin cuvintelor domestice

casă, ogradă, ogor, animal, plug, seceră

tonurile de alb sunt specifice sentimentelor precum dragoste

prietenie, frăție, iubire, dăruire

tonurile de negru aparțin trăirilor dureroase

supărare, disperare, despărțire, ură sau răzbunare

tonurile de maro sunt asociate cu gândurile negre

gelozia, insatisfacția, nefericirea, resemnarea

iar tonurile roz exprimă bucuria, exuberanța, împlinirea,

izbânda

și mai am câteva grămezi de pietriș

cu pietricele netede de culoare roșie, albe ca marmora

sau negre cu străluciri de diamant

pietricele fosforescente în toate culorile care se deschid la lumină

pe care te poți întinde

și privi către cer

sau face dragoste

o bogăție neprețuită pentru un sculptor nebun ca mine

ocolit de oameni obtuzi

care nu găsesc nimic interesant în cioplitul pietrei

doar iubita mea a descifrat adevărata ei frumusețe

îi place pietrișul sub clar de lună când pietricelele se trezesc

și formează imagini simetrice

multicolore

ca într-un caleidoscop...

N-am văzut niciodată cerul mai cătrănit ca astăzi

s-a răstit de dimineață la norii negri de ploaie

și le-a spus să plângă mărunt peste Pământ

cu multă economie de lacrimi

nu se mai putea cu planetele și cu stelele astea,

atârnate de el,

într-o zi o să pună vântul să le scuture,

apoi va stinge el însuși toate luminile și focurile

de la răsărit la apus,

punând  lampa lui Aladin  în  dreptul  Andromedei,

în cel mai înalt pisc al Căii Lactee,

gata și cu Soarele acesta necugetat,

risipitor de lumină,

il va surghiuni și pe dânsul până în luna iunie, cel puțin,

la Polul Nord,

să mai încălzească și pe acolo oasele Pământului,

să țină vulcanii și cutremurele în frâu,

nu de alta, dar mor oamenii,

poeții,

săracii de ei,

într-o zi ne vom trezi singuri,

nu va mai avea cine să ne zugrăvească-n metafore

ca acum,

să fiu al naibii dacă nu-mi vine să plâng,

băgați-vă minnțile-n cap dracului!

n-am niciun chef să mă întorc acasă

nici nu mai știu dacă este casa mea

de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele

sufletului

vin tot mai rar

nu m-am risipit niciodată în atâta albastru

de cer

printre atâtea păsări nocturne

și pereți translucizi

penetrați doar de liniște

într-atât încât să mă pierd de mine însumi

s-a întâmplat acum

mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta

uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla

dacă s-ar prăbuși Soarele

luna

stelele

peste noi

nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa

a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele

într-un suflet de om

în mintea acestuia

de care stă agățat tot Universul

dar a fost prea târziu

nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii

în locul meu aparea o iederă

înverzând un zid igrasios al disperării

cineva dinăuntru îmi striga

„ sparge oglinda

poate mai găsești ceva printre cioburi!”

ne întrepărtundem viețile tixiiți în cutii de chibrituri

în acele abominabile blocuri ceaușiste

moștenite din tată în fiu

și devenim încet-încet niște oameni din plastilină

modelați după zgomote

un fel de comis- voiajori antropofili

gen Gregor Samsa

gravitând  perpetuu între un creier bolnav

și o inimă devastată de temeri

într-o lume-a lui Kafka

în care te poți trezi dimineața din om

într-un gândac negru de bucătărie

pe femurul manichiuristei de la parter

ea însăși o femeie gândac

care plimbă în fiecare dimineață un câine lup

și-un iepure

( uneori absurdul e mai cumplit decât realitatea!)

corpul femei cu boua de blană

atârnat de perete

este ultima amintire despre trecut

de pe vremea când încă mai eram niște oameni

în niște cutii de chibrituri…

Iubita mea, îți ce o rugă minunată,

Să-i dai fiicei noastre

Zâmbetul tău angelic 

Sau ochii tăi precum stelele,

Ca atunci când noi nu o să mai fim,

Să rămână mărturie pe acest pământ 

De ce te-am iubit…

Ca într-un tablou derizoriu

Pictat de-un nebun cu harapnice,

Zăresc epave pline de pustiu

Ce exprimă dorințe sadornice.

Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,

Numai sunete în tonuri diatonice,

Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,

Ale sunetelor de metal ruginite

Și plutesc în plin delir

În largul oceanului de necunoscute

Aspirând toți după ghelir

Și închinând genunchi la prefăcute.

Acum  torn speranțe din clondir

Sperând la un strop de castitate,

Dar voi o luați ca drept clistir,

Din speța diviziunilor clericiste.

În strălucirea sacrală a înțelepciunii,

Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,

Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,

Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,

Pe bolta de safir se-așează petale de catifea

Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos

Spre margini de topaz ale dimineții calea

Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.

Reminescența de glorie trecută și căderi umane,

Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii 

Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece

Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,

Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,

Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,

Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea

Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!

Când ai,
Dai mai mult decât cer mâinile goale,
Până nu mai e nimic din tine,
Nici nume, nici umbră de soare.

Și când tăcerea devine răsplată,
Lumea uită ca-i fost al lor odată.

De unde să ai,
Când tot ce aveai era doar suflet,
Iar sufletul l-ai risipit
În brațele celor ce nu l-au primit?

Acum taci,
Dar tăcerea nu doare.
Ea doar apasă,
Până la capătul uitării amare.

„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.

„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…

„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.

„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.

„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.

„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.

„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.

„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.

„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.

În plin miez de noapte cu forțe lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picături amare, din ceasurile trecute
Încercând să așeze în suflet zenital regretul.

Execrabil încercând din răsputeri cu patos,
În adâncul sufletului meu tumultos,
Reies desfigurații de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picăturile amare.

Conștiința îmi dictează note pe portative
Ce mă poartă tridimensional în porți ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fără să-l critice.

Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii mă pierzi, cu fibrilație negativă,
Fără a mai ști unde-mi este judecată relativă
Ce trage stoic linie peste cadavre în taină

Dar memoria neelucidat, îmi provoacă dependență
Și muribund străbat colinile de lumină,
Poate exprimându-mi limbajul vremea o să devină,
Picăturile amare după care mintea mea suspină.